Pierderea evolutiei

.

vis

dintre casele zonei in care crescusem mai ramasese una singura. in mare parte insa si aceea distrusa, transformata in moloz. fusese cea mai frumoasa.

din mijlocul acestui moloz mai rasarea relativ intreaga o singura camera. care isi pastrase un perete si toate celelalte elementele ale sale neatinse. stralcea din mijlocul demolarii. stralucea a cultura, a valori elevate. lumina devenea aurie si limpede in acea zona datorita a ceea ce mai ramasese din acea casa. un perete frumos colorat, dominat de o placare cu marmura de un albastru intens, cu o firida semicirculara in mijlocul acestuia, cu linii subliniate prin elemente decorative fine dar cu impact. un birou in fata acelui perete, incarcat cu obiecte de o eleganta clasica. restul camerei plin cu astfel de obiecte. era ultima insula. tot frumosul care putuse supravietui se refugiase aici. un frumos incarcat de cultura, de stil, de evolutie umana. fusese o casa foarte luminoasa cu tavane inalte, cu linii fine.

eu stateam temporar - in vizita - la niste cunoscuti, in apropiere. interactionam cu ei scurt, in restul timpului ma preocupam cu matematica. scriam matematica.

intr'o zi apare un bun prieten care imi spune "am un proiect, hai sa ma ajuti?".

si ma duce fix in acel loc, ultimul loc al valorilor superioare, al culturii, al armoniei, al frumosului.

si imi spune... "trebuie sa'l demolam!". am inlemnit. i'am spus ca nu se poate, e o crima. destul de impasibil mi'a explicat (materialist) ca oricum acel loc nu mai este functional, ca nu are viitor in acea forma, ca proprietarii batrani nu si'l mai pot permite, ca tot ce putem face e sa luam materialele de baza si sa le triem pentru reciclare. disperat, am inceput sa'i zic ca eventualul aur pe care il poate scoate din acele obiecte are o valoare mult mai mica decat obiectele in forma actuala. ca partea artistica, culturala, este cea care conteaza in acel loc, o eventuala reciclare anuland singura latura cu adevarat valoroasa a ceea ce se gasea acolo. oamenii lui deja se apucasera de treaba. desfaceau ansamblul si grupau in gramajoare in functie de materialul de baza.

o secunda ma intrebasem daca nu pot salva acel ansamblu ducandu'l acasa la mine. dar nu aveam cum, nu incapea. frumosul elevat al copilariei mele nu incapea in viata mea actuala. chiar si cand era vorba numai de o parte din el, de ultimul loc ramas.

i'am spus amicului ca nu pot sa il ajut sa faca asa ceva. stiam ca se baza pe mine, ca eu eram cel care ma pricepeam la ce e acolo... dar i'am zis ca nu pot sa distrug ultimul loc(!) al copilariei mele. (macar) acel loc ar fi trebuit sa ramana pentru totdeauna, protejat de trecerea timpului, protejat de disparitie, de cea mai mica alterare. am plecat si mergand pe strazile copilariei am inceput sa plang suspinand "ultimul loc... ultimul loc... nu se poate, ultimul loc...". am simtit o durere surda in capul pieptului si in mod bizar acea durere ma alina. prin existenta ei contrabalansa marea pierdere. o pierdere care nu era a mea decat circumstantial, prin faptul ca eu cunoscusem (nu traisem) acel tip de existenta, acel mod elevat de viata care doar printr'un joc al sortii imi fusese familiar de mic. dar pierderea uriasa era a lumii intregi, saracita de acum de concretizarea materiala a stilului, elegantei, culturii, in toate obiectele necesare vietii care creaza o casa plina.

m'am dus in apropiere, in casa prietenilor mei si am incercat sa ma refugiez in matematica. n'am putut, am iesit din nou, sa caut. 

sa caut alt loc care sa mai pastreze o urma - fie si palida - din trecutul cultural, si sa mai vad, pentru ultima data, acel ultim loc, exponent al frumosului apartinand copilariei mele.

i'am gasit pe muncitorii care aproape terminasera. iar pe o masuta, triasera pentru ei, cateva cutii cu suruburi, cuie si holsuruburi. m'am intors catre prietenul meu si aratandu'i suruburile i'am zis energic: "uite, voi considerati ca aceste obiecte trebuie sa reziste trecerii timpului, sa fie folosite in continuare! fix la fel eu valorizez ceea ce voi distrugeti. obiectele in care au fost materializate cultura, rafinamentul, arta. diferenta este data de nivelul evolutiv al fiecaruia. voi atat intelegeti: suruburi. eu inteleg mai mult, voi imi distrugeti lumea pentru ca nu o intelegeti. pentru ca nu sunteti la nivelul ei. proprietarii cat mai obtin din aceasta brutala (inculta, needucata) reciclare?" si el a inceput sa frunzareasca un carnetel mic, pe masura valorificarii. atunci am realizat ca ma voi duce la acei batrani si le voi da eu banii de care au nevoie, mai multi decat ar obtine prin reciclare, oprindu'i sa nu distruga tot.

m'a lovit din nou emotia pierderii ultimului loc al copilariei mele. tot ce mai ramasese era acum in cateva cutii.

am plecat sa ma plimb putin singur pe acele strazi, lasandu'ma sa plang in voie, in hohote. "a disparut ultimul loc", "ultimul", "ultimul".

m'am trezit respirand puternic, suierat, ritmic, ca suspinand adanc.

resimtind in continuare emotia pierderii oricarei posibilitati a contactului fizic cu frumosul (elevat al) copilariei mele n'am mai putut adormi la loc.

dupa cateva minute am simtit ca ma intregesc si cresc interior. ca si cum parti din sufletul meu care ramasesera legate de acele locuri reveneau reintregindu'ma, nemaifiind ancorate exterior de nimic.

dupa ce am scris aceste randuri senzatia de reintregire s'a mai atenuat, dar nu e pierduta complet.

.