autoamagire

.

Nu trebuie... Complica lucrurile. Inutil. Si suntem convinsi ca la un moment dat rationalul va reaparea si ne va arunca in fata imensitatea greselii. Mult mai buna e considerata a fi astazi decizia pe baza rationala. 

Vrei sa discutam? Sunt de acord! Vrei si ceva mai mult? Iar sunt de acord. Dar nu o aduce intre noi. Complica lucrurile. Si in plus riscul de greseala creste crunt. Hai sa fim impreuna pentru ca ne intelegem suficient de bine. Si pentru ca dorintele noastre trecatoare sunt din acelasi registru. Si pentru ca uite, lucrurile par sa se aseze destul de comod in cazul in care… Si sa facem linistiti o familie pe baza acestor considerente.

 Dar nu cumva sa fie vorba de altceva. Altceva presupune eroare. 

Sau si mai bine: altceva nu exista! E mai usor asa. Nu trebuie sa ne facem griji ca putea fi frumos, iar noi am ratat.... Nu, frumosul e in povesti, in filme… Noi n’am pierdut nimic, frumosul e doar o problema de disfunctionalitate psihico-chimica, niste glande ceva, cumva… 

Altceva nu are voie sa mai existe in ziua de azi. Decat o aparenta a ei (nu chiar iubirea in sine – fereasca sfantu’!) asa, ca distractie de moment. 

Fiindca iubirea complica inutil lucrurile.

Si iubirea va fi contrazisa de rational la un moment dat. Iubirea greseste. Iubirea e doar o problema psihica a celor slabi de inger. O chestie cu o glanda care ii face pe unii sa fantasmeze… fantasme.

.

Revua de film

.

Rapida, ca’i tarziu.

You will meet a tall dark stranger.

Primul film cu Anthony Hopkins (Sir Anthony Hopkins) care m’a dezamagit. Nu cum a jucat el, ci filmul in sine. Cu totul.

E filmul in care fiecare pateste ceva in masura unei greseli proprii. Fiecare sufera doar de pe urma propriei tampenii.

Ajung scribi de filme cu asemenea distributie chiar tipi fara pic de imaginatie. Si fara pic de realism – daca ne amintim ca “povestitorul” din film afirma (repetat) ca filmul prezinta viata pur si simplu, viata reala, ca nu exista un mesaj in film, ci doar viata ca atare.

Bai! Suferinta in viata reala vine foarte adesea din neant! Rareori vine din propria prostie, dintr'o vina proprie. Cel mai adesea din prostia celui de langa. Din neantul prostiei sale.

Imaginatie - nu. Realism - nu. Unexpected stuff - nu. Prost film.

----
later edit: am reusit sa folosesc cuvantul film de cca 8 ori in 7 randuri. sunt tare!

.

Democratia lui Bergson

.

Articolul anterior fusese pornit cu o idee pierduta pe parcurs. Din cauza de conexiuni aparute pe drum si de oboseala orei.

Oricum era o motivatie minora, dar sa o spunem totusi azi.

Musiu Bergson.

N’am avut contact tete-a-tete, drept care nu exclud sansa ca intr’o intalnire directa sa’mi schimb parerea. Dar m’as mira sa fie o schimbare radicala, cum fu cu Nietzsche, pentru ca intermediari au fost Tutea si Vianu. Tare n’as crede ca l’au denaturat.

La subiect… Bergson imi pare tiparul enervantului modern (subiectiv vorbind, evident). Adica acela care duce la arta capacitatea de a spune lucruri contrare in aceeasi propozitie. Asta una la mana mod de iritare. Doi la mana – faptul ca aceasta contrarietate denota (provine dintr’) o lipsa de aprofundare a ideilor emise.

Examplu (si anume chiar afirmatia de la care pornisem ieri). “democratia este singurul sistem compatibil cu demnitatea umana, dar are un viciu – ii lipsesc criteriile de selectie a valorilor (conducatoare)”.

Apai doamna! Daca lipsesc criteriile de selectie a valorilor conducatoare rezultatul este simplu. Domnia criteriilor multimii. Efectul fiind destul de limpede in vremurile actuale. Shakira si Mutu dominand viata sociala. Becali nu numai. Beckham si Beckham. El si ea. Bun, este de o evidenta crunta in ziua de astazi ca demnitatea umana nu mai are noima in societatea democratica, sa zicem ca nu era si pentru tanti Bergson.

Ba era. Sau trebuia sa fie. Pentru ca deja Gustave le Bon arata fix la acea vreme ce inseamna domnia masei. Irationalitate si mai rau de atat. “Nivelul intelectual al masei este mai scazut decat nivelul intelectual al celui mai narod component al ei”. (Asta’mi seamana cu unele legi ale termodinamicii naucitoare prin paradoxul lor.)

Sau in alt registru si mai demn de un cogitator: lipsa criteriilor de selectie a valorilor determina anarhia valorilor care determina disparitia demnitatii fie ca valoare fie ca valorizare.

Pe orice cale purcedem: pragmatica, sociologica, cogitoasa, ajungem la aceeasi concluzie: demnitatea si societatea democratica sunt disjuncte.

Ori musiu  Bergson se pare ca nu a folosit nici macar o singura cale de a aprofunda porumbelul “democratia este singura forma de guvernare compatibila cu demnitatea umana…”. Din acest motiv spun ca el este etalonul acelei categorii de indivizi care scot porumbei doar pentru ca’s frumosi, pentru ca dau frumos din coada, ignorand ca in realitate sunt baloane de sapun. Nu? – ca doar suna atat de frumos sintagma in care se alatura cuvantul demnitate si cuvantul democratie…! O demonstreza insasi faptul ca a ramas in “folclor”.

Si inca o observatie pe acest subiect (al democratiei lui Bergson). Constructia de mai sus se sustine chiar in cazul in care Bergson vorbea despre societatea democratica ideala. Adica acea societate in care democratia ar functiona ca la carte. Adica daca Bergson facea consideratii ideale, adica inutile in lumea reala.

Fiindca in lumea reala, democratia si comunismul sunt aceeasi Marie cu alta palarie.  Acelasi nivel de inaplicabilitate practica a unei teori admirabile, acelasi rezultat dezastruos la infaptuire. Comunismul este tirania armata. Democratia este tirania avutiei. Adica prima se bazeaza pe forta armata, cea de a doua pe forta economica. Istoria a demonstrat’o. Ca democratia duce la tiranie economica se explica prin faptul ca legea este facuta de cel ce dispune de o forta economica mai mare pentru a influenta opinia majoritatii.  Majoritatea fiind eminamente influentabila. Iar cea mai dureroasa dovada este precedentul Julian Assange (fondatorul WikiLeaks). Ca doar nu mai poate avea nimeni pretentia ca nu este un sistem despotic acea societate in care cetateanul unei tari care aduce in agora adevaruri incomode este in 48 de ore deposedat de proprietatile materiale si arestat (la dorinta guvernului altui stat!).

Din nou, doar nu se poate sustine ca nu este sub tiranie acea societate in care neincadrarea in ‘main-stream’ ajunge sa fie o acuza capitala, care sa justifice anularea drepturilor unui individ de a’si desfasura activitatea.  Acest din urma exemplu face referire la atitudinea provocata de la ultima campanie electorala in America. In campania electorala asta a fost cea mai grava insulta posibila: a nu face parte din main-stream – ceea ce punea egal (!) cu a fi extremist. Iar societatea americana (prin antologica ei receptivitate) a integrat aceste atitudini: daca despre un individ se afirma ca nu este din main-stream inseamna ca este un extremist, iar daca este extremist evident trebuie ostracizat. Iata cum prin proces democratic (domnia etalonului celor multi) identitatea (diferentierea individului) este negata ca drept, si este legitimata pedepsirea “iesirii din rand”, pedepsirea afirmarii identitatii. (1984... orson... ring a bell?)

 

Ambele sisteme (democratia si comunismul) se sprijina pe aceeasi masa de manevra, careia i se subordoneaza (valoric) elitele. Ambele functioneaza pe principiile celor multi. Gustave le Bon a aratat degeaba ca cei multi sunt de departe cea mai nepotrivita alegere pentru determinarea oranduirii, cel mai nepotrivit etalon pentru croirea societatii.

…si iar am ajuns in cu totul alta parte decat directia in care pornisem. Il aveam pe Bergson prezentat de Tudor Vianu, cu doldora de autocontraziceri, plin de idei-baloane de sapun carora vroiam sa le aplic sfatul nietzscheean “e o virtute sa ii intepi pe cei ce cu aer sunt umpluti, ca foalele de broasca ”. poate altadata, daca voi avea starea in care sa cred ca Bergson merita atata atentie.

.

Plimbari

.

“Tutea: Platon spune ca sunt trei forme degenerate de guvernamant: tirania, oligarhia si democratia. Iar Aristotel spune ca democratia este singurul sistem social in care face fiecare ce vrea. Punct. Dar filozoful modern care e? Bergson. Si Bergson ce spune? Ca democratia este singurul sistem compatibil cu demnitatea umana. Dar are un viciu. Incurabil! N’are criterii de selectie a valorilor de conducere. N’are niciun criteriu de selectiune a valorilor de conducere.”.

Cum zilele astea vad ca iar mi s’a nazarit spre musiu Goleman, toate’n jur imi par cuie. Adica il vad pe musafirul meu ca a institutionalizat criteriul gloatei. I’a dat nume, luciu si faima, punandu’l in biblioteca: EQ.

Astfel ca acea tara majora a societatii romane – servilismul – (dupa parerea lui O Paler) devine iata peste noapte  o cenusareasa, un atu de prima mana in noua supa a valorilor.

Dintr’o discutie cu un profesor de filosofia culturii, cu ani in urma, am ramas cu o iamgine a unei importante revolutii a valorilor. Vianu era implicat in ea (in clasificarea ei), dar nu mai gasesc materiale pe nicaieri care sa’mi ajute memoria. Ceea ce este destul de pacat, deoarece acea discutie era capabila de clarificarea catorva aspecte utile.

Fara inadvertente de fond, istoria ar fi urmatoarea: pana de curand (cateva sute de ani) valorile aveau o ierarhie (care ierarhie la randul ei avea o vechime respectabila). Adica in functie de clasa valorilor, acestea se subordonau unele altora. In primul plan erau valorile religioase. Apoi… memoria imi joaca feste, tare probabil este vorba de valorile normelor (legale/morale). Valorile economice erau undeva pe la jumatatea clasamentului, fiind in discutie sapte categorii de valori.

Adica un individ, ori o fapta, se bucura de o apreciere puternica daca parcurgea / indeplinea (de sus in jos ca importanta) scara valorilor. Daca individul (ori fapta) integra puternice valori religioase, atunci primea o recunoastere incontestabila a valorii sale. Cu cat se acumulau mai multe valori (de la cele din topul ierarhiei catre cele din josul ierarhiei) asimptota perfectiunii era mai apropiata de telul sau.

In povestea ierarhiilor intriga este data de un coup d’etat, pus la cale de catre forte subversive, evident, infaptuit timpuriu de renascentisti (prin miscarea umanista), iar lovitura de gratie (o gratie barbara) venind din partea iluministilor. Nu in mod direct, ci pe principiul cauza-efect, ca de unde nu e nici Dumenzeu nu cere. Umanistiii si iluministii nu numai ca au cerut, ci au postulat ca este,  iar cand marea masa nu a confirmat prin capacitatea de iluminare, s’a ajustat definitia (i)luminarii, astfel incat sa se creeze senzatia ca scroafa s’a suit in copac. Nu, ea nu s’a suit nicaieri, ci copacul a fost nivelat, a fost adus la inaltimea unui boschet.Ca daca Mahomed nu serveste la munte... facem un delusor in curtea din spatele casei si ii spunem lui Mahomed ca a venit muntele.

Povestea in chestiune fu observata si anuntata. Nietszche ii dadu un titlu sugestiv: Dumnezeu a murit. Adica valorile religioase au fost calcate in picioare, au fost pierdute. Oricat de mult s’ar bucura unii de aceasta treaba, exista un revers al medaliei. Valorile religioase (spirituale) dau / creaza valorile morale. Ori fara primele, dispar si cele din urma. Valorile morale nu au o esenta proprie, nu au o entitate de sine statatoare. Fara reazamul spiritual ele sunt “ca nisipul, luate de vant”. Si ca nisipul, raman ca existenta, dar toata lumea calca pe ele, iar castelele de nisip – se stie – sunt monumente ale efemeritatii.

Sau intr’o formulare mai fericita gasita aici: “Dacă entuziaştii progresului social vedeau în formula „Dumnezeu a murit” ipoteza insăşi a recuperării umanităţii şi condiţia construirii unei societăţi eliberate de barbaria misticismului, pentru Dostoievski anunţul are un profil morbid. „Dacă Dumnezeu a murit, atunci totul este permis”.

……………

„Totul este permis” nu reprezintă strigătul entuziast al unui sclav proaspăt eliberat, ci geamătul dezolat al marinarului care, pe marea înfuriată, constată că şi-a pierdut busola.

…………….

Or, „moartea lui Dumnezeu” nu înseamnă altceva decât transformarea valorilor morale, din principii eterne în convenţii sociale de conjunctură."

Pe aceeasi linie ii mai avem in discutii mai recente, in ordine temporala pe Paler, Tutea, Puric... Si nu cred ca ma insel daca il adaug la aceasta lista si pe H. Malaele.

Pentru ca acea lovitura de stat a impins valorile economice in top.  Si a aruncat valorile morale in divizia secunda.

Asta inseamna ca noile modele sociale, noile  varfuri sociale sunt niste semianalfabeti , lipsiti de valori morale, intelectuale, spirituale… in schimb avand portofele burdusite. Folbalisti, de exemplu.

Umanitatea a renuntat la trasatura care o facea umana.

Tutea spune cum omul careia i’a fost retezata legatura cu divinitatea devine animal rational.

Ba chiar se poate spune ca omul abia acum devine animal rational. Fiindca inainte de aceasta involutie nu era asa ceva. Era o incercare de devenire a perfectiunii.

Abia acum a ajuns omul sa fie un animal rational. Cu un rational de marimea unui boschet pe care il numeste copac.

Falsitatea numirilor nu mai este vizibila. Tutea, Eliade, Noica spun despre neputinta rationalului de a gasi si determina adevarul. Adevarul are o relatie de substanta cu divinul. Adevarul poate fi atins doar prin relevare.

Asa ca il avem pe Goleman dand gloatei instrument de licentiere. EQ. Prin care valorile intelectuale sunt surclasate de cele “emotionale”. Adica capacitatea de manipulare a fost tranformata din oaia neagra a familiei in printesa balului. Intr'o societate democratica - adica fara nici un criteriu de selectie a valorilor de conducere.

…apara si pazeste! (iar asta nu este slogan al unei firme de paza)

.

Tunsoare

.

- Ai fruntea prea inalta.

(Stiu.) Ca mi se pare mai simplul sa ma tund singur. Momentan nici nu mi’am batut capul sa incerc sa’mi las parul in fata un pic mai lung. Sa’mi acopere fruntea prea inalta.

Sunt ani de zile de cand ma deranjeaza de fiecare data ritualul de la frizer.

- Cum vreti sa va tund?

- N’am o preferinta anume. Cum vrei tu.

- …?

- Oricum crezi ca tu mi’ar sta bine avand in vedere tipul de par, formatia capului, osatura fetei.

- …?

- Scurt.

- Cu masina sau din foarfeca?

- ...!? e randul meu sa fiu in dificultate. Eu sunt cel care plateste - clientul, el (ea) e cel (cea) care trebuie sa stie cum sa faca.
Ma uit la ea (de regula e o ea)  si imi zic ca destul m’am hazardat la primul raspuns. Soarta totusi este milostiva, insista sa nu ii dea prin cap frizeritei ca am vorbit serios, ca poata sa ma tunda cum crede ea mai bine. Ca sa nu ma aleg cu o tunsoare de cocalar.

Si ma uit la ea (de regula e o ea), fac un efort de imaginatie, renunt la chestiile care imi vajaie inutil prin neuron si incep sa ii spun cum imi imaginez eu tunsoarea pe care o doresc. Si ma uit la ea si imi dau seama ca ii vorbesc degeaba. Fiecare precizare este o problema de Gheba pentru ea. Si chiar daca nu stie sa tunda decat cu masina – si asta uneori suficient de prost incat sa ma duc si a doua zi pentru reparatii – pretul este la fel de piperat ca la o frizerie unde lucrurile s’ar desfasura ca pe vremuri.

Pe vremuri… pe vremuri frizerii stiau mai bine decat tine cum sa iti aranjeze… stiau sa rezolve acele probleme de Gheba, care in fond sunt operatii comune pentru cei ce cunosc meserie.

Pe vremuri erai pigulit ca in filmele americane cu Fred Astaire.

Pe vremuri daca erai intrebat cum vrei sa fi tuns era pentru ca omul chiar se pricepea sa tunda in mai multe feluri. Acum intrebarea vine din “inteligenta emotionala”. Abilitati sociale. Crearea imaginii. Ca da bine.

De cand s’a trecut de la profesionistii in meserie la profesionistii in abilitati sociale, indiferent de pozitia ocupata, nici macar sa te tunzi nu mai gasesti. Si iti cumperi o masina de tuns si o plimbi uniform pe tot scalpul, cu rabdare, cateva minute. In toate directiile.

Au fost vreo 5 ani in care nu am trecut prin frizerii. Am avut parul lung. De cand am revenit in ele, fiecare vizita este o dezamagire. Am incercat in cele mai variate locuri. De fiecare data intru in alt loc sperand ca voi gasi acea frizerie unde voi fi tratat ca pe vremuri. Cu profesionalism.

Nu stiu daca prin teoria despre EQ Goleman a pus bazele decaderii profesionalismului real sau daca el doar a observat fenomenul si l’a trecut doar la un nivel de prima liga. Insa in lumea in care singurul profesionalism cerut este profesionalismul de fatada, iar principalele skills’uri sunt cele sociale eu am fruntea prea inalta. Pentru ca nu mai gasesc o frizerie in care sa fiu tuns ca pe vremuri.

Si asta nu se intampla la noi. Ci a venit de la ei.

Am fost tuns in Olanda. In orasel de fite, in frizerie de fite, dintr’un soi de jena nici nu am intrebat cat a costat partea mea… Si acolo a trebuit sa ma duc a doua zi sa corecteze… Cand am revenit a doua zi nici nu a trebuit sa explic de ce m’am intors. Era prea evident. Au spus printre rasete ca nu se pricep sa tunda parul cret. In mod bizar memoria mi’a amintit ca tot frizerii din armata (mai mult sau mai putin frizeri ad-hoc) imi spuneau ca la mine e mai usor pentru caam parul cret si nu se observa toate greselile. Oricum, importanta nu a fost priceperea de a presta ci priceperea de a taxa cu cateva sute de euro.

Teoria lui EQ paradoxal nu include abilitati morale. Au contraire! Din acest motiv simplu, draga Watson, aceasta teorie pentru mine este o teorie gaunoasa.

Frizeri intreaba formal despre tipul de tunsoare, medici isi intreaba pacientii cum vor sa fie tratati, bucatari intreaba chelneri care intreaba clienti despre cum sa fie facuta mancarea. Si nu este vorba despre preferinta clientului. s'a trecut de mult de acest niovel. Este deresponsabilizarea neprofesionistului. Profesionistul stie cum trebuie facuta treaba si o face in cel mai bun mod pe care il cunoaste.

Contrar filmelor americane… intru in frizerie si vad ca cu fiecare zi traim intr’o lume de neprofesionsti.

…fruntea prea inalta.

.

Dar oare

.

In ultimile zile mi s’a limpezit din ce in ce mai mult un pattern al meu.

In sah exista definita combinatia. In felul urmator: se numeste combinatie acea miscare tactica care incepe printr’un sacrificiu si se termina cu avantaj material sau pozitional. (da, e o definitie cu cacofonia inclusa)

Cand am renuntat la sah, unul din motive a fost faptul ca am vazut ca eu pretuiesc mai mult combinatia in sine decat rezultatul ei. Rezultatul ei – avantajul – chiar il dispretuiam. Drept care si reuseam adeseori sa il pierd rapid. Cand eram in avantaj jocul nu mai prezenta provocare. Ceea ce era frumos era lupta, era maiestria care ducea la rasturnarea de situatie. Chiar daca esua rasturnarea in sine, pentru mine nu mai conta – important era ca gaseam o cale de a sparge tiparul monoton al teoriei. Se pare ca acolo m’am indragostit de principiul buturugii mici care rastoarna carul mare. Iubeam situatia din care cu resurse mai putine provocam decesul adversarului.

Astfel cu timpul am inceput sa ma hazardez din ce in ce mai mult in combinatii imposibile / improbabile. Cu cat era reusita era mai improbabila, cu atat ma atragea mai tare. Chiar daca buturuga mica nu mai reusea sa rastoarne carul, era important ca o gaseam, ca o cream.

Asa am ajuns sa nu mai fie important rezultatul final, ci drumul. Frumusetea parcursului.
Firesc, din acest motiv s’a intamplat de cateva ori ca adversarul in fata caruia pierdeam sa spuna (neprovocat) ca desi el a castigat, eu am fost cel care a adus frumusete in acea partida, ca ma invidiaza, ca ar fi vrut ca lucrurile sa stea invers. Si am ajuns sa ma intreb despre ce inseamna a castiga: este mai meritoriu rezultatul material, palpabil, brut… sau ar fi corect ca victoria sa apartina celui care a creat frumusete?

Si la fel de firesc, pe de alta parte, nici nu mai castigam atat de des.

Dar nu conta. Pentru ca oricum, mie mi’a parut mai important a crea frumusete (in formele ei: neasteptat, interesant, scanteietor) decat castigul in sine. Asa ca sahul competitional si cu mine nu mai aveam obiective comune. El vroia cifre, eu vroiam armonii. Eu preferam sa mor ca un erou decat sa ma tarai intr'o partida banala spre o victorie stearsa.

Numai ca acum vad ca dupa ce am lasat sahul, incet-incet am transferat aceasta abordare in deciziile vietii de zi cu zi. Daca am in fata o posibilitate de a face un act “necugetat” (adica neasteptat, cu sanse de reusita minime, cu o doza de risc mare)… de regula asta este ceea ce aleg.

Si nu “necugetari” marunte. Nu betii, scandaluri in baruri, certuri, nu penibilitati de genul asta. Ci “necugetari” majore. Cu iz de rasturnari de situatie.  Cu sanse minime de reusita. Acestea ma atrag ca un drog. Pentru mine ocaziile de a contura buturugi mici sunt ocazii de a crea frumusete asemeni creionului care aluneca pe hartie in curburi de forme feminin-alungite (sa ma scuze urmasii lui nenea rubens).

Dar oare merita? Sau cat merita? Chiar pana la capat, asa cum simt?

Dar simt corect? Aceasta placere cu finalitati constant distructive… este justificata? Justifica ea neplacerile ulterioare?

Azi de dimineata consideram ca da. Sunt de acord, e un twist ciudat, o forma de hedonism bizar, care paradoxal pleaca de la o cautare a unei placeri asigurand cu foarte mari sanse o doza masiva a contrariului.  
Intr'o optica rezonabila - prosta politica a deciziilor. Dar oare e mai important sa fii un om rezonabil, comun, tern, cu burta aigurata, sau sa sa cauti neasteptatul...?

Oamenii imbratiseaza cu toate cele patru maini neasteptatul. Il cauta avizi in carti, in filme, mai nou in jocuri. In viata reala insa... lupta contra lui cu tot ce au.

Var'miu zice ca imi lipseste un hobby.

.

Sartgaard

.

In casa lui crestea. Incet-incet. Ochii lui isi gaseau linistea. Incet-incet. Cresterea era vizibila chiar si fizic. Redevenea complet. Nu completul autosuficientei ci completul echilibrului. Un echilibru dat de o concomitenta condensare si dispersare a punctelor sale.
 

 Reconectarea cu aceste puncte se face rar. Sunt necesare ingrediente aparte. Dar odata facuta, el devine exempul cu care se pot inchide peregrinarile existentialistilor prin facticitati, autenticitati si alte angoase.
 

Iesit din casa, fizicul i se transforma subit. Se trage la fata, devine costeliv, galben, izbucnesc cearcane, ochii i se deschid a teama, si vorbesc despre nesigurante. Aceasta este cocoasa pe care - oare cine - i’o aseaza in fata lumii.

.

Horatiu Malaele

(a. click stop muzica din bara laterala; b. click play aici; c. click pe cuvantul video; d. jump la secunda 20)