Dar oare

.

In ultimile zile mi s’a limpezit din ce in ce mai mult un pattern al meu.

In sah exista definita combinatia. In felul urmator: se numeste combinatie acea miscare tactica care incepe printr’un sacrificiu si se termina cu avantaj material sau pozitional. (da, e o definitie cu cacofonia inclusa)

Cand am renuntat la sah, unul din motive a fost faptul ca am vazut ca eu pretuiesc mai mult combinatia in sine decat rezultatul ei. Rezultatul ei – avantajul – chiar il dispretuiam. Drept care si reuseam adeseori sa il pierd rapid. Cand eram in avantaj jocul nu mai prezenta provocare. Ceea ce era frumos era lupta, era maiestria care ducea la rasturnarea de situatie. Chiar daca esua rasturnarea in sine, pentru mine nu mai conta – important era ca gaseam o cale de a sparge tiparul monoton al teoriei. Se pare ca acolo m’am indragostit de principiul buturugii mici care rastoarna carul mare. Iubeam situatia din care cu resurse mai putine provocam decesul adversarului.

Astfel cu timpul am inceput sa ma hazardez din ce in ce mai mult in combinatii imposibile / improbabile. Cu cat era reusita era mai improbabila, cu atat ma atragea mai tare. Chiar daca buturuga mica nu mai reusea sa rastoarne carul, era important ca o gaseam, ca o cream.

Asa am ajuns sa nu mai fie important rezultatul final, ci drumul. Frumusetea parcursului.
Firesc, din acest motiv s’a intamplat de cateva ori ca adversarul in fata caruia pierdeam sa spuna (neprovocat) ca desi el a castigat, eu am fost cel care a adus frumusete in acea partida, ca ma invidiaza, ca ar fi vrut ca lucrurile sa stea invers. Si am ajuns sa ma intreb despre ce inseamna a castiga: este mai meritoriu rezultatul material, palpabil, brut… sau ar fi corect ca victoria sa apartina celui care a creat frumusete?

Si la fel de firesc, pe de alta parte, nici nu mai castigam atat de des.

Dar nu conta. Pentru ca oricum, mie mi’a parut mai important a crea frumusete (in formele ei: neasteptat, interesant, scanteietor) decat castigul in sine. Asa ca sahul competitional si cu mine nu mai aveam obiective comune. El vroia cifre, eu vroiam armonii. Eu preferam sa mor ca un erou decat sa ma tarai intr'o partida banala spre o victorie stearsa.

Numai ca acum vad ca dupa ce am lasat sahul, incet-incet am transferat aceasta abordare in deciziile vietii de zi cu zi. Daca am in fata o posibilitate de a face un act “necugetat” (adica neasteptat, cu sanse de reusita minime, cu o doza de risc mare)… de regula asta este ceea ce aleg.

Si nu “necugetari” marunte. Nu betii, scandaluri in baruri, certuri, nu penibilitati de genul asta. Ci “necugetari” majore. Cu iz de rasturnari de situatie.  Cu sanse minime de reusita. Acestea ma atrag ca un drog. Pentru mine ocaziile de a contura buturugi mici sunt ocazii de a crea frumusete asemeni creionului care aluneca pe hartie in curburi de forme feminin-alungite (sa ma scuze urmasii lui nenea rubens).

Dar oare merita? Sau cat merita? Chiar pana la capat, asa cum simt?

Dar simt corect? Aceasta placere cu finalitati constant distructive… este justificata? Justifica ea neplacerile ulterioare?

Azi de dimineata consideram ca da. Sunt de acord, e un twist ciudat, o forma de hedonism bizar, care paradoxal pleaca de la o cautare a unei placeri asigurand cu foarte mari sanse o doza masiva a contrariului.  
Intr'o optica rezonabila - prosta politica a deciziilor. Dar oare e mai important sa fii un om rezonabil, comun, tern, cu burta aigurata, sau sa sa cauti neasteptatul...?

Oamenii imbratiseaza cu toate cele patru maini neasteptatul. Il cauta avizi in carti, in filme, mai nou in jocuri. In viata reala insa... lupta contra lui cu tot ce au.

Var'miu zice ca imi lipseste un hobby.

.