Democratia lui Bergson

.

Articolul anterior fusese pornit cu o idee pierduta pe parcurs. Din cauza de conexiuni aparute pe drum si de oboseala orei.

Oricum era o motivatie minora, dar sa o spunem totusi azi.

Musiu Bergson.

N’am avut contact tete-a-tete, drept care nu exclud sansa ca intr’o intalnire directa sa’mi schimb parerea. Dar m’as mira sa fie o schimbare radicala, cum fu cu Nietzsche, pentru ca intermediari au fost Tutea si Vianu. Tare n’as crede ca l’au denaturat.

La subiect… Bergson imi pare tiparul enervantului modern (subiectiv vorbind, evident). Adica acela care duce la arta capacitatea de a spune lucruri contrare in aceeasi propozitie. Asta una la mana mod de iritare. Doi la mana – faptul ca aceasta contrarietate denota (provine dintr’) o lipsa de aprofundare a ideilor emise.

Examplu (si anume chiar afirmatia de la care pornisem ieri). “democratia este singurul sistem compatibil cu demnitatea umana, dar are un viciu – ii lipsesc criteriile de selectie a valorilor (conducatoare)”.

Apai doamna! Daca lipsesc criteriile de selectie a valorilor conducatoare rezultatul este simplu. Domnia criteriilor multimii. Efectul fiind destul de limpede in vremurile actuale. Shakira si Mutu dominand viata sociala. Becali nu numai. Beckham si Beckham. El si ea. Bun, este de o evidenta crunta in ziua de astazi ca demnitatea umana nu mai are noima in societatea democratica, sa zicem ca nu era si pentru tanti Bergson.

Ba era. Sau trebuia sa fie. Pentru ca deja Gustave le Bon arata fix la acea vreme ce inseamna domnia masei. Irationalitate si mai rau de atat. “Nivelul intelectual al masei este mai scazut decat nivelul intelectual al celui mai narod component al ei”. (Asta’mi seamana cu unele legi ale termodinamicii naucitoare prin paradoxul lor.)

Sau in alt registru si mai demn de un cogitator: lipsa criteriilor de selectie a valorilor determina anarhia valorilor care determina disparitia demnitatii fie ca valoare fie ca valorizare.

Pe orice cale purcedem: pragmatica, sociologica, cogitoasa, ajungem la aceeasi concluzie: demnitatea si societatea democratica sunt disjuncte.

Ori musiu  Bergson se pare ca nu a folosit nici macar o singura cale de a aprofunda porumbelul “democratia este singura forma de guvernare compatibila cu demnitatea umana…”. Din acest motiv spun ca el este etalonul acelei categorii de indivizi care scot porumbei doar pentru ca’s frumosi, pentru ca dau frumos din coada, ignorand ca in realitate sunt baloane de sapun. Nu? – ca doar suna atat de frumos sintagma in care se alatura cuvantul demnitate si cuvantul democratie…! O demonstreza insasi faptul ca a ramas in “folclor”.

Si inca o observatie pe acest subiect (al democratiei lui Bergson). Constructia de mai sus se sustine chiar in cazul in care Bergson vorbea despre societatea democratica ideala. Adica acea societate in care democratia ar functiona ca la carte. Adica daca Bergson facea consideratii ideale, adica inutile in lumea reala.

Fiindca in lumea reala, democratia si comunismul sunt aceeasi Marie cu alta palarie.  Acelasi nivel de inaplicabilitate practica a unei teori admirabile, acelasi rezultat dezastruos la infaptuire. Comunismul este tirania armata. Democratia este tirania avutiei. Adica prima se bazeaza pe forta armata, cea de a doua pe forta economica. Istoria a demonstrat’o. Ca democratia duce la tiranie economica se explica prin faptul ca legea este facuta de cel ce dispune de o forta economica mai mare pentru a influenta opinia majoritatii.  Majoritatea fiind eminamente influentabila. Iar cea mai dureroasa dovada este precedentul Julian Assange (fondatorul WikiLeaks). Ca doar nu mai poate avea nimeni pretentia ca nu este un sistem despotic acea societate in care cetateanul unei tari care aduce in agora adevaruri incomode este in 48 de ore deposedat de proprietatile materiale si arestat (la dorinta guvernului altui stat!).

Din nou, doar nu se poate sustine ca nu este sub tiranie acea societate in care neincadrarea in ‘main-stream’ ajunge sa fie o acuza capitala, care sa justifice anularea drepturilor unui individ de a’si desfasura activitatea.  Acest din urma exemplu face referire la atitudinea provocata de la ultima campanie electorala in America. In campania electorala asta a fost cea mai grava insulta posibila: a nu face parte din main-stream – ceea ce punea egal (!) cu a fi extremist. Iar societatea americana (prin antologica ei receptivitate) a integrat aceste atitudini: daca despre un individ se afirma ca nu este din main-stream inseamna ca este un extremist, iar daca este extremist evident trebuie ostracizat. Iata cum prin proces democratic (domnia etalonului celor multi) identitatea (diferentierea individului) este negata ca drept, si este legitimata pedepsirea “iesirii din rand”, pedepsirea afirmarii identitatii. (1984... orson... ring a bell?)

 

Ambele sisteme (democratia si comunismul) se sprijina pe aceeasi masa de manevra, careia i se subordoneaza (valoric) elitele. Ambele functioneaza pe principiile celor multi. Gustave le Bon a aratat degeaba ca cei multi sunt de departe cea mai nepotrivita alegere pentru determinarea oranduirii, cel mai nepotrivit etalon pentru croirea societatii.

…si iar am ajuns in cu totul alta parte decat directia in care pornisem. Il aveam pe Bergson prezentat de Tudor Vianu, cu doldora de autocontraziceri, plin de idei-baloane de sapun carora vroiam sa le aplic sfatul nietzscheean “e o virtute sa ii intepi pe cei ce cu aer sunt umpluti, ca foalele de broasca ”. poate altadata, daca voi avea starea in care sa cred ca Bergson merita atata atentie.

.