Zilele trecute s’a intamplat in bucuresti ceva aparte. Decernarea premiilor Ion Hobana pentru scriitorii SF. Cu ceva comunicari in program. In jurul temei Timpului. Nu suna deloc aparte. Nici cand asisti nu ti se pare neaparat ceva neobisnuit. Mai degraba poate chiar o regasire in sfarsit a obisnuitului, a unei stari de normalitate. Oameni gandind, dandu’si cu parerea, propunand, incercand marea cu degetul, tatonand, cautand. De placere. Sau de placerea satisfacerii unor necesitati interioare. Insa iata! Necesitati care imping individul catre a gandi, catre a crea. Nu catre a isi face loc cu coatele, nu catre a obtine beneficiile muncii altuia.
Senzatia de aparte despre care spuneam se simte insa cand iesi de acolo. Si descoperi lumea functionand cu sarg - sub soarele unei duminici - in manifestari anormal de banale, derizorii. E dificil sa intelegi cum se poate ca desi abia fusese gasit firescul sa se renunte la el… de fapt iti este greu sa accepti intoarcerea la starea comuna, starea dominanta vegetativ-animalica, a amortelii sinaptice, a instinctelor primare.
Si totusi. Revenind la partea placuta. Duminica trecuta mi’a raspuns la o intrebare pe care o tot evitasem. Ce este scriitorul de SF? O evitasem intuind un raspuns pe care nu vroiam sa mi’l formulez. Insa pe langa partea de raspuns nedorita, exista si una interesanta.
S’ar putea zice ca exista doua categorii de cautatori. Sunt cautatorii speculativi si cautatorii in palpabil. Adica avem creatorii de sf si cercetatorii din laboratoare. Primii cauta insasi in idee, cauta in structura existentei (apanajul filosofilor pana de curand), domeniul lor de lucru depasind cu eleganta piedicile de moment ale materialului, ale existentei palpabile. Ceilalti, cautatorii in palpabil, cercetatorii din laboratoare ocupandu’se cu cautarea in material, in imediat, in amanuntul palpabil.
Si unii si ceilalti cauta viitorul, cauta solutii. Solutii pentru viitor, solutii pentru prezent.
Si desi primii sunt cei care au o abordare care denota un orizont mai larg, cei din urma sunt vazuti ca singurii oameni de stiinta, li se acorda credit, beneficiaza de autoritate, de ethos.
S’a discutat cum au mers mana in mana creatiile sf cu descoperirile stiintifice. Si este greu de spus cu certitudine care pe care a influentat. Cand directiile de cercetare din laborator au avut la baza ipoteze avansate in literatura si cand literatura a avut la baza descoperiri venite din laborator.
Fiindca excluzand acea minoritate a zapacitilor (existenta si printre cercettorii de laborator), majoritatea scriitorilor de sf sunt foarte interesati de corectitudinea stiintifica a ipotezelor. O sintagma care m’a cucerit din prima a fost: imposibilul plauzibil! (sau a fost improbabilul plauzibil – nu mai stiu)
Acesta poate fi si un motiv pentru care scriitorii de SF nu sunt foarte usor... acceptati in familia scriitorilor. Fiindca ei de fapt sunt mai intai cautatori. Cu potential scriitoricesc. Ei nu opereaza atat in planul relatiilor interumane sau in planul literar (ca restul romancierilor) cat in osatura societatii sau chiar a existentei.
Si altele declansate de acele discutii:
----------------------
Undeva prin secolul XIX Nietzsche spune ca dumnezeu a murit. Dar!
Un istoric a vorbit (cu o atitudine plicticoasa, ca orice profesor plictisit de materia pe care o preda zilnic de prea mult timp) despre tiparele de abordare a timpului din diferite epoci. Cum spune si Eliade, cele mai vechi culturi socoteau ca la inceputul timpului a existat varsta de aur (motiv prntru care anul nou de exemplu era o ocazie de a reveni la forma initiala, forma care fiind apropiata de momentul creatiei era evident apropiata de creator, de perfectiune).
Incepand cu grecii botezati si eleni acest tipar incepe sa fie schimabt. Abordarea asupra timpului devine alta.
Apare modelul ciclic, totul este considerat ca o roata invartindu’se la infinit. Anotimpuri, zile, nopti, unitatea de timp este aceeasi, ea repetandu’se, reluandu’se. si ieri a fost ora 3 si azi e ora 3 si maine va fi ora 3.
Se mai intampla lucruri si apare crestinismul, evolueaza, se maturizeaza, domina. Si raspandeste o alta paradigma a timpului. Este modelul linear. Timpul este o scurgere liniara, cu un sens. Origine, sens si directie. Vector in toata regula, ce mai!? Iar sensul este ascendent. Este sensul expansiunii moralei crestine. Suficient de rapid insa, de la expansiunea morala s’a trecut la expansiunea materiala. La acumularea materiala. Ca e mai simplu. Si mai apropiat de burta.
Per total, omul cu pasi marunti dar relaxati s’a indepartat de ideea creatorului, de elementele care il apropiau de acesta, de gandirea care il includea de acesta.
Undeva prin secolul XIX nietzsche spune ca dumnezeu a murit. Cam tarziu a spus’o! Omul l’a ucis mult mai timpuriu.
----------------------
Dezvrajirea.
Exista un fenomen constant in viata noastra – cel de dezvrajire. A muzicii. A mancarii. A oamenilor mari. Iar acum a literaturii.
Adica.
Aveam un prieten care dupa ce a ascultat pink floyd toata adolescenta fara sa inteleag o iota din ce spuneau aia, cand a ajuns sa isi traduca versurile… o parte din vraja a disparut.
Cand am inceput sa zornai cu chitara am inceput sa vad cu alti ochi muzica. O parte din vraja dispare.
Mancarea pe care mi’o fac singur are un gust bun. Excelent. Dar o parte din vraja lipseste.
Mai dispre o parte din vraja atunci cand realizam ca oamenii mari, cand parintii decad din starea de semizei cu care ii categoriseam in copilarie.
Iar acum, vazand in carne si oase oamenii care scriu cartile, radiografiindu’le prezenta, o parte din vraja dispare.
In orice lucru ajungem sa ridicam cortina ce acopera culisele se anuleaza o parte din placerea pe care o primim. Ne scade capacitatea de minunare in fata miracolului. Miracolul nu mai este miracol cand misterul creatiei dispare.
Pentru ca este creierul nostru care in prezenta misterului obisnuieste sa puna piesele lipsa. Iar golurile umplute de el sunt superioare oricarei realitati, pentru ca el pune acolo exact ce ne dorim.
In fond… eu nu distrug corola de minuni…
----------------------
Si cea mai serioasa chestie.
Stiam deja ca intuitia este singura care ne poate raspunde la intrebarea ce inseamna a fi?Am aflat asta cu ani in urma, prin platon, hidegger, toma d’aquino si liiceanu.
Dar duminca trecuta aflu inca una. Ca tot intuitia e singura care poate raspunde la intrebarea ce este timpul! Fizica da din colt in colt si apoi din umeri pe aceasta tema. Ba e calda ba e rece, ba ca de fapt nu exista… dar nici nu putem fara!
Deci intuitia e cea care ne spune ce este, cand este.
In plus.
Fizica cuantica ne spune ca de fapt ceea ce exista nu este definit per se. Ci este definit prin potentialitati. Iar o teorie pornita de acolo spune ca sunt convingerile cele care aleg dintre potentialitati realitatea palpabila. Astfel ca iata cum convingerile dominante creaza realitatea. In fond, nimic nou sub soare. Cam toate scolile vechi spuneau asta. Dar era considerata o abracadabra mistica.
Iar acum putem pune laolalta. Si pare ca se schiteaza un sistem functional care determina realitatea pe baza convingerilor folosind ca element reglator intuitia!
----------------------
si o chestie personala. firesc ca fu prezent si mr. mironov. m'am abtinut cu greu sa nu'i zic ceva de la obraz de una din deciziile lui de ministru, legata de saracirea sahului romanesc. la vremea 'ceea eram proaspat fost jucator de sah. si tare m'a *%^@ "preambulu' lu' startrec" cand a hotarat sa ia cluburilor de sah o mare parte din locatiile lor. printre care si o locatie in care se afla arhiva cu legitimatia pe care nu ma deranjasem sa mi'o ridic.
Postări
