albastra

 
N’am mai scris la nervi de mult.

Prostia are mai multe fețe, mai multe fațete și mai multe nume.

De curând am aflat ca ea se mai numește si Ecaterina Andronescu, Cristian Dumitrescu și Titus Corlatean. Si sade bine-merci sub umbrela social-democrației. Adica idiotocratia stiam ca e in floare, dar sa vina un tentacul de'al ei dinspre un fost ministru al invatamantului... deja imi caut psl'ul (pusca semiautomata cu luneta - am avut unul in dotare in armata si nu stiu cum de m'au pacalit sa il dau inapoi la un moment dat - tare util ne'ar fi fost...).

Ca doară board’urile de administratie ale facultatilor private nu vor permite nerealizarea forecastului… asa… din nimic… pen’ca cica ar fi picat unii bac’ul!

Imnul de stat - am aflat de curand - este o chestie care de fapt n’are forma fixa reglementata prin constitutie, ci forma pe care o vrea gigi de la scularie (sau de la folbal). Ca cantaretul este absolut nevinovat, el cantand imnul cu versurile primite ‘de la federatie’(!)…

Situatia e din ce in ce mai albastra.

Si vazuta chiar de la cativa anisori.
 

fara cap si fara coada

.

Este tarziu.

Este tarziu pentru discursuri despre datorie. In lumea asta, in societatea asta. Globalizata.

Despre datoria nascuta din existenta ca om.

Si totusi sunt dorite. Altfel nu ar fi un asemenea succes la filmele cu supereroi.

Sunt generatii crescute departe de morala, generatii care au transformat forta catifelata a notiunii de respect in latratul primitiv al recunosterii fortei brute "RESPECT!".

Totusi generatii care desi in fata unui discurs despre datoriile individului (fata de el, fata de lume) rad ridiculizandu’le alearga dupa filme in care binele invinge raul prin intermediul unor indivizi care iau in serios aceste datorii.

Mai-marii lumii mai au de lucrat pana abrutizeaza complet individul. Si il rup si de arhetipuri. Ori le transforma radical pe acestea.


later edit:
pentru cei carora le plac cuvintele mai multe si mai rasunatoare recomand http://cogito.ucdc.ro/sitev/nr_3/7%20-%20CONFUCIUS%20SI%20KANT%20SAU%20ETICA%20DATORIEI%20_rom_.pdf
(l'am gasit dupa ce am scris randurile de mai sus)

.

seara

.

Unui spectacol Năstase văzut la teveu îi lipsește gustul său bogat.

Am cvasiratat demonstrativul de toamnă.

La teveu a fost... fără replicile care fac deliciu (fiindcă operatorul teve habar nu știe sa pună microfoane în teren la un asemenea spectacol), fragmentat, lipsit de momente delicioase (fin'ca operatoru' teve este disperat sa bage reclame fara-numar-fara-numar...).

Presupun ca as fi penibil sa cer unui canal de sport sa știe ce înseamna Năstase, cum sa își pregateasca transmisia unui asemenea regal.

Totuși... vinul rosu si cativa plescoi capabili sa lase pe degete un miros inebunitor de afumatura... au reusit sa domolească frustrarea, si sa 'focuseze' (misto termen, nu?) 'pe pozitiv' (misto moto, nu?).

Eu n'am nicio scuza, îmi notasem și în agenda telefonului... chiar asa... de ce nu m'a anunțat telefonul? E vina lui! Hotărât, dau în judecata Nokia!

 .

domnul

.

Sunt oameni la a caror disparitie te intrebi cine’i va inlocui.

Ca nu se poate sa nu existe acei oameni. Fara ei Lumea e cam saraca. Prea saraca pentru a mai insemna... ce insemna candva, ce insemna cu adevarat Lumea...

.

muzica cu probleme

 
am o problema. nu inteleg de ce imi plac versurile:

si te iubesc cu mila si cu groaza
tot ce'i al tau mi se cuvine mie
ca un nebun de alb ce captureaza
regina neagra pentru vesnicie…
 

 

cuvintele, sensul, comparatiile din primele doua versuri imi sunt... bizare. mai ales primul.

insa vazuta pe fb nu m'am putut opri a o pune pe repetir toata dimineata, pana cand am plecat la biureau.

firesc, pe drum o voce in cap mi'a tot cantat acelasi lucru.

ajuns la birou, am inceput sa murmur... folosind pe alocuri alte cuvinte…

ca un nebun de alb ce factureaza
vecina neagra pentru vesnicie..

asta a fost problema zilei de azi.

Problema zilei de ieri a fost… cum oare a ajuns omul sa construiasca un instrument atat de complicat? ce'a fost oare in mintea lui cand mai a pus dupa cateva randuri(!) de clape si cateva panouri de tije / butoane... si apoi pentru ca tot nu era suficient hai si clape pentru picioare!?

Adica extraterestrii totusi exista? 

dincolo si inapoi

.

Se intampla ceva ciudat. De o perioada era detasat de oameni, de existenta in sine. Era transportat intr’o zona necunoscuta, atemporala, a nicaieriului.

Ajunse sa fie mirat de fiecare data cand oamenii il salutau si vorbeau cu el comoditati sociale. Adica il vedeau? Adica el exista in aceasta realitate parelnica, aceasta realitate parelnica exista?

Lucrurile de munca le facea dintr’o abstractie a noii normalitati. Le considera un fenomen reminiscent, care nu ridica intrebari, al vechii lumi de care se desprinsese. Acel fenomen era ceea ce permitea existenta inexistentei. Continuarea unei staze... cu elemente mobile.

 Nu ii era clar ce declansase ruperea. Nu ii era clar de cand. Si nu fusese o rupere. Doar o trecere lina, fara zvacniri. Se auzea respirand zgomotos. Ciudata actiune – a respira. Cu iz barbar.

O stare de disipare a eu’lui, a dorintelor efemere – si prin asta ridicole, o stare de atingere a unor perceptii ce ridica intrebari ce duc la vechi adevaruri. Si intoarcere la ideea ‘lumea existenta e cea mai buna lume posibila’ dar sub alt aspect. De fapt acelasi – si anume cel in care accentul este pe posibila – dar in alt plan.

Se apropie iarna, probabil peste cateva vieti va fi un urs si se obisnuieste de acum cu hibernarea. De ce avem amintiri doar despre trecut dar nu despre viitor? Ba uite ca avem. Tocmai isi aminteste cum va fi in hibernare. 

Iesit pe strada realiza ca starea lunecă in alta. Trecu printre cativa caini tolaniti la soare si avu cu ei o relationare amuzata. Privi oamenii printre care trecea si intelese. Nu de existenta se separase. Ci de oameni. De prefacatoria lor. Soarele, copacii, cainii nu erau prefacuti, cu ei relationa viu. 

Se intalni intamplator cu un prieten. Vazu cum relationeaza si cu el normal, fara senzatia de mai devreme. Insa ceva se modificase. Se detasase cumva, se schimbase modul de raportare.

.

ingerul si gara plecara

.

Un inger in rochiță alba ramase in gara, pe peron, asezata pe marginea rasadului cu flori, inconjurata de viata comuna. La stanga, la dreapta inainte si dupa, viata comuna. El stia ca e ultima data cand o vede. Cand o vede asa - cu siguranta. Isi apasa o mana pe geamul usii de tren incercand sa opreasca timpul, sa preseze imaginea aceea intr’o pagina de carte la care sa poata reveni oricand cu aceeasi intensitate, cu aceeasi traire. Era o despartire? Fusese cu adevarat a lui? Nu conta. Conta doar ingerul pe care il vedea ganditor, asezat, cu mainile pe genunchi. Ar fi vrut sa’i faca cadou acea imagine, cu soarele puternic, cu gara, cu rochita alba si privirea ganditoare. Sa'i arate frumusetea pe care o vedea in ea si tot ce o inconjoara. I'ar fi fost de folos. Ingerului. Si stia ca nu poate si nu vroia sa inteleaga ca nu poate. "s'a terminat, gata. respiră! respiră! respiră!" isi repeta.

Ingerul cu gara si cu clipele de frumusete neobisnuite plecara. 

El si trenul lui ramasera pe loc, intr’o lume comuna, stramta.

.