dincolo si inapoi

.

Se intampla ceva ciudat. De o perioada era detasat de oameni, de existenta in sine. Era transportat intr’o zona necunoscuta, atemporala, a nicaieriului.

Ajunse sa fie mirat de fiecare data cand oamenii il salutau si vorbeau cu el comoditati sociale. Adica il vedeau? Adica el exista in aceasta realitate parelnica, aceasta realitate parelnica exista?

Lucrurile de munca le facea dintr’o abstractie a noii normalitati. Le considera un fenomen reminiscent, care nu ridica intrebari, al vechii lumi de care se desprinsese. Acel fenomen era ceea ce permitea existenta inexistentei. Continuarea unei staze... cu elemente mobile.

 Nu ii era clar ce declansase ruperea. Nu ii era clar de cand. Si nu fusese o rupere. Doar o trecere lina, fara zvacniri. Se auzea respirand zgomotos. Ciudata actiune – a respira. Cu iz barbar.

O stare de disipare a eu’lui, a dorintelor efemere – si prin asta ridicole, o stare de atingere a unor perceptii ce ridica intrebari ce duc la vechi adevaruri. Si intoarcere la ideea ‘lumea existenta e cea mai buna lume posibila’ dar sub alt aspect. De fapt acelasi – si anume cel in care accentul este pe posibila – dar in alt plan.

Se apropie iarna, probabil peste cateva vieti va fi un urs si se obisnuieste de acum cu hibernarea. De ce avem amintiri doar despre trecut dar nu despre viitor? Ba uite ca avem. Tocmai isi aminteste cum va fi in hibernare. 

Iesit pe strada realiza ca starea lunecă in alta. Trecu printre cativa caini tolaniti la soare si avu cu ei o relationare amuzata. Privi oamenii printre care trecea si intelese. Nu de existenta se separase. Ci de oameni. De prefacatoria lor. Soarele, copacii, cainii nu erau prefacuti, cu ei relationa viu. 

Se intalni intamplator cu un prieten. Vazu cum relationeaza si cu el normal, fara senzatia de mai devreme. Insa ceva se modificase. Se detasase cumva, se schimbase modul de raportare.

.