un sarut

Dupa ce vezi 'citat de dios' mergi in Moldova. Vei auzi aceeasi limba. Aceleasi inflexiuni.

Rar se’ntampla sa’ti mearga treburile atat de prost. Una dupa alta.

Pleci la drum. Descoperi ca distanta este de fix doua ori mai mare decat imaginea parelnica pe care o aveai.

Se lasa ceata. La inceput e ceva interesant. Vizibilitatea ramane sufficient de mare, ceata este doar un element de décor. Inofensiv, decorativ.

Apoi se mai lasa odata ceata. Incat vizibilitatea scade pana la 5-10m. si mai ai de mers inca vreo 150 - 200 de km pe un drum pe care nu-l cunosti. Prin ceata, ghidat de ‘sublimul’ sistem romanesc de panouri. Dar nu-ti faci probleme – pe ceata asta oricum sunt invizibile.

Apoi se lasa intunericul. N-ar fi cazul, e de-abea 5-6 dupa-masa, dar e noiembrie.

Si mai si ploua din cand in cand. M-a facut sa ma intreb daca ploaia n-ar trebui sa alunge ceata. Dar nu... ori nu e ploaia suficient de puternica.

Suni la destinatie sa-ti pregateasca o rezervare, la un hotel. Neeh! Ti-ai gasit. Seful de oras nu raspunde! Telefonul suna lung... insistent... ineficient.

Ciudat. Incepi sa simti (pe alocuri) drumul. Am simtit un pod ca face dreapta inainte cu 20 de secunde de a se intampla acest lucru. Incetinisem ca nu intelegeam de ce nu face dreapta asa cum eram eu convins ca se va intampla. Intr-un tarziu m-a ascultat.

Totul se transforma in jocul luminitelor. Luminile rosii sunt rele. Luminile albe sunt foarte rele. Ideea jocului e sa stai printre ele fara sa ‘iei’ niciuna. Dar si unele si altele sunt bune. Ca iti arata drumul.

La o benzinarie o tipa prea frumoasa iti indica alta directie. Simti asta, mergi prudent, si la un moment dat intorci. Si te opresti langa un panou indicator. Intr-adevar, tipa iti daduse directia gresita.

Continui totusi cu 70-90 la ora. Desi acum daca lasi faza scurta vezi 3 m. daca aprinzi faza lunga vezi un zid ca de praf... de vreo 5 m.

N-am mai vazut demult luminite. Nici albe, nici rosii. Cred ca am trecut in alta lume.

Si se pare ca ori-pe-unde merg vad acelasi indicator. Numele orasului pe care il caut – e drept in fata. Nu se stie cat mai e pana acolo, nu se stie ce alte orase mai sunt pe acest drum, a ramas singuratic pe panouri. La inceput era intr-o lista. Inainte si dupa el exista civilizatie. Acum nu mai este. El este singurul. El si comunele fantomatice prin care trec cu viteza.

Reusesc sa zaresc o borna. Mai am 20 de km. adica un sfert de ora.

Apar luminite rosii. Ajung in spatele unui autobuz. Ceata e atat de puternica incat nu vad ce e in fata lui, nu-l pot depasi fara sa risc orbeste. Si merge cu 30-40 la ora. Asta tranforma cele 15 minute in 30-40 de minute.

La un moment dat scap de el.

Ajung.

Un oras rece, in ceata, nu se vad localuri unde sa mananci, nu se vad hoteluri. Un taximetrist imi da niste indicatii la misto. Sa-l futa cainii!

Sun persoana pe care trebuie s-o intalnesc aici. Nu raspunde.

Sun din nou seful de oras, nu raspunde.

Sun un coleg de munca pentru verificarea numarului... nu raspunde. Iar asta e un tip care poate sa faca si sex... dar daca cineva il cauta el se simte dator sa raspunda.

Sun alt coleg de munca, prieten... nu raspunde.

Clar. Chiar am trecut in alta lume.

Las masina si merg pe jos. Ajung intr-un parc de distractii. Dar nimic nu ma opreste aici.

Ma intorc, caut hotel, fara sa vreau ies din oras, ma intorc. Merg la intamplare pe stradute. Ajung intr-o zona ciudata. Amenajarea imi spune ca e zona de interes... dar e pustiu. Nu mai sunt intersectii, nu mai vad blocuri... vad o bifurcatie – ‘zona traversare bac’. Nu, nu vreau sa trec cu bacul, la naiba. Opresc scot laptopul, cut pe net o harta a orasului. Gasesc mai multe. Dar astea nu sunt harti. Sunt niste idiotenii aproape imposibil de folosit in mod real.

Caut cazare pe net. Gasesc. Iar hotelurile sunt pe niste strazi. Care naiba stie unde sunt! Si n-au preturi afisate. Si n-au telefoane afisate! Si chiar daca ar avea, ce mi-ar spune in afara de strazi?

Continui sa merg pe o sosea larga si pustie. Banuiesc ca dincolo de trotuarul din dreapta e un parc. Pana la urma banuiesc ca e chiar dunarea.

Vad cativa oameni plimband caini. Oameni in varsta, cu astia pot vorbi. imi recomanda caldurosi ‘cel mai bun si mai ieftin hotel de aici. Si frumos, proaspat modernizat’.

Ajung la hotel. Placa din fata pare sa fi avut trei stele. Candva. Acum una a fost indepartata prin scrijelire. Cea din mijloc. Au mai ramas doua stele distante. Cand intru usile imi spun ca nu-mi place aici. O relicva a vremurilor comuniste. Intr-o stare incerta. Nu e nici de acolo, nici de aici. E la mijloc, suspendat in timp, fara personalitate, inform, neatragator. Nu vreau sa stau. Insa gandul de a cauta din nou altul ma convinge.

Urc in camera, inca putin si ar cobora sub limita confortului. Este minimul decent. Este inca devreme pentru o zi de sambata, dar cele doua sute de kilometri prin ceata, pe intuneric m-au obosit. Si totusi nu vreau sa ma culc. Ar fi o incununare a unui fiasco. Mi-e foame. Ok, ies sa mananc. Dar cum gasesc ceva de mancare? Sunt in mijlocul unui labirint pustiu de ceata. Si cum gasesc drumul de intoarcere?

Iau din nou harta de pe internet si incep sa o studiez. Am inteles din start cum e conceputa, dar nu si cum o pot folosi realmente. Noroc cu cunostintele suplimentare. Din intamplare observ cum a fost facut situl, cum gasesc informatiie pe care le caut fara sa ma folosesc de linkurile dintre pagini, modificand ‘ad labam’ adresa url pe care ma aflu. Inca 5 minute si am invatat pozitionarea. Mi-e foame. Alte 5 minute si mi-am facut o schita mentala a orasului.

Intre timp ma uit si dupa cluburi si mancare prin oras (pe net, of cource). Cam slaba si imprecisa oferta.

Am iesit.

Kafka ar fi fost fericit aici.

Am luat-o spre nord si am ajuns intr-un labirint de stradute care se sfarsesc in miniparcari in spatele blocurilor. Sau intre blocuri. Astfel incat vad unul din cele doua bulevarde in fata. Dar n-am cum ajunge acolo. Trebuie sa ma intorc in labirint sa caut o iesire. Stupid.

Ajung pe bulevardul cautat. Nu se vad localuri cu mancare. Un cafe, un bar, dar nu mancare. Fast-food intr-o ghereta de pseudotermopan. Fie! Gasesc loc de parcare dar pornesc pe jos in directia cealalta. Asa simt. Nu-mi place ce am lasat in spate.

Totusi mi-e foame. Dau sa iau ceva dintr-o ghereta de statie de autobuze. Dar nu-mi place nici oferta, nici atmosfera.

Trec mai departe.

Vad o pizzerie. Goala. Un tip face (curat?). Un pusti de 10 ani in fata lui face pe grozavul. Pare parasita. Intreb, urc la etaj. Totusi e placut. Sunt doua-trei mese ocupate, restul libere. Atmosfera e ok. Servirea ok, iau si o bere fara alcool. Mananc undeva semiizolat intr-un colt, plec. In zona este o statie de taxiuri. Cu multe taxiuri. Inseamna ca e vad. Undeva pe aproape se intampla ceva. Trebuie sa vad unde.

Gasesc niste pusti la aer. Dinauntru iese zgomot. Muzica. Trec pe langa, ma invart prin zona. Nimic altceva. Restul e pustiu. Ma intorc, intru. E placut, dar n-am unde sta. Genul de local mic unde nu te poti pierde in multime. Toata lumea te vede si se uita la tine si se intreaba ce cauti singur acolo. Si se uita curioasa. Fara mese libere, barul prea mic si luminat pentru a ma aseza acolo. Si cam ocupat deja.

Ies. Ma intorc la masina. Sunt deja departe de ea. E frig.

Observ in apropierea masinii alt loc unde se preumbla pusti. Ma apropii. Muzica. Intru. Pusti. Dar iau o bere, la bar, imi place muzica. Destul de brusc cateva fete incep sa-si arate cele mai provocatoare miscari. Doua ospatarite se suie pe bar, fac show. Nice. Termin berea si plec.

In apropierea hotelului doua fete stau in frig. Crunt. Nu stiu cum reusesc. Fireste, un pusti e cu ele. The pimp. Nu le vad pe tipe decat in trecere, din masina, insa imi par foarte dragute... si cumva proaspete. Suna ciudat, dar asta e cuvantul care imi vine. E o prospetime legata de viata lor. Sunt la inceputul vietii, si inca au optimismul, vioiciunea tineretii. E prima data de 12 ani incoace cand imi trece prin cap sa ma servesc cu asa-ceva. Dar e doar o idee, ceva ipotetic, in realitate nu cred ca vreau.

Ma duc la hotel, ma uit la televizor pana dimineata (nu au mai ramas multe ore). Cand simt oboseala ma culc.

A doua zi imi este vaga. A ramas doar un sarut neasteptat de viu. Surprinzator, nu anticipasem asta.

Apoi intoarcerea spre bucuresti. Prin ceata, noaptea.

Am ratacit drumul. M-am dus spre nord 50 de km inainte de a trage pe dreapta si a ma uita pe harta. Ma intorc, schimb traseul, trec prin (de fapt pe la margine de) falticeni. Dupa inca o jumatate de ora scap de ceata. Devine o placere incredibila. E noapte, senin, ma gandesc la un sarut placut si parca n-as vrea sa se termine nici drumul, nici noaptea. Ma simt excelent. Viteza relaxanta catre bucuresti. Pana cand imi dau seama ce efect crunt are asupra rezervorului. Scad brusc de la 150 la 110.

Sper ca n-am cules radare, ca de obicei voi sta vreo 6 luni intrebandu-ma cand voi primi un mail de la departamentul auto.

250 de kilometri dus, 300 de kilometri intors. Si un sarut. Iar ‘acasa’ sunt trei sau patru tipe pe care daca le-as suna ar sta peste noapte la mine. Dar am preferat acel sarut.

o noua "ea"

am discutat. intamplator. psiholoaga mea spune ca trebuie sa-mi asum faptul de a fi cunoscut-o ca o urmare a actiunilor mele. io sunt incapatanat. si zic ca a fost intamplator.

a trecut o saptamana si cateva zile de cand am observat ca vorbesc cu cineva aparte. aparte pentru mine, of cource.

dupa primele zile am cautat pe net detalii despre ea. am gasit chiar si poze. o tipa naspa. ca atitudine / prezenta.

dupa o zi - doua ii vad o poza pe mess. uau. ma intrebam cum e posibila o asemenea transformare. am aflat. exista doua persoane cu acelasi nume, acelasi prenume, aceeasi facultate... preocupari pana la un moment dat similare.

a fost frumos.

m-a facut sa vorbesc iar despre lucruri pe care alesesem sa le ignor pentru a nu mai face nota discordanta cu lumea stramta in care traim. she has that... gift.

in mesajele ei gasesc viata, clinchet, multe altele.

azi mi-a spus ca este intr-o relatie de trei ani, de un an locuieste impreuna cu el, "de mai putin de un an are dubii serioase " referitoare la aceasta relatie.

plm:

... este a nu-stiu-cata oara cand aud povestea asta de la 25 de ani incoace. si stiu (am stiut de prima data) - se termina la fel. ea ramane cu el. chiar daca "nu-l simte viu" (o fosta), chiar daca "nici nu se pune problema" (o alta fosta), chiar daca "a disparut de mult ce era intre noi, am inceput sa ne uram" (o alta fosta)... numai trei exemple din istoria MEA in care le-am vazut ramanand alaturi de cate un el... intrand constient in cate o casnicie terminata inainte de a incepe... fiecare caz avand motivatii diferite, insa aceeasi soarta.

... am avut o data convingerea ca va merita sa-mi ignor intuitia. o ea intr-o situatie identica, si chiar mai mult de atat... mi-a dat toate argumentele pentru a crede ca merita sa ma opresc langa ea. a fost ultima data cand am mai avut incredere in cineva, ultima data cand am avut curajul de a ma deschide emotional catre cineva... ultima data cand am avut feelingul ca vreau sa raman langa o (singura) femeie pentru toata viata. ea s-a intors la un el pe care il inseala.

acum imi dau seama ca ramasesem calat cu "au trecut trei ani"... ceea ce e imposibil. nu pot sa fie "trei ani de atunci" si anul asta, si anul trecut, si acum doi ani... daca fac un calcul... tebuie sa fie minim 5 ani de atunci.... pentru mine parca a fost anul trecut... pentru ca atunci chiar am ales constient sa se inchei capitolul "o voi gasi". partea stupida e ca apoi chiar am gasit cateva "ea" langa care ar fi meritat sa ma opresc, ar fi fost o alegere excelenta. dar nu mai aveam cu ce. ades ma uitam din celalalt capat al universului si nu intelegeam ce caut acolo.

asa s-a intors roata. din cel parasit am devenit eu cel care paraseste.

(nota: cand suferi fiind parasit este o suferinta care se relationeaza si cu nedreaptatea, e o suferinta cu ceva noblete - ca feeling... cand suferi fiindca ai parasit pe cineva, te simti murdar, e o suferinta asociata cu un rau pe care l-ai facut, in plus e autoprovocata, o suferinta indreptatita sa fie de raul pe care l-ai facut, un fel de penitenta, o suferinta murdara)

la naiba, ma opresc. am inceput sa vorbesc tampenii.

becalian

lucrez intr-o firma becaliana. adica e condusa de un becali. nu ma refer la faptul ca omul meu ar fi atat de "taran"... ci la faptul ca omul meu ia la fel deciziile, analizele sunt la fel de laborioase... iar competenta oamenilor este supusa vantului. care bate, care nu bate. din stanga. din dreapta... samd.

iar gramatica. este cred mai proasta. a omului meu. am sa fac un post aici cu mailurile de "top management" ale becalianului nostru.

...si este o firma de top din tara. capital suta la suta romanesc. adica secu'. of cource.

firma care rezista viguros si ULUITOR pe piata, in varful pietei... desi de (vreo) 4-5 ani de cand sunt aici nu exista luna in care sa nu ma mir de forta cu care "conducerea" incompetenta da la gioale (pur si simplu) firmei.

luna de luna (si chiar mai des) se iau decizii ingrozitoare, penibile, decizii la nivel enterprise.

dar rezistam pe piata. in top. fin'ca avem pile. recte, avem contracte. ' recte avem usi deschise pen' diverse chestii.

inca o data... uluitoare solidaritatea tampeniei umane.

nope

blogul asta nu merge prea bine. chiar nu simt ca am ceva de oferit aici. bizar. in altele nu am timp sa scriu tot ce as vrea... dar aici... am vrut sa fac altceva ce se pare ca nu imi iese...

anormali

...societatea asta are nevoie de anormali?
anormali... din punct de vedere social...
anormali care sa-i claxoneze pe nesimtitii care opresc in cele mai incredibile locuri, pe nesimtitii care merg pe contrasens si tot ei sunt cei care vocifereaza ca nu li se face loc... pe tampita incepatoare (de vreo 20 de ani) care opreste dimineata la 9 in fata la Dalles... si blocheaza doua benzi cu aceasta ocazie... care slefuieste masina idiotului de pe contrasens. (da.. am pornit fraza la plural... si am incheiat-o la singular)

anormali care spun sefilor ca ar fi cazul sa ia cu apa... ca au ajuns sefi (sau patroni) din cu totul alte motive decat inteligenta din dotare... decat presupusa (inventata) capacitate de analiza si previziune...

anormali care se ridica in picioare si spun ca este aberant sa fi alergat dupa tot felul de hartii si hartiute la orice contact cu institutiile statului... chiar daca asta inseamna ca vor sta cativa ani fara buletin... pana cand se vor rezolva altfel lucrurile.

anormali care spun profesorului de la facultate ca a facut un curs neinteresant... altuia ca a scris tot felul de aberatii pentru ca sa umple paginile... altuia ca a facut greseli gramaticale de neiertat... aratandu-i altuia ca a creat gresit grilele de examinare, considerand eronat raspunsuri gresite ca fiind bune si viceversa.

anormali care reproseaza celor din jur ca au creat o societate ce functioneaza pe nepotism, pupincurism si toane.

nu, n-ar trebui. la naiba, sunt rau.

n'ar trebui ca el un el de 30 de ani sa se intalneasca cu ea de 20 de ani.
el o joaca prea simplu pe degete.
ea e prea nebuna.
si prea agitata.
si prea necunoscatoare.
iar el vrea prea multa inteligenta. ce sa zic... cam zdruncinat, tovarasu'...

n'ar trebui ca orisice nimeni sa-si dea cu parerea despre subiecte mari, frumoase, serioase, subiecte cu greutate (adica cu implicatii) in viata unui om.
mai ales cand acel "orisice nimeni" este un tip care se mandreste cu faptul ca n'a cetit o carte in viata lui. drept care emite baliverne neordonate si de trei lei. nici macar aristotel nu cuvanta asemenea stupiditati.
iar un asemenea exemplar imi este coleg intr-o facultate care a legat de filosofie majoritatea cursurilor.
si n'ar trebui sa aiba o asemenea audienta acel "orisicine nimeni"... dar se gasesc totdeauna fufe mai ametite decat gazele care se aduna noaptea la un bec.

n'ar trebui ca alde behehe'cali sa aibe o asemenea audienta. recte banet.

n'ar trebui sa lucrez in it.


se umple planeta (cel putin in zona mea) de indivizi care se considera mari destepti. deh, de vina anturajul. pai aia de n'au cetit o carte (ca's mai multi) se compara cu tot felul de muhaiele de care-i plina strada. si taaare gandiciosi se considera.
insa pe unu' am avut placerea sa-l troznesc. mai ales ca tipul nu numai ca se credea mai inteligent decat moi... deh, coleg de munca... mai vechi in firma... si e un obicei minunat ca aceia mai vechi, aceia cu salariul mai mare sa se considere mai luminati decat cei sub ei...
in fine... una peste alta... am ajuns colegi de departament. si dupa o vreme il simt ca ridica nasul la mine. ca incearca sa-mi dea lectii. despre orice... la naiba! e un balon de sapun pentru mine. arata frumos... e deconectant si n-are nimic inauntru.
si-a sapat singur groapa. a vrut sa jucam sah. MUHAHAHAHA!!!
ghinionul lui a fost cu atat mai mare cu cat a jucat mai intai cu alt coleg... si l'am vazut cu cata badaranie se umfla de ras cand il bate pe altul... asa ca aveam contra lui toata motivatia necesara...
l'am snopit.
iar a treia partida... am decis'o in opt mutari... ceea ce am si anuntat razand in birou... pasa'mi'te intrebandu'l... "cate mutari sunt? opt? hahahaha!"
a mai insistat cateva partide... pana cand a inteles ca nu are ce sa faca in fata mea...
episodul doi.
la terasa... discutie de duminica... pomenesc un film. isi permita sa rada batjocoritor: "HAHA! Iti place ala ca zboara aia pe sus, e o prostie de film! Esti varza! Hahaha!"
am o vena pe gat. pe unde urca sange catre neuronul de sus. (am doi neuroni: unul sus si unul jos)
dupa momentul de fierbere nebuna dau drumul la supapa: "taticu', citeste matale o biblioteca juma' de carti si apoi o sa intelegi ce's alea simboluri si cultura!"... as mai fi vrut sa spun si arta... dar banuiam ca voi incepe sa ma balbai de nervi in fata stupiditatii care guverneaza nestanjenita intr-un individ care dealtfel pare ok...

e tarziu. mi-e somn.

fara identitate

trebuie. trebuie sa-mi fac un blog unde sa spun ce am de spus, unde nu ma cunoaste nimeni, unde nu trebuie sa ma feresc. de sefu, de prietena, de terapeuta, de prieteni. ca sa pot crea povestioare despre care sa nu fiu intrebat pana unde merge identificarea cu realitatea. 

am 30 de ani, eram bucatar, cel mai mult timp am lucrat pe santier, directoras de produs, designer mobilier, lucrez in IT. trebuia sa fiu profesor de mate.

_____
mai nou, (de vreo cinci-sase ani) mi se spune ca scriu bine. sa ma apuc de scris. si ma apuc sa incerc p'aici. e un mod de a ma deconecta.