Postări
Comentarii
pai iata ce aflam din muviul cu acelasi nume, si anume – the departed:
Cãsãtoria e un pas cu adevãrat important. Spune despre tine cã nu esti poponar.
Bãrbatii cãsãtoriþi par mai stabili.
Când oamenii vãd inelul se gândesc cã nu esti chiar asa de insuportabil,
iar când femeile vãd inelul se gândesc cã ai bani si o sculã ce functioneazã.
tare.
primul pas spre o relatie normala: nu ne mai vedem...
si cu ocazia asta imi trecu prin minte o mica statistica... de cate ori mi se futu' o relatie fi'n'ca ea traia cu spaima ca nu'mi poate satisface nivelul 'telectual? - pai de minim patru ori. boon... de cate ori mi se futu' o relatie fi'n'ca eu eram dus cu pluta gandindu-ma ca ea e prea frumoasa pentru mine?... pai la repezeala, fr'o patru tot au fost. so, doua teme de maare angajament: unu - el e prea destept pentru mine; doi - ea e prea frumoasa pentru mine.
plm, asta nu era tocmai un tipar de normalitate? ea frumoasa - el destept?
se pare ca nu. pas encore.
ok, care'i atunci solutia? - in prima varianta... ma reprofilez pe urate. dupa ce imi fut una'n cap. cu drujba. asa, sa tai macar juma'...
si ca veni vorba de mon cerveau. si ca l'am regasit pe woody zilele astea (l'am vazut intamplator pe profilul cuiva pe mess, dupa care a avut loc un declic). nu mai stiu daca am mentionat, am senzatia ca woody ar fi fost in copilarie cea mai apropiata chestie de un prieten imaginar. desi stiu ca nu vorbeam cu el. mi'era suficient sa'i simt prezenta, sa'mi aduc aminte de el. dupa regasirea lui woody au aparut si cateva amintiri. de la grdinita. iar daca stie cineva cati ani are un copil care este in grupa mica, as dori sa'mi spuna, ca sunt curios.
au aparut amintiri de cand eram in grupa mica. si amintiri cu gandurile aferente. adica nu numai imagini, ce faceam ce se intampla - ci si ce gandeam.
asa am aflat ca de fapt izolarea mea sociala este anterioara batailor primite de la sotul mamei, in epoca de glorie sase-treisprezece ani. neeh, mi-aduc aminte ca deja la gradinita observasem ca majoritatea obisnuieste sa se joace in grupuri. si numai in grupuri. eu adeseori aveam chef sa ies din turma, la aer, sa explorez. sa vad daca gasesc locuri noi, sa vad daca gasesc lucruri noi pe care le pot face. adeseori ma trezeam ca sunt in grup si eu cu ceilalti si ne jucam impreuna. si uneori ma blocam. fiindca nu ii intelegeam. nu stiam ce ne tine impreuna.... cred ca aici e... nu stiam ce ne tine impreuna - iar parintii mei divortasera de curand... asa ca eu nu intelegeam ce (si de ce) tine oamenii impreuna. sa revin. cand descopeream ca am ajuns intr-un grup uneori ma blocam si incercam sa merg in varful picioarelor, ca sa nu stric ceava, ca sa raman intre ei. alteori pur si simplu ma bucuram si ma jucam in continuare netulburat. insa erau lucruri care oricand ma scoteau in afara acestei lumi: rautatile gratuite cu care se intretin adeseori copii. in momentul in care vedeam pe cineva stricand fara motiv castelul de nisip al altcuiva (aveam trei nisipare superbe), sau groapa care reusise sa o faca (nisipul se preta mai degraba gropilor decat castelelor), sau oprea balansoarul cuiva doar din rautatea de a nu-l lasa sa se dea... atunci lumea si timpul se oprea in loc pentru mine. si ma uitam la ceilalti copii de departe, ca si cum i'as fi vazut pe un ecran de cinema... si incercam sa inteleg de unde si de ce acea rautate gratuita. probabil si de acolo am tras concluzia ca trebuie sa am grija cu oamenii - sunt periculosi, ei pot face rau fara sa fie starniti.
la naiba, vroiam sa spun despre cateva amintiri si gandurile asociate. de cand eram la grupa mica.
mi'amintesc ca erau zile in care stateam intre nisipar si leagane - era o zona cu cativa copaci, zona de tranzit, astfel ca nu eram separat de copii, dar nu eram nici cu ei. si ma uitam si la cei din nisip sau din restul curtii si al cei de la leagane. si observam ca la nisip sunt gramezi, la leagane sunt singuratici. si mi se parea mai usor sa incep sa ma joc cu cineva de la leagane, decat sa intru intr'un grup de la nisip. mai ales ca acolo unde erau copii multi acolo se duceau si cei rai. cei rai preferau locurile cu multi copii. asa ca acele locuri am ales sa le evit.
-------
am observat ca mai era un baiat care obisnuia sa stea in aceeasi zona. destul de posibil sa'l fi chemat mircea sau mihai. am inceput sa ne jucam impreuna. de regula ne jucam cu crengi. sau ramuri. pe care le gaseam pe jos. rar cu pietre. el mi-a aratat ca sunt zone pe care nu le cunosc. curtea gradinitei era imensa. dar leaganele formau o linie de demarcatie. in spatele lor incepea zona interzisa. m'a dus acolo, am gasit cateva ziduri demolate sau neterminate si dupa ce am trecut de ele am excaladat si gardul din fundul curtii. sus pe gard am vazut ca dincolo este o alta gradinita. cu un aspect mult mai ingrijit, de fapt mult prea ingrijit. atat de ingrijit ca ii disparea intimitatea, caldura. atat de ingrijit incat nu-ti dadea mana sa te joci ca sa nu strici ordinea. mi-am dat seama ca din partea cealalta gardul era mult mai inalt si daca ajungeam dincolo nu ne-am mai fi putut intoarce. asta a fost pentru o vreme o insistenta enigma: cum poate fi un gard mai inalt pe o parte decat pe cealalta? si de ce? apoi ne-am dat jos si ne'am intors la copacii nostri dintre leagane si nisip... intr-o zi am incercat sa vorbesc cu el. dincolo de obisnuitele replici. credeam ca suntem la fel, ca si lui ii place aceal loc din aceleasi motive si ca si el vede si intelege aceleasi lucruri ca si mine. despre copii, despre copaci, despre leagane, despre fantana parasita (aveam o fantana arteziana fascinanta, scoasa din uz)... nu intelegea despre ce vorbesc, nu intelegea ce vrea sa spun. dupa vreo cateva minute ne-am pierdut amandoi rabdarea, eu sa incerc sa explic ceva ce nu-mi era foarte clar, el sa incerce sa inteleaga.
-------
uneori era mai liber la nisip. si am vazut ca nu poti sa faci un castel foarte mare fiindca ii atrage pe cei care au o placere din a fi rai si a darama ce fac altii, si in plus, chiar daca te incepi mai tarziu si il inalti pana ce educatoarea da adunarea, si pleci ultimul de acolo... cand te intorci din clasa... castelul nu mai este. probabil oamenii mari au grija sa faca ordine ca sa ne putem juca din nou cu nisipul, sa nu ajunga sa fie prea plin de castele.
dupa ce am vazut ca inaltarea unui castel atrage rautatea, am gasit o noua pasine. gropile. gropile nu pot fi daramate. un timp am fost lasat in pace. insa intr-o zi, dupa ce un baiat a daramat castelele si zidurile tuturor, a venit si la groapa mea. si obisnuit sa calce peste castele a calcat si in ea, a inceput sa dea cu piciorul in groapa mea. in primul moment mi-a parut rau pentru ea, dar mi-am dat seama ca nu pateste mare lucru. asa ca am ridicat din umeri si am asteptat calm, sa plece. si a plecat, si mi-am reparat groapa. dupa un timp a inceput sa nu mai loveasca fundul gropii, ci marginile ei. atunci am inceput sa fac groapa cat mai adanca, cat mai larga, iar nisipul pe care il scot din ea sa il arunc cat mai departe. pentru ca el nu se muncea sa adune nisip sa il bage in groapa. apoi au venit mai multi, sa-l ajute. da, am aflat timpuriu ca tampenia (adica rautatea gratuita) are o forta sociala de coeziune deosebita. apoi au inceput sa ma parasca educatoarelor ca fac gropi mari. apoi educatoarele m-au oprit. (la vremea respectiva nu m-am gandit ca sunt atat de proaste incat tin partea celor rai, pe ei nu-i opresc, dar pe mine da) si atunci am inceput sa nu mai fac gropi doar din plictiseala, ca sa treaca timpul, ci doar atunci cand simt nevoia.
-------
am mancat nisip. am luat un pumn plin de nisip si... am fost uluit sa aflu ca unul din lucrurile care imi placea atat de mult... era atat de oribil in gura. si il mestecam nedumerit. am fost parat. am scuipat repede cat am putut, dar inutil. am fost prins. dupa ceva timp am facut-o din nou. cu speranta ca poate prima data nisipul era suparat pe mine si d'aia a avut gustul ala. nope. a treia oara mi-am zis ca de fapt pur si simplu asta e nisipul. si daca imi place, imi place asa cum e. si mi-am zis ca din cand in cand, cand o sa am chef, am sa mai iau cate o gura, fara sa ma mai astept sa aiba alt gust. invatam sa accept lucrurile asa cum sunt. si sa apreciez si ceea ce nu imi place la inceput, ceea ce nu se potriveste cu imaginatia mea.
-------
sala de mese era impartita in trei zone. cate o zona pentru cei mai mici (grupa mica), pentru grupa mijlocie si pentru grupa mare. si eram astfel dispusi incat grupa mica nu avea contact cu grupa mare. doar ii puteam auzi, atunci cand harmalaia nu era atat de mare incat sa nu stii de unde si ce se aude. cei de la grupa mijlocie incercau adeseori sa isi arate superioritatea fata de noi, grupa mica. zicandu-ne in fel si chip. doar ca am observat la un moment dat ca si grupa mare ii trateaza pe ei in acelasi fel. si mi-aduc aminte ca am stat atunci pe scaunelul meu si m-am uitat indiferent catre toti cei care se strambau la noi si vroiam sa le zic ca de fapt nu sunt mai buni ca noi, fiindca uite cei de la grupa mare le zic acelasi lucru... iar probabil si celor de la grupa mare erau altii care ar fi putut sa le spuna la randul lor aceleasi lucruri...
-------
am mancat sapun. eram la cea mai mare masa mica. adica cea la care puteau sta cel mai multi copii. cred ca avea minim zece locuri. era din lemn natur, masiv, maron-inchis, imbatranit de vreme si cu muchiile rotunjite de copii care se frecasera de acea masuta ani si ani de zile. la un moment dat cineva imi strecoara pe sub masa ceva in mana. cu o atitudine conspirativa. si imi zice sa fiu atent sa nu ne prinda educatoarele. m-am simtit bine pentru ca cinceva avusese incredere in mine facandu-ma partas la ceva interzis. am intrebat de cateva ori ce este. mi s'a zis ca e bun. eram la masa. n'am putut sa ma uit bine, avea forma de guma de mestecat, lama. am bagat in gura si am mestecat. sapun. am scuipat pe jos. si cu ceaiul din fata am incercat sa imi clatesc gura, sa-mi spal limba si dintii. fara prea mare succes. am simtit ca m-am facut de ras si n-am mai ridicat privirea din pamant. si-am inceput sa gandesc. mi-am zis ca nu trebuie sa mai am incredere orbeste in altii. mi-am amintit chicotelile de dinainte - si mi-am notat in minte ca data viitoare cand mai aud sunete asemanatoare sa fiu atent - inseamna pericol. cu capul in jos, am vazut ca mai erau si altii care patisera acelasi lucru, asta insemna ca mult sapun fusese luat de la spalator. iar educatoarele o sa fie furioase si o sa caute sapunul. iar eu eram cel care era cu gura plina, probabil ca miroseam puternic a sapun. am incercat sa-mi aduc aminte cine statea in dreapta mea si imi daduse sapunul. o fata, vesela, frumoasa, cu o privire nevinovata. hotarat lucru - fetele frumoase nu sunt de incredere... asta spun acum, nu m-am gandit atunci la asta :D... desi cred ca mi-ar fi prins bine ulterior...
Bucuria o respiri! :))
Bucuria este o vibratie.
Putem face asta cu orice emotie, cu orice vibratie. Am ales ca subiect bucuria fiindca asta am trait azi... si asta mi se pare cea mai ‘productiva’ stare...
(era o greseala pe care o faceam constant. Ma consideram dator sa creez acea vibratie. Si in mod inexplicabil pentru ceilalti, starea de bucurie ma obosea, ma epuiza dupa cateva ore.
Iar bucuros fiind nu trebuie sa incerci sa tii in tine bucuria, ca un avar, pentru a o mesteca tu pe toata. Aici faceam alta greseala. Considerand-o un bun pretios, incercam uneori sa ‘acumulez’ in mine bucuria pe care o simteam, in exterior lasand sa iasa doar mimica, gesturile care anuntau acea bucurie in mine... ceea ce nu era ok. De asta adeseori zambetul se asemana mai degraba cu un ranjet... :D )
...ca mi-am adus aminte.
Cu ceva zile in urma s’-a intamplat intr-o firma reala o intamplare reala. Dupa cum urmeaza:
Fiul cu boase al unui suspus dintr-o firma prietena o freca la greu. Imediat cum primea ceva de facut il durea capul, obosea, devenea extenuat. Si facea prost tot ceea ce facea. Astfel incat a inceput sa fie folosit exclusiv la probleme domestice cum ar fi mica barfa ce ne tine moralul ridicat, atentia treaza si seringa departe de vene, adusul cafelelor, biscuitilor samd.
Fiul cu boase al unui suspus dintr-o firma prietena aude niste barfe si vrea sa profite pentru a ajunge intr-o pozitie si mai buna. Da un telefon lu’ taticu si a doua zi se duce direct la noul post.
Acum intervine... efectele:
Fosta lui sefa este fericita ca a scapat de el si nu o mai intereseaza soarta lui.
Noua lui sefa nu stie ca el este in curtea ei si crede ca desi sta fizic in departamentul ei, el de fapt tine tot de vechea sefa.
De unde stia fosta sefa ca nu mai este el la ea in curte? – de la top management.
De unde nu stia noua sefa ca a trecut la ea in curte? – in primul rand de la top management care orchestra (prost) miscarea, apoi de la middle management care nu i-a comunicat schimbarea, mai apoi din propria-i prostie care nu a simtit nevoia sa intrebe ce este cu noul om care se joaca la calculator in biroul departamentului ei...
De unde stia noua sefa cu ce (nu) se ocupa omul? Pai in prostia (de top) il intrebase pe el ce face, si nu comunicase (nu vorbise) cu vre’un factor decizional, vre’un sef, ceva.
Si asa baiatul nostru cu boasele lu’ tat’su ar fi dus’o mult si bine band cafele si frecand-o top.
Cine a descoperit ca e o problema si a facut cercetari si a descalcit itele ca sa afle unde si ce lucra pustiu’ cand toata lumea zicea ca e treaba altcuiva? –
Ce a mai facut omu’ de la it? Pai cand l’a vazut pe baietelul cu pricina ca mai avea si un comportament gen “sclavule, rezolva-mi aia” la numai fro’ 20 si’un pic de anisori... a stat o ora cu nasu’n niste chestii tehnice, si dupa n teste l’a facut pe clientul in cauza singurul beneficiar al unei noi politici de domeniu prin care se intampla ca daca la un computer se logheaza cineva cu numele respectivului... PAC! – no more game’s, subit dispar joculetele de windows... :D - fosta sefa ii spusese ca sunt preferatele lui...
OmuedelaIT pentru top pseudomanagement, pentru middle pseudomanage-ment si pentru pustiul cu boasele lu’ tat’so!
pot fi carti interzie?
pot fi indivizi carora sa le interzicem sa citeasca?
Am vazut carti in care dintii de lapte ai cititorului infantil se fac zdrente.
Am vazut autori care abordati fara un preludiu adecvat, duc la un viol al intelectului fraged, cu nastere de monstri. Monstri – adica indivizi dominati de o teorie, de o paradigma care ingusteaza orizontul intelegerii, care intuneca drumul catre alte teorii, idei (ca de par example musiu freud). Sau monstri – indivizi care intelegand altceva gasesc argumente pentru a crea grozavii greu de iamginat (ca de par example efectul lui nietzsche asupra lui hitler... sau asupra altor inculti)
Dar s-au trezit unii sa considere ca principiul democratiei se poate aplica si in cultura. Ca principiul democratiei are valabilitate in campul gandirii. Si recte, fraza spusa de ghitza manelistu’ la 17 anisori are valoare egala cu ideea emisa de eliade cititu’ la 40 de anisori... deh, ce sa-i faci, eroarea trecerii unui pricipiu dintr-un domeniu in altul in mod aberant nu este noua, se face constant, putem sa-i multumim mintii umane pentru ca in urma bucuriei pe care o are la gasirea unui raspuns, aplica cu ardoare acel raspuns tuturor intrebarilor nerezolvate, vechi sau viitoare. Si uneori chiar si celor deja rezolvate... Dar sa ne intoarcem la subiect.
Astfel avem pe de o parte carti care ar trebui sa fie interzise necunoscatorilor. Pe de alta parte multimea urlanda ca nu ai voie sa interzici nimic. Trabuie sa-l lasi pe hitler sa citeasca nietzsche, trebuie s-o lasi pe madalina sa citeasca freud. Si pe de alta parte ai din nou aceeasi multime spunandu-ti ca sa-i lasi in pace pe cei doi sa-si spuna parerile, sa-si traiasca vietile, sa aduca in societate efectele celor intelese de ei din acei autori. Si iti urla multimea aia ca in mod democratic, ceea ce au inteles ei e la fel de adevarat ca ceea ce ai inteles tu...
Asa ca... oricine poate citi orice?
de regula raspunsurile simple sunt cele adevarate. dar nu orice raspuns simplu este si cel adevarat. iar pentru a cerne, trebuie facuta o plimbare prin ‘nesimplu’. sau prin intuitie. ori prin ambele.
cautari
orice cauti, daca esti Tu cel ca cauta, gasesti doar ceea ce e inauntrul tau. orice te inconjoara poate fi argument pentru ‘ce’ si ‘cum’ tu vrei sa existe. orice parte a realitatii inconjuratoare devine suport al convingerilor intime, mai mult sau mai putin constientizate.
cat de constient esti despre ce si cum vrei sa existe iti este aratat de distanta pe care esti dispus sa o parcurgi in cautare.
cat de util iti este ce si cum vrei sa existe... este alta poveste. util prin confirmarea convingerilor(obtinand reconfirmarea propriului sistem se obtine incredere in sine). sau util prin concluzii pozitive despre lume. sau util prin determinarea unui comportament eficient in cadrul societatii...
Pe nebunii care poarta carti in desaga.
Adica pe acei ce isi umplu creierul (dealtfel disfunctional) cu informatii inutile.
Si ajung sa aiba o mie de informatii despre un obiect desi nu sutn in stare sa coreleze nici macar doua dintre ele. Sunt exact ca asinii incarcati cu desagi plini cu carti. Carti care evident nu le folosesc la la nimic.
Dar ei capata recunoastere din partea celorlalti. Si asa, astia ies in fata. Si apar, in mod fals ca fiind intelectualii, ori ca fiind cei inteligenti. Si asa, dupa o perioada incepe apoi omul de rand sa creada ca oamenii inteligenti sunt la acelasi nivel cu el de fapt, si ca uite ca sunt de’a dreptul la fel de utili ca un dictionar pe care il ti in biblioteca.
Fiindca asa si e! Nebunii cu carti in desaga mai intai uimesc plebea, dupa care o dezamagesc. Si asa inteligenta in cultura populara devine un mit.
grupari umane. get into or be not.
uat da fac.
accepta reguli stupide de comunitati ori mars in inexistenta!
pe aia care stiu sa mearga doar in linie dreapta.
si cand ii intalnesti intr’un loc liber, lung si drept se apuca sa dea flash-uri ca sa treaca ei in fata – ca deh! au masii cu multi cai putere.
iar la prima curba strang in spatele lor coloana. pe toti cei pe care i’au depasit. chiar daca e o curba larga, sau chiar abia sesizabila, o curba prin care tu ai trece cu 120 fara sa strangi din buci. in momentul in care trebuie sa foloseasca volanul ei nu mai pot sa se concentreze si asupra pedalelor. la prima intersectie provoaca ambuteiaj, fi’n’ca n’au cohones ca sa ia o decizie despre cum sa treaca prin intersectia aia. sunt bagati in corzi de orice oratanie care se intampla sa apara in peisaj, cum ar fi o cioara lenevind undeva departa, pe marginea drumului, pe celalalt sens, sau un copac care face umbra. neuronul lor nu face fata la asemenea provocari, nu e capabil de asemenea complicate analize, asa ca sunt obligati sa reduca viteza, ca sa aiba timp sa incerce sa gandeasca, iar dupa esecul previzibil al respectivei actiuni, sa aiba timp sa sune un prieten, sa-i povesteasca ce masina si-a mai luat, ce tipi/tipe a mai cardit, iar intr-un tarziu sa-i descrie si marea problema cu care se confrunta.
de’asta, atunci cand, la curbe sau alte chestii de gen, reusesti sa treci de ei, ii vezi vorbind la telefon. in jumatate din cazuri. fiindca ei tocmai cer indicatii despre cum sa faca. sa treaca peste umbra, sa o ocoleasca? sigur nu i se strica amortizoarele? si nici frigiderul de acasa nu o sa pateasca nimic? ca mai e inca in garantie... in cazurile in care nu’i vezi vorbind la telefon inseamna ca tocmai isi fac curaj sa treaca singuri-singurei prin greaua incercare pe care viata le’a asternut’o dinainte.
apoi, dupa 50-100 de metri ii vezi iar in spatele dau dand flash-uri. ca dintr-o data sunt iar capabili sa mearga cu 150-200 la ora, iar tu ii incurci! pana la urmatorul copac. cand iar ii injuri ca reusisei si tu cu masinuta ta de oras sa ajungi la 150 –160, iar acum trebuie iar sa franezi pana la 80 la ora. si tot asa.
iar cand astia intra in oras dezastrul e gata. decat sa astepti ca un sofer de linie dreapta sa gaseasca o solutie pentru a trece printr’o intersectie un pic mai populata mai bine te urci pe trotuar, calci doi-trei pietoni, iti iei amenzile de riogoare, faci anii de puscarie bine-meritati, iar pe urma vei ajunge in partea cealalta a intersectiei inaintea lor!
daca tot s’au montat camere in intersectii propun sa stea un garcea care sa ii identifice pe aia care blocheaza cu tampenie / nesimtire / cretinism intersectiile si sa le dea suspendari de genul drept de a conduce o zi din doua, mergand progresiv pentru cazuri mai grave sau cu repetitie pana la o zi pe saptamana, o zi pe luna, o zi pe an, sau preferata mea: o zi si gata!
alti soferi care imi provoaca bucurie:
- cei care stau cu piciorul pe frana la semafor. si te orbesc cu stopurile daca ai ghinionul de a fi in spatele lor.
- cei care in coloana (sau la semafor) se opresc la 2-3 metri de masina din fata. si apoi baga iar in viteza, avanseaza 30 cm, franeaza. iar baga in viteza, iar avanseaza 30 cm, iar franeaza. acum cateva saptamani, cu un prieten in masina tocmai ii explicam fenomenul. cand, cel din fata mea incepe sa exemplifice. am numarat: DE 7 (SAPTE) ORI a repetat cretinul figura la o singura oprire la semafor! era singurul care se misca. se oprea, se misca, se oprea, se misca. pai astora la cate mii de km ar trebui sa le cada ambreajul daca mie mi’a cazut la 30 de mii si eu nu fac prostii de genul asta?
Dand dovada de sensibilitate nemarginita (nemarginire: pentru cine mai are prin neshte sinapse - e vorba de teoria vecinatatilor care stabilesc marginirea – matematica, clasa a XI-a, ce naiba) postam bancu' zilei:
Care este asemanarea dintre un EMO si maioneza? Daca nu e batut cum trebuie, se taie!
