Omul e bun. Dar nu e.

De cand am inceput sa ma uit in jur am vrut sa cred ca omul e aprioric bun. 

Ca actele rele sunt excepții generate de de diverse pervertiri. Și încă o fac, inca mai cred ca omul e fundamental, aprioric bun. Insa "omul e bun" a căpătat câteva adnotări. Omul e bun, da, dar doar cu aproapele lui. Omul e bun, da, dar doar dacă nu îl doare ceva. Omul e bun, da, dar doar dacă nu e pervertit de o societate în care sunt considerate firești comportamente rele, daca nu i se servesc constant modele toxice.

Ori lumea in care traim nu suporta conditiile de mai sus. le incalca pe aboslut toate cele de mai sus, pe unele dintre ele "in forma continuata".

Iar insistenta de a crede ca omul e fundamental bun vine de la faptul ca dacă lucrurile stau altfel atunci asta nu e deloc o lume în care sa vreau sa trăiesc.

Iar chiar dacă omul este fundamental bun, am ajuns la convingerea ca el este mult - mult prea ușor pervertibil, și ca nu il va considera aproape acel ce vede mai mult (exceptiile sunt mult-mult prea rare).

Adică sămânță aia de bunătate pe care ma bazam ca să pot găsi lumea asta traibila este mult prea inutila, prea impotenta... 

Asa ca "in the end" asta nu e o lume traibila. Cel putin pentru mine.