o provocare

.

 

  Provocarea cea mai mare pe care am intalnit’o: cum il convingi pe omul limitat ca este limitat, si ca trebuie sa isi ajusteze deciziile in functie de sfaturile celor mai dotati decat el? Sa nu mai decida dincolo de limitele sale? Sa nu creada ca poate gandi orice, cantari orice.

 Pentru ca aici ne’a adus Renasterea cu a sa punere a omului in mijlocul universului.

Pana atunci Dumnezeu era centrul atentiei (in gandire, in arte, in conceptii, in convingeri) – astfel ca omul se raporta la si in consecinta tindea constant catre o forma superioara a sa.

Dar incepand cu Renasterea Omul a devenit centrul atentiei – astfel ca omul nu a mai tins catre o forma superioara a sa ci catre om. Si asa cum spunea Caragiale, cel care nu merge inainte sta pe loc, ba chiar se poate spune ca da inapoi pentru ca nu avanseaza. Da, omul de cand s’a raportat doar la el insusi nu a mai avut unde sa avanseze si a regresat. Fiindca daca punctul in care esti il consideri ca fiind o culme, un varf, singura deplasare pe care mai poti efectua este in jos. Fiindca ti’ai interzis sa mai vezi suisul, drept care nu ai cum sa mergi in acea directie.

Incepand cu Renasterea omul comun nu a mai putut exista. Fiindca fiind deja un varf al existentei, omul – nici un om – nu mai putea fi… comun. Fiecare este – adica fiecare se considera – masura tuturor lucrurilor.

Acesta fiind un alt exemplu al greselii ca accesul la cultura ridica omul. I s’a spus omului comun ca el este masura tuturor lucrurilor ca sa i se arate subiectivitatea sa si el a inteles ca el este capabil sa masoare toate lucrurile.

Revenind la provocarea despre care spuneam – o am in doua planuri: unul larg, la nivel social si unul redus, la nivel personal, in discutie directa.

Social.

Consider ca este imposibil sa depasesti provocarea de a il face pe omul limitat sa asculte de omul superior intr’o societate in care cuvantul de ordine este „fiecare lupta pentru el”. Pentru ca in aceasta societate cel limitat il priveste pe intelectual ca fiind cel mai periculos adversar. Si nu va asculta de el, il va huidui, il va ignora, marginaliza.

Rolul fundamental al intelectulalului de a’si ajuta societatea, de a ii da sfaturile cele mai bune pentru a se feri de crivatul greselilor, de negura totalitarismului il vad blocat din start atat in societatea pseudo-comunista din care unii cred ca am iesit, unde intelectualul era dusmanul de clasa al oamenilor muncitori, cat si in societatea capitalista in care pasamite am fi intrat, prin mecanismul spus mai sus: in capitalism avem o societate homo homini lupus drept care cei mai puternici sunt cei mai periculosi astfel ca cei mici se coalizeaza obligatoriu impotriva lor pentru ca ei reprezinta amenintarea cea mai serioasa.

Iar noi suntem acum in situatia in care intelectualul este blamat din ambele perspective: atat cea pseudocomunista – in mentalul colectiv existand inca remanente abordarile vechi – cat si cea a noii ordini sociale – a singuratatii individului impotriva tuturor.

Astfel ca sursa problemei este tipul de societate, si mai precis convingerea ca suntem singuri si luptam impotriva celorlalti pentru fiecare bucatica de capital. Pentru fiecare centima in plus.

Iar la nivel redus, la nivel personal...

Am avut in ultimii ani de vreo trei ori pusa pe masa provocarea: demonstreaza’mi ca esti mai destept decat mine.

Am accentuat acel „mi”, pentru ca el este problema. Demonstratia este posibila in sine, sau fata de o terta persoana care are nivelul superior acelui mi.

Dar cum sa ajunga sa inteleaga mi’ul ceea ce nu e capabil sa inteleaga?

Fiindca aici se reduce provocarea: arata’mi ca nu inteleg ceea ce nu pot intelege, si arata'mi ca tu intelegi ceea ce eu nu inteleg! Nu ceea ce sunt capabil sa inteleg dar inca nu inteleg, ci ceea ce nu sunt capabil sa inteleg, ceea ce nu voi intelege niciodata datorita nivelului intelectului meu, dar este totusi posibil de inteles.

Ceea ce este logic imposibil (si din start denota nivelul celui care emite aceasta cerere).

Deoarece intrand in zona de neinteles pentru el, el va respinge orice argument ca fiind fara fond, ca fiind o aberatie. Tocmai pentru ca nu il poate intelege. Nu poate intelege argumentatia. Ca in orice argumentatie, pleci de la simplu la complex, el triumfa orgolios ca iti intelege argumentele simple deci nu ai dreptate, iar cand legi intre ele argumentele simple si ii arati vastitatea din spatele lor la care nu poate ajunge… el o neaga pentru ca tocmai faptul ca nu o poate atinge.

Pe de o parte in acest punct demonstratia este deja efectuata.

Numai ca el nu poate percepe acest lucru.

Si lui arata’mi i se elimina mi’ul. Aratarea, adica demonstratia in sine exista dar nu catre acel mi. Fiindca mi nu o poate intelege…

.