Tren

.

Am fost prin tara. Tura doi. Cu trenul. Intarziere la dus – o ora. Ca braga! La intors – doua si juma’! …probabil tot ceva cu braga, in versiune moderna.

La intoarcere… Kafka! Citeam si o carte a unui tip care dupa ce ca nu lua cele mai inteligente decizii, incerca din rasputeri sa fuga de realitate creandu’si o alta varianta a ei, fabuland si acceptand constructii neverosimile in locul evidentei. Si culmea, luand decizii bazate pe realitatea creata, nu pe cea fizica! In conditiile in care facea asta prin rusia, si printr’o inchisoare rusa… mein got, suprinzator ca inca exista - trebuie sa fi avut un inger pazitor tare harnic! (cartea este nonfictiune!) Revenind, spectacolul halucinant din carte cu care ma armonizam – ca orice cititor care abordeaza cititul ca drog – imi crea si mie stari paranoice asemeni personajului principal. Paranoic-kafkiene.

Astfel incat ridicand ochii din carte, una din vocile mintii mele imi spune: trenul in care esti nu ajunge nicaieri, se misca dubios cateva minute, apoi se opreste pentru un timp necunoscut, se misca ciudat, stii unde esti? Ma uit pe geam si nu se zareste NIMIC. Geamul este negru, nu se vad lumini, nu se disting umbre, nu exista stele, nu exista luna… NU EXISTA CER! Sunt nicaieri. Si o tensiune ciudata imi cuprinde sinapsele.

Imi dau seama ca sunt efectul cartii gandurile care imi spun ca acest tren a ramas blocat sine die intr'o falie a neantului. Si intorc privirea spre interiorul vagonului, pentru a repopula lumea inconjuratoare cu elemente coerente. Inauntru…splendoare in iarba! Un tigan a inceput sa patruleze inainte-inapoi pe culoarul dintre scaune, nu mai are stare. Il astepta un bairam cu populatie feminina de trei ori mai numeroasa decat cea masculina – il auzisem mai devreme vorbind la telefon “Aha, deci sunt trei pizde la un barbat, sa’si aleaga, ha-ha-ha! Da, vin, sunt pe drum…!”

Inca un tip s’a ridicat in picioare, o femeie urata il abordeaza. E un tip bine facut, cu trasaturi atragatoare. El accepta si continua discutia, probabil din plictiseala. Si probabil ca face bine la orgoliu, chiar si urata fiind. Dupa cateva secunde, un tip urat se ridica de pe bancheta urmatoare, simtindu’se mai indreptatit, considerand ca e mai corect ca el sa aiba parte de femeia urata, ca doar se potrivesc mai bine. Ii dau dreptate, insa nu le spun nimic. Tipul bine face o jumatate de pas inapoi, atat cat ii permite latimea culoarului dintre scaune, pentru a’i face loc noului sosit in discutie. Da, corect, si el e de acord. Tipa urata e singura careia aparent nu ii convine turnura. Continua sa stea cu corpul deschis catre primul, cu al doilea comunicand doar la nivel verbal. Trece taxatoarea care ne spune ca intarzierea este de “peste o suta de minute”. Peste o suta. O mie este peste o suta. O vesnicie, de asemenea. Conform calculelor mele ar fi cam 150 sau mai mult, depinde de locul in care nu aflam. Daca ne mai aflam undeva. Intru in vorba cu tiganul. Pe un ton forte, cu o privire care degaja forta, pentru ca m’a deranjat la el o anume uitatura aruncata cuiva pe peron, cand ne’am urcat. Si vroiam sa’i arat ca nu’i de capul lui pe lumea asta. Pentru o secunda face ochii mari de mirare, apoi imi raspunde si continua discutia cu mine. Mai are putin si imi vorbeste cu dumneavoastra, ceea ce ma racoreste cumva. Ma simt bine astfel timp de cateva replici, dupa care il concediez ducand discutia intr’o zona in care el evident nu avea obisnuinta de a intra. Nu m’am inselat. Da din umeri incurcat si se retrage.

Tipul bine s’a asezat si se uita la un film cu bruce willis. Il invidiez. Este unu noaptea, trebuia sa fi ajuns inca de la unsprezece fara ceva... oboseala a inceput sa ma doara fizic, si nu mai gasesc cu ce sa uit de ea. Ma mai gandesc din nou la carte. In acest moment o vad mai mult strigatul de ajutor prin care cel ce o scrie spune celorlalti ca este la un pas de a pierde controlul realitatii. Iar ceilalti il bat pe spate si ii spun ca scrie bine. Da, scrie bine. Dar nu de asta are nevoie. Si’mi aduc aminte de discutiile cu Werner care era uimit de rolul social al prietenului, in societatea noastra. Prietenii la noi sunt pentru a ascunde lucrurile urate, pentru a indulci problemele, pentru a te sustine atunci cand faci o prostie. In Olanda – spunea Werner – prietenii sunt primii care te trag de maneca si au grija de tine si efectiv nu te lasa sa iti pui in pericol viata in mod gratuit, si te trimit la doctor cand este nevoie. Poate acum din cauza oboselii vad lucrurile gresit. Trenul iar a mers cativa metri si s’a oprit. Din sens opus trece in viteza un marfar.
Deci exist! …inca mai existam…

.

Alt om

.

Pot exista (si uneori o fac) ca fiind alt om. Decat cel care aici pe blog are nevoie sa se descarce din cand in cand, decat cel cu o nevoie stringenta de a amenda in forta nesimtirea, prostia voita, rea-vointa…

Am fost la mare. Ma indreptam spre vama, intrebandu’ma daca totusi nu ar fi mai interesant sa’mi regasesc vara de dupa bac din neptun. Sau urmele inca neamintite din copilarie, din eforie. Insa cand am dat cu ochii de 2 Mai m’am oprit natural, fara sa mai fie nevoie sa stiu unde vreau sa merg.

Timp de 7 zile toti oamenii dimprejur mi’au spus ca sunt alt om. Si nu intelegeam. Eram confuz, derutat, bucuros. Cei din jur imi spuneau ca vad in mine un om care imi facea placere sa fiu, si chiar daca simteam ca sunt eu, nu intelegeam de ce pana acum mi se spusese altceva, ades chiar contrariul. Prea multi oameni imi spuneau acolo acel lucru, inca si mai multi imi spusesera aici altceva. Nu puteau gresi nici unii, nici ceilalti.

M’am intors in bucuresti. Am simtit, la prima iesire pe strada, cum hamuri invizibile imi prind umeriii, stomacul, chipul, in pozitii ce nu’mi sunt proprii, ce nu’mi sunt firesti.

Mai degraba aici sunt alt om… nu acolo. Acolo sunt eu, aici… e mult de spus. Nu ma pot opri sa nu empatizez cu cei dimprejur. Iar aici e un babilon urat, care ma urateste si pe mine. Sunt oameni urati, pe care ii simt in mine doar trecand pe langa ei. Rezonez cu fiecare trecator de langa mine si ma simt murdar. Si ma uratesc simtind mizeria din mine, din ei.

Fie trebuie sa gasesc un mod selectiv de izolare… fie sa plec. In 2 Mai, pentru totdeauna. Pe plaja, nu in sat.

.

.

Am plecat.

Cred ca la mare.

.

Orson Scott Card

.

De ce spun ca a inceput sa dea rateuri.

Era unul din putinii scriitori care nu imi era predictibil si totusi ramanea coerent. Acum a devenit si predictibil si incoerent. Mai are doar aroma lui.

In ceea ce priveste beletristica (si filmele artistice) am observat trei categorii: cea mai raspandita – cele predictibile; doi – cele cu inconsecvente; trei – cele care sunt facute in ciuda logicii, asta fiind insasi scopul lor.

Iar coerenta este una din partile careia acord multa atentie.

Mi’a atras atentia asupra acestui fapt o prietena, cu multi ani in urma. Prietena care dupa ce am iesit de la un film, mi’a spus ca au fost secunde bune in care a fost jeanta ca era cu mine, dupa care brusc s’a simtit prost pentru ca a gandit urat despre mine pe o baza gresita. Pentru ca si’a dat seama ulterior ca de fapt ei erau cei lenti. Ei, adica toata sala de cinema, care a inceput sa rada cu un decalaj de multe secunde fata de mine, la o anumita scena. Era o scena in care la inceput totul se prabusea, tot chinul de pana atunci al unui intreg sat devenea inutil... o scena care incepea tragic, foarte tensionant, urmand ca printr'un artificiu totul sa se rezolve si sa revina la viata.

Nu erau ei lenti. Ci abordarea mea era defectuoasa. Cand citesc o carte sau vad un film de regula anticipez urmarea, mai tot timpul eu ma uit de fapt la posibilele urmari decat la punctul respectiv. Astfel ca in scena respectiva inainte ca pe ecran sa apara un motiv de ras, inainte ca sa apara rezolvarea, eu am ajuns la concluzia ca cea mai probabila continuare era x, iar in momentul in care am verificat si cu stilul in care se petrecusera pana atunci intorsaturile de situatii am fost convins ca va urma acel motiv de detensionare, de ras.
Prietena mea a crezut ca au inteles ei mai greu. Insa de fapt eu anticipasem desfasurarea scenei. Pentru ca deja il intelesesem pe cel ce facuse filmul cum gandea.

Asta fac mai mereu. Cu cartile, cu filmele. Ii inteleg pe producatori cum gandesc si o iau inaintea lor.
Uneori e placut, alteori e plictisitor de’a dreptul.

Insa orson a reusise in vreo sase carti sa ma surprinda (si sa ramana coerent). Si imi placea asta la nebunie. Acum nici surprinzator, plus scapari de coerenta. Probabil ca a avut probleme cu banii si a trebuit sa mai scoata o carte repede… ca nu cred ca s’ar fi prostit brusc omu’! Nu in halul asta.

.

de la certitudini la barfa

.

Certitudinea. (ca si subiect de cogitare)
Nevoia de certitudine. (atat in particular cat si la modul general)
Paralizia incertitudinii. (ca efect pentru unii)

Sunt certitudini exterioare si certitudini interioare.

Fiindca lumea curenta a fost dezbracata de certitudini, incerci metode de a trai fara ele.

Ambele (si cele interioare, si cele exterioare) pot fi depasite, ca o surplomba intr’o catarare, nu prin nivelarea peretelui ci prin cautarea unor metode care sa anuleze lipsa punctelor de sprijin.

Si astfel ajungi sa mergi orbeste. Fara nicio diferenta fata de tontii care au certitudini. In cazul lor fiind date de lipsa de perspectiva. De ingustimea imaginatiei. De lipsa intelegerii ca “poate fi si altfel”. Si de lipsa deschiderii care iti spune ca si dupa ce ai gasit 10 feluri in care “poate fi si altfel”, tot nu ai acoperit toate posibilitatile.

Asa ca fie esti limitat de natura si actionezi pe baza unor convingeri date de prostie, fie te limitezi singur, ca sa poti actiona cumva. Si inchizi ochii si arunci cu zarul. Ca sa nu stai la nesfarsit numarand posibilitati de realitati alternative.

Numai ca nu pot toate numerele sa fie norocoase. Astfel ca atunci cand afli ca a fost un loz necastigator, in cel de’al doilea caz, adica daca ai ales sa inchizi ochii, nu te poti ascunde de sentimentul de vina. Stii ca ai tras un loz necastigator pentru ca poate ai inchis ochii prea tare. Cat de mult sa strangi din ochi?

Riscul surpolmbei nu e ca in alpinism. Nu este de moment, ci este ulterior finalizarii.

Azi am facut update la lie to me. Am descoprit ca seria a doua a ajuns la episodul 17. intr’unul din episoade exista urmatoarele replici:
“un bun jucator de sah gandeste cu 5 mutari inainte”.
“cei grozavi gandesc doar cu una inainte. dar este intotdeauna cea corecta.”
(In realitate… motivul pentru care atunci care eram chemat nu am reinceput sahul de competitie a fost o partida in care aflasem ca negrul s’a ridicat de la masa fiindca vazuse matul in 24 de mutari al albului! – pe o tabla din care lipseau doar cateva piese usoare)

Fiindca si eu am ales sa pun totul (numai) in mutarea urmatoare. In sah ai un singur individ pe care trebui sa il anticipezi si e ok. Dar in viata reala nu poti sta sa anticipezi mutarile tuturor celorlalti inainte sa mai faci un pas. Viata si sahul au multe zone in care nu trebuie facuta migrarea de principii. Si probabil fac asta si de la niste reguli luate din castaneda care mi s’au parut utile.
Dar asa atunci ajungi sa ai mutari prea incarcate, prea greoaie.

Introducand de ce’ul in povestea asta… toata atentia asta asupra lipsei certitudinilor o fi data de vreun element necognoscibil sau vine ca un efect al unei preocuparii excesive din perioada de formare a patternurilor mele mentale? (matematica si sahul m’ar fi obisnuit cu flexibilitatea interpretarii, literatura m’ar fi obisnuit cu existenta certitudinilor – cartile de regula oferind toate aspectele implicate). Sau preocuparea asupra incertidudinilor vine din insecuritatea fizica din aceeasi perioada, timp in care in loc sa fiu pretejat de catre familie, eram agresat tocmai de ea? Imposibil de zis. La nivel logic oricare din ele poate fi sursa importantei pe care o acord certitudinilor.

Pentru ca am amintit de carti: nenea orson scott card cu cele doua volume (amintirea pamantului si chemarea pamantului) a inceput sa dea rateuri. Sunt bunicele, dar nu se compara cu stapanul cantecelor sau cu povestile lui ender.

Iar lie to me pune ca element clar al descrierii unui psihopat pasiunea lui pentru vivaldi. Dah, inca o picatura strecurata aproape subliminal ca “astia care asculta muzica d’aia sunt periculosi”. Nu ma asteptam in lie to me la mesaje d’astea.

Si feast of love – film. Dupa cateva scene de sex inca din deschidere... ma plictisise. Chiar l’am oprit. Intre scenele cu pricina nu se mai intampla nimic interesant. Dar fiind la indemana am zis hai sa’l vad totusi daca are si idei in el. Si surpriza – a avut! Chiar mai multe si chiar sunau bine – chiar daca luate serios mi’am dat seama ca sunt mai mult sonore decat reale / utile. Ca de pilda:
- Kathryn a zis cã nu am vãzut-o niciodatã. Poate cã n-am vãzut-o nici pe Diana. Eu doar cãutam o frânturã de fericire, asa cã am închis ochii si am sãrit.
- Bine, deci data viitoare...
- Sã nu sar, stiu.
- Nu, nu, nu, nu. Sari! Dar sãri cu ochii deschisi.
Plm. Cu ochii deschisi nu mai sari niciodata! Ramai ca trestia intrebandu’te despre o gramada de lucruri pe care nu le poti sti cu certitudine niciodata.

Si oricum, una e sa sari cautand o frantura de fericire, alta e sa repeti isprava in acelasi loc dupa ce te’ai prins ca acolo apa e mica si sunt bolovani pe fund. Nu mai poti avea aceeasi incredere ca sa sari. Asta si ca sa raspund celei care imi spunea cu cateva zile in urma ca vrea sa avem o discutie lamuritoare, ca ma viseaza des, (ca el iar iese din peisaj)… cum tot iese de vreo 3 ani. Adica una e sa nu ai certitudini la un anumit nivel… alta e sa nu vezi lucruri simple.

Revenind la actiune, in lipsa certitudinilor, cred ca este necesar si suficient sa rezonezi cu lucrurile. Nu analiza, nu gandire. Atunci actiunile personale au cea mai mare sansa de armonizare cu mediul inconjurator. Iar cand nu poti rezona, inchizi ochii si sari. Ca tot dracul ala e! Si'atat.

.

N’am somn

.

Azi mers la munca cu bicicleta.
Intors de la munca. Cu bicicleta.
Mers la antrenament cu bicicleta. Undeva aici am avut senzatia ca mi s’au terminat bateriile (distantele fiind cred de vreo 15-20 de km). Si totusi.
Firesc, antrenament. Fara probleme.
Intors de la antrenament. Cu bicicleta.
Intretinut in noapte… nu cu bicicleta.
Si e 1 noaptea.
Si nu am somn.
Cred ca ma apuc sa citesc.
Am gasit o noua carte de orson scott… si card. Mai precis doua. Amintirea pamantului si chemarea pamantului. Pentru ca am cautat pe lipscani haine pentru antrenament si am gasit carti.
Insa evit. Pentru ca maine iar munca, iar antrenament…
Asa ca stau si ascult greierii. Cu o bere alaturi.

Doo fimei au la ora asta wiew my webcam. Hm…! Pac! Una a disparut.

Azi am cetit ceva. O beletristica asa ca la mama ei. Cu fraze scrise bine, cu cunoasterea scrisului, si fara mari dileme existetiale, ci doar asa, ceva acolo de fundal, de forma, pentru a evita plictisul. Un titlu ceva cu mutilarea… something. Scuze, dintotdeauna am stat prost la acest capitol. Nu stiu sa spun ce am citit, cine a scris beletristica… inofensiva. Cum se numeau personajele… nici atat!

……………………………………….

Ok. Au fost tandreturi cu pisica. Nu mai avusese parte de ceva vreme. Varii motive. Si parca pleoapele s’au ingreunat. Voi incerca sa profit de treaba asta.

later edit
cartea se numeste un caz de mutilare. by graham greene.

.

Corporatistul din lift

.

Azi am vazut corporatistul model – undecover.

In lift. Batea spre 40 de ani. Avea in maini micul dejun etalon: o cafea (chestie fara de care nu esti integrat), un iaurt danone cu efecte magice (adica om suficient de ingust incat sa creada in reclame, chiar si in cele ale lui danone), o cutie de plastic cu sandwich in ea. Chestii scumpe, proaste, ineficiente. Era imbracat office-rezonabil.

Pana aici lucrurile stau relativ acceptabil.

Insa.
Avea o pozitie a corpului de parca nu il tineau picioarele decat din lehamite. Statea asezat pe el ca funia in sac. Fiecare parte a corpului statea pe partea de sub ea.
Iar pe fata i se citeau una bucata nefericire si una bucata oboseala. Ambele cronice. Pe snurul piuitorii atarnate la gat scria honeywell.

Nu poti generaliza pornind de la un individ, e corect. Dar cand am dat cu ochii de el am avut o puternica senzatie de uite numitorul comun - etalonul!
Fiindca la acest om ajunsese la suprafata ceea ce majoritatea tine ascuns. Ceea ce fiecare recunoaste in discutii tete-a-tete..

.

Despre lichele

.

Imi cer scuze.

Exista evenimente care imi scapa. Imi cer scuze.

Exista oameni care incearca sa faca ceva si nu sunt destul de atent la ei incat sa nu pierd kairosul (momentul potrivit de a actiona). Imi cer scuze.

Domnul Liiceanu a scris un Apel catre lichele in ’90. Am aflat despre el mult mai tarziu. Prea tarziu, pentru ca mi’ar fi fost de folos ca unealta pe cand incercam si varianta de om politic (in disperare de cauza, in lupta cu lichelele, nu din dorinta de a face bani din politica, asa cum vad ca sunt motivati toti oamenii, pardon, lichelele politice).
Politica nu este o sursa de venit, este forma prin care este gestionat prezentul si viitorul unui neam. A privi ca sursa de venit politica arata din start o mojicie interioara groteasca, inumana.

In 2008 a scris din nou despre lichele. Am aflat abia in aceasta seara. http://www.realitatea.net/cotidianul--gabriel-liiceanu-scrie---din-nou-despre-lichele_280871.html

Doua lucruri: primul este ca singurul loc unde am fost trimis sa gasesc textul este pagina
http://old.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html
care invariabil (!) afiseaza eroarea : Too many connections.

Ce este mai credibil?

Ca sunt atat de multi romani care la doi ani dupa publicare acceseaza cu asemenea insistenta pagina respectiva sau ca lichelele s’au asigurat ca libertatea presei este… eliberata?
(ce, mai exista cenzura? nu mai exista cenzura! - alexandru andries)

Al doilea lucru se refera la afirmatia domnului Liiceanu: politetea este slabiciunea intelectualilor umanisti de o anumita calitate… ti’e jena sa spui adevaruri in fata… noi suntem neputinciosi prin exces de politete, de buna-crestere!

Nimic mai adevarat. Insa! In momentul in care putregaiul este atat de virulent, cand este evidenta nevoia unei corectii, iar cand mai mult, cunoastem si care aspect ne impiedica sa aplicam corectia… cum sa nu consider mai importanta corectia decat propria liniste morala… cum sa nu consider ca este mai important sa lupt pentru insanatosirea sociala decat disconfortul dat de alungarea temporara a politetii, sau cel dat de alterarea imaginii mele in fata cercurilor educate, politicoase pana la impotenta?


Intelectualul este dator societatii sa ii ofere solutii. Pur si simplu din perspectiva morala pentru ca el este cel care are capacitatea. Si daca ar fi nevoie, in plus, prin faptul ca a ajuns intelectual primind din partea societatii cunostinte acumulate in secole de experienta. Intelectualul trebuie sa dea ceva inapoi. Iar daca prin metoda politicoasa acesta nu’si atinge tinta, tot intelectualul este cel care trebuie (fiindca are capacitatea intelectuala necesara) de a'si traduce mesajele intr’un limbaj potrivit audientei!
Intelectualul oricum este izolat fata de mase, de la sine, datorita limbajului aparent steril, astfel ca este util si justificat eforul de a traduce, intr’o formula eficienta, mesajele necesare societatii.

Iar daca asta duce la discutia despre calitatea (dubioasa a) intelectualului care a parasit cutuma / calea politetii… cred ca in astfel de timpuri este justificabila alegerea. Azi, daca duhoarea nu o consideram prea mare inseamna ca ni s’a atrofiat simtul olfactiv!
Revenind, calitatea intelectualului va ramane evidenta, nealterata, prin fondul mesajului, prin valoarea mesajului ca si continut, nu ca forma.

Cred ca, in astfel de timpuri, intelectualul poate considera ca se afla in plin razboi cu licheaua, un razboi pentru supravietuirea ultimelor urme de bun-simt, iar daca ultima varianta este inecarea lichelelor sub valuri de foc, pentru curatarea sociala dupa modelul dat de Nero… disconfortul dat de iesirea din politete este justificat, justificabil, indreptatit.
(pentru cei ce nu fac declicul, eu nu am porniri piromanice, ci fac referire la anihilarea / discreditarea totala a nesimtitilor din viata publica prin argumentari suficient de puternice, adica lipsite de delicatetea politetii)

.

Niste chestii si o nechestie

.

Ca mai bei la o nunta e o chestie. (Palinca, fiindca e buna si atunci de ce sa mai schimbi macazu’?)

Ca dupa a doua masura de palinca te apuca scrisu’ si mazgalesti o hartiuta cu diversi gandacei e o chestie.

Ca revezi un om grozav si vorbiti sa tineti legatura si iti notezi, cu el de fata verificand corectitudinea, adresa lui de mess e o chestie.

Dar ca dupa doua zile scoti hartiuta din buzunar si vezi ca e goala pe partea pe care stiai ca ai scris diverse… asta NU MAI E CHESTIE!

.

Necuantificabil pentru multi

.

Cugetarea trebuie sa fie insotita de echilibru pentru a se indrepta catre intelepciune.

Cugetarea fara echilibru duce la nebunie
Echilibru fara cugetare duce la naivitate.

Si mai trebuie sa fie ceva. Nevoia cautarii. Nevoia intelegerii. Nevoia lui “de ce”.

De cand cu explozia informationala tinerii s’au trezit in fata unei avalanse de teorii, multe contrare, fara o voce care sa aiba autoritatea de a da echilibru, de a decide care sunt teoriile corecte, care sunt teoriile incolacite, care sunt cele sucite... Tofler a inteles ceva, dar s'a oprit la partea... cuantificabila.

Pentru sanatatea mentala, majoritatea lor a ajuns sa considere ca Totul este relativ. Firesc, fiind abia la inceput, nu aveau cum sa inteleaga si efectele negative - asupra spiritului, asupra psihicului - ale acestei relativizari absolute a conceptiilor despre viata, despre lume, despre oameni.

Asa ii inteleg pe cei care desi au inteligenta, desi il au pe “de ce”, s’au oprit in mijlocul pietei si afirma ca asta este maximul cunostintelor ce poate fi obtinut – si anume zgomotul pietei in care fiecare isi striga ideea lui.

Sau probabil ca nu au o cantitate suficienta a de ce’ului. Dupa ce au observat ca intreband punctual despre un lucru si altul si au aflat ca aceasta abordare creste sirul raspunsurilor lipsa in loc sa il scada... nu au avut necesitatea de a il trece pe de ce la nivelul urmator: sa intrebe de ce se intampla asta?

Jung este ceva mai uman. El ii considera fara curaj.

Fara curajul de a’si asuma o pozitie decisa personal, interior. Fara curajul de a se arata in fata societatii ca un punct solid, ca identitate reala. Pentru ca ridicand un stalp in interiorul societatii, amenintarea eroziunii este iminenta. Curentii – vanturile si apele – societatii vor crea vartejuri in jurul identitatii aparute.

Dar cred ca nu este buna optica lui Jung in acest caz. Pentru ca in urma cu ani de zile dupa ce am ajuns si eu la aceeasi constatare (la Jung am regasit’o azi de dimineata, in metrou) mi’a creat reactii violente in fata acestora.
Pentru ca ii vedeam cum vin si ma acuza de eroare indivizi care nu au avut nici macar curajul de a’si asuma o afirmatie pozitiva, daramite o identitate. Indivizi pentru care adevarul nu exista, exista doar argumentul pentru demolarea oricarei constructii, maine anuland argumentul pe care l’au folosit ieri, doar pentru ca au o noua constructie de macinat, parandu’li’se natural ca sa faca acest lucru, considerand ca nu exista nici o fisura in argumentatiile lor fara numitor comun fiindca... nimic nu este adevarat. Exact ca un vartej care erodeaza un obstacol, atacandu’l din fiecare directie.

Nu spun ca afirmatia lui Jung nu este reala. Spun doar ca este mai putin utila. Iti zice de ce multi indivizi se opresc in mijlocul pietei, invartindu’se ca titirezul, cu pretentia ca au dreptate afirmand ca nimic nu este corect (chiar propria afirmatie anulandu’se pe sine este considerata ca fiind demonstratia perfecta). Zice ca asta se intampla fiindca le lipsesc boasele (de fapt de lipsa boaselor se leaga explicit nietzsche, jung ramane la termenul curaj). Dar afirmatia lui Jung nu iti spune si de ce sunt atat de multi eunuci in piata.

Doar in alta parte Jung povesteste despre efectele scoaterii mitului din viata omului. Mitul nu in sens de fabulatie, ci in sens de narare a unui aspect fundamental al oranduirii existentei.

Societatea de azi (cea larg raspandita - occidentala) nu mai preamareste echilibrul. Nu da timp cugetarii.
Intelepciunea este o cenusareasa pe care nici printul nu o mai doreste de cand are un hard de un terra cu pronache si o multime de tipe dornice de a'si arata curburile si demonstra capacitatile.

.