Tren

.

Am fost prin tara. Tura doi. Cu trenul. Intarziere la dus – o ora. Ca braga! La intors – doua si juma’! …probabil tot ceva cu braga, in versiune moderna.

La intoarcere… Kafka! Citeam si o carte a unui tip care dupa ce ca nu lua cele mai inteligente decizii, incerca din rasputeri sa fuga de realitate creandu’si o alta varianta a ei, fabuland si acceptand constructii neverosimile in locul evidentei. Si culmea, luand decizii bazate pe realitatea creata, nu pe cea fizica! In conditiile in care facea asta prin rusia, si printr’o inchisoare rusa… mein got, suprinzator ca inca exista - trebuie sa fi avut un inger pazitor tare harnic! (cartea este nonfictiune!) Revenind, spectacolul halucinant din carte cu care ma armonizam – ca orice cititor care abordeaza cititul ca drog – imi crea si mie stari paranoice asemeni personajului principal. Paranoic-kafkiene.

Astfel incat ridicand ochii din carte, una din vocile mintii mele imi spune: trenul in care esti nu ajunge nicaieri, se misca dubios cateva minute, apoi se opreste pentru un timp necunoscut, se misca ciudat, stii unde esti? Ma uit pe geam si nu se zareste NIMIC. Geamul este negru, nu se vad lumini, nu se disting umbre, nu exista stele, nu exista luna… NU EXISTA CER! Sunt nicaieri. Si o tensiune ciudata imi cuprinde sinapsele.

Imi dau seama ca sunt efectul cartii gandurile care imi spun ca acest tren a ramas blocat sine die intr'o falie a neantului. Si intorc privirea spre interiorul vagonului, pentru a repopula lumea inconjuratoare cu elemente coerente. Inauntru…splendoare in iarba! Un tigan a inceput sa patruleze inainte-inapoi pe culoarul dintre scaune, nu mai are stare. Il astepta un bairam cu populatie feminina de trei ori mai numeroasa decat cea masculina – il auzisem mai devreme vorbind la telefon “Aha, deci sunt trei pizde la un barbat, sa’si aleaga, ha-ha-ha! Da, vin, sunt pe drum…!”

Inca un tip s’a ridicat in picioare, o femeie urata il abordeaza. E un tip bine facut, cu trasaturi atragatoare. El accepta si continua discutia, probabil din plictiseala. Si probabil ca face bine la orgoliu, chiar si urata fiind. Dupa cateva secunde, un tip urat se ridica de pe bancheta urmatoare, simtindu’se mai indreptatit, considerand ca e mai corect ca el sa aiba parte de femeia urata, ca doar se potrivesc mai bine. Ii dau dreptate, insa nu le spun nimic. Tipul bine face o jumatate de pas inapoi, atat cat ii permite latimea culoarului dintre scaune, pentru a’i face loc noului sosit in discutie. Da, corect, si el e de acord. Tipa urata e singura careia aparent nu ii convine turnura. Continua sa stea cu corpul deschis catre primul, cu al doilea comunicand doar la nivel verbal. Trece taxatoarea care ne spune ca intarzierea este de “peste o suta de minute”. Peste o suta. O mie este peste o suta. O vesnicie, de asemenea. Conform calculelor mele ar fi cam 150 sau mai mult, depinde de locul in care nu aflam. Daca ne mai aflam undeva. Intru in vorba cu tiganul. Pe un ton forte, cu o privire care degaja forta, pentru ca m’a deranjat la el o anume uitatura aruncata cuiva pe peron, cand ne’am urcat. Si vroiam sa’i arat ca nu’i de capul lui pe lumea asta. Pentru o secunda face ochii mari de mirare, apoi imi raspunde si continua discutia cu mine. Mai are putin si imi vorbeste cu dumneavoastra, ceea ce ma racoreste cumva. Ma simt bine astfel timp de cateva replici, dupa care il concediez ducand discutia intr’o zona in care el evident nu avea obisnuinta de a intra. Nu m’am inselat. Da din umeri incurcat si se retrage.

Tipul bine s’a asezat si se uita la un film cu bruce willis. Il invidiez. Este unu noaptea, trebuia sa fi ajuns inca de la unsprezece fara ceva... oboseala a inceput sa ma doara fizic, si nu mai gasesc cu ce sa uit de ea. Ma mai gandesc din nou la carte. In acest moment o vad mai mult strigatul de ajutor prin care cel ce o scrie spune celorlalti ca este la un pas de a pierde controlul realitatii. Iar ceilalti il bat pe spate si ii spun ca scrie bine. Da, scrie bine. Dar nu de asta are nevoie. Si’mi aduc aminte de discutiile cu Werner care era uimit de rolul social al prietenului, in societatea noastra. Prietenii la noi sunt pentru a ascunde lucrurile urate, pentru a indulci problemele, pentru a te sustine atunci cand faci o prostie. In Olanda – spunea Werner – prietenii sunt primii care te trag de maneca si au grija de tine si efectiv nu te lasa sa iti pui in pericol viata in mod gratuit, si te trimit la doctor cand este nevoie. Poate acum din cauza oboselii vad lucrurile gresit. Trenul iar a mers cativa metri si s’a oprit. Din sens opus trece in viteza un marfar.
Deci exist! …inca mai existam…

.