Cotidiene

.

In seara asta la antrenamente m’am trezit intr’o postura jenanta.

Trebuia sa ma prefac ca ma lupt.

Cu o femeie!

Micuta!

Adica.

Sa ma prefac – lucru care din start nu imi pica bine.

Ca ma lupt – starea mea naturala este cinismul, nu agresivitatea.

Cu o femeie – cred ca nu sunt necesare comentarii.

Mai mult.

Ea avea armura, eu nu.

Ceea ce in loc sa egalizeze cumva sansele – asa cum s’ar crede la prima vedere – tot in favoarea mea era lipsa armurii. Pentru ca asftel eu aveam voie (si trebuia) s’o lovesc, ea n'avea voie (si nu trebuia) sa ma loveasca!

Eu cand sunt stapan pe tabla de sah ma simt vinovat daca nu las adversarului o cale de iesire.

Eu sunt cel ce a argumentat profesoarei ca refuza sa copiez la o teza la chimie (pentru ca era evident ca toti copiam: noi stiam, ea stia – asa ca la ce bun?) – incat dupa ce s’a enervat pe mine ca insist sa fiu corect mi’a promis ca voi fi singurul corijent. “probabil ca asta va fi in concordanta cu nivelul meu la materia dumneavoastra” am raspuns calm.

Iar acum trebuie sa dau intr’o fata care nu are voie sa dea in mine, in conditiile in care mimam ca ar fi o lupta dreapta?

Chiar daca nu mimam ca ar fi o lupta dreapta, in mintea mea o lupta nu are voie sa fie decat dreapta – deh, prea mult ispirescu, karl may si jules verne in copilarie se pare.

Uneori mai am cate un pitic care sopteste, spune sau urla cate ceva. In culise, in fundul clasei, sau sus pe scena. Acum era o intreaga fanfara de pitici defiland  care canta: “what’s the point? de ce sa dai in ea?”

Si pac(!) - mi se ridicau umerii intrebandu’ma ce fac eu aici. Si pac - mi se atragea atentie ca iar lovesc cu umerii ridicati – sa fiu relaxat. Eram foarte relaxat. Numai ca nu reuseam sa ma pacalesc ca vreau sa dau in acea fata mica.

Cam asta a fost principala distractie a antrenamentului din aceasta seara. Din cele trei. Celelalte doua distractii au fost: lupta cu propriul corp care de luni de zile se obisnuise sa declanseze lovitura intr’o miscare sincronizata cu inaintarea piciorului stang… acum news(!) lovitura pe continuarea miscarii piciorului drept! Parca imi legase cineva sireturile in crucis cu butonii de la maneci (n’aveam nici sireturi nici butoni, dar jur ca parca existau!). Cand vroiam sa lovesc corul de pitici nu mai zicea nimic, dar se apuca sa’mi traga centrul de greutate pe dreptul ca sa pot misca stangul – ori eu inca vroiam sa mai misc dreptul!

Iar ultima distractie a fost frumoasa descoperire ca in momentul in care ma aflu bot-in-bot (adica unu-doi pasi distanta) cu un adversar (fie el o fata mica) piticii imi spun toti ca nu este timp sa duuuuc mainile suuus… sa aarmeeez… si apoi sa le aduuuuc inapoooi – ca sa lovesc. Adica e careva in imediata apropiere, cu un shinai intins spre mine iar eu ma apuc sa fac calatorii cu mainile in sus pana unde se agata harta in cui, dupa care ma apuc sa lovesc si ma astept ca intre timp cel din fata mea sa nu adoarma de plictiseala intre timp? W T F ?! 

.