Povestea lui Manda

 .

L’am cunoscut in armata. Manda Nicolae, un tip din leatul meu. Muncise inainte in mina strangand bani sa’si deschida un atelier de reparatii electronice. Radio-tv. Mi se plangea uneori ca armata i’a rapit un an in care putea fie sa mai stranga bani fie sa isi deschida atelierul care era visul lui. Nu banuiam ca armata avea sa'i rapeasca mai mult decat un an.

  Un tip mai retras, linistit (dar nu insipid), fara dorinte superficiale de a fi cool, un tip moale si (astfel) cald ca prezenta. Cu o constitutie bine legata - tinzand spre rotofei.  Odata ce il cunosteai si vedea ca nu esti rau cu el (e in firea multora sa’si permita sa fie rai cu cei care stiu nu le vor raspunde la provocari) manda devenea chiar si vorbaret. Iti explica unde a vazut niste bobine si niste piese aruncate si cum ar vrea sa le ia sa le refoloseasca – oare mai are cineva nevoie de ele, ar putea sa le ia, mai sunt ale cuiva? Imi amintesc de cateva duminici in care ma inebunea de plictiseala cu povestile lui despre aparate si ma intrebam cum naiba m’am capatuit cu un astfel de prieten. Si nu il intrerupeam din jena. Si pentru ca imi dadeam seama ca eram singurul cu care manda schimba cate o vorba ‘de civilie’.

Imi devenise totusi simpatic. Vesnicul planton care este prea mototol sa primeasca o arma si sa iasa cu ea in post sa faca garda. L’am acuzat o vreme ca ocupa un post la caldurica si ii obliga pe ceilalti sa faca mai multa garda in frig in loc sa fie toti prin rotatie inauntru la cald. Nu intelegeam care ar fi greutatea in a reactiona prompt la ordine si a fi in rand cu ceilalti. Banuiam ca se si preface cand cu o arma in mana devine brusc atat de mototol incat se impiedica de toate iesiturile ei pe care noi nici nu le observam. L’am presat o perioada sa fie cinstit cu ceilalti, dupa care l’am lasat in pace. Cu cat deveneai mai insistent cu el cu atat incepea sa se retraga si sa roage sa fie lasat in pace. Am inteles ca nu ii facea placere sa fie mai impiedicat decat ceilalti, sa fie tinta ironiilor altora. Si totusi continua sa fie mototol. Nu era un troc pe care eu l’as fi facut asa ca mi’am zis ca trebuie sa aiba niste motive plauzibile pentru el. In plus mi'a explicat ca nu este un aranjament atat de confortabil, ca planton facea de doua ori mai multe ore decat ar fi facut in garda.
Trecand peste toate astea, tipul avea un suflet rar. N’ar fi facut rau unei muste si nu pe motiv de ‘mototol’ ci pentru ca era capabil sa depaseasca rautatile umane.

Intr’o dimineata ma trezesc ca de obicei pe ultima suta de metri si ma pregatesc rapid de drumul pe care il faceam zilnic pana la unitate. Cand sa ies din corpul de garda un soldat imi spune ‘vezi ca manda are probleme’. Eram sanitarul companiei - auzeam des asta. Strig dupa manda sa vina sa’mi spuna ce il doare. Niciun raspuns. Ei, inseamna ca nu il doare atat de tare. Si ma indrept iar spre iesire. Oricum ma intorceam in jumatate de ora. Imi spune cineva ca manda e la spalator. Ma intorc si iar strig dupa manda sa vina. Nimic. Cineva imi explica: nu vrea sa iasa de acolo, trebuie sa ma duc eu sa vorbesc cu el. Raman nedumerit. Cum adica sa nu vrea sa iasa?! Apare un caporal care imi cere sa ma ocup de situatie pentru ca ii deranjeaza pe oamenii lui care au iesit din schimb si… Manda sa deranjeze pe cineva?!? Il trimit la plimbare pe caporal, era unul dintre ‘fanii’ mei cu care aveam meciuri dese. Eram inca in hol cantaream daca am timp acum de o discutie cu manda, prezenta mea la unitate fiind ceruta la ora fixa,... cand s’a intamplat ceva ciudat. La vreo 4-5 metri  distanta apare de dupa tocul usii de la spalator o parte din capul lui manda, furisat. Si incercand sa imi atraga atentia cu “Psst! Psst!” in soapta, facandu’mi semn cu mana sa ma duc la el. Ma uit imprejur, eram aproape singuri. De ce vorbea in soapta? De ce nu poate sa vina el la mine? “hai manda, nu am timp de prostii acum, vino si zi’mi ce ai!” “psst! Sani’, vino incoace!”. Am dat din umeri si am inceput sa ma duc catre el “ai patit ceva, nu poti sa mergi, te’ai taiat?” (fiind la spalator si neputand sa iasa de acolo acestea au fost singurele idei care mi’au trecut prin cap – nu poate sa mearga sau ii curge sange si nu vrea sa murdareasca prin corpul de garda). Insa dupa cativa pasi incep sa vad mai mult. Manda arunca priviri speriate in toate directiile si se bataia pe picioare uitandu’se rugator la mine sa ma duc mai repede.

Cand am ajuns langa el mi’a fost clar ca fizic era in regula. Insa starea lui de spirit era iesita din comun. A inceput sa imi vorbeasca precipitat, in soapta, intrerupandu’se des ca sa se uite imprejur asigurandu’se ca… ca ce? Nu vroia sa’mi spuna decat ca nu poate sa’mi zica acum, sa iesim afara cat mai putem, sunt singurul care il poate scoate afara, sunt singurul in care are incredere.

Ma uitam la el incurcat. Nu puteam scoate un soldat din corpul de garda doar pentru ca el doreste acest lucru, si totusi era singurul mod prin care puteam afla ce s’a intamplat. Starea lui de agitatie nu il lasa sa vorbeasca coerent. Si nu il puteam calma decat oferindu’i o senzatie de securitate. Afara. M’am uitat la el si l’am cantarit din nou. Ar putea el in acea stare sa imi faca probleme daca iesim afara? Discernamantul ii era la pamant, reactiile puteau fi dintr’o gama cu totul noua decat cele ale lui manda cel vechi – prietenul meu. Mi’am zis ca nu pot sa il pierd decat daca ma loveste brusc cu ceva in cap si apoi fuge sau daca reuseste sa convinga trecatori sa il ajute sa scape de mine (pe vremea aceea oamenii necunsocuti erau mai solidari decat azi si manda era chiar foarte convingator pentru cineva care nu cunostea situatia reala).  Decid ca imi pot asuma aceste riscuri si ii promit ca ma intorc repede si iesim sa vorbim. Am stat cateva minute ca sa il linistesc, sa il fac sa ma creada ca ma voi intoarce. Am vorbit cu cativa soldati sa aiba grija sa nu se apropie nimeni de el si cu manda sa ii lase totusi sa inte pe cei care vor la spalator, sa nu’i mai ameninte.

Am plecat, m’am intors.

Am raportat capitanului ca il scot pe manda in oras pentru ca avem o situatie deosebita si trebuie sa incerc sa aflu ce s’a intamplat ca sa putem lua o decizie.

Am mers cu manda in cismigiu. Era aproape pustiu in timpul saptamanii la acea ora, deci scoteam din calcul trecatorii si eram foarte atent la toate miscarile mainilor lui. Si le freca constant una de alta. Era cald afara.

“ti’e frig?”

”da!” 

“hai stam pe banca la soare” 

“nu, nu ne putem opri, trebuie sa mergem cat mai departe”. Am respirat adanc. Daca va trebui sa il duc cu forta inapoi? Sa’l imobilizez nu mi’ar fi fost dificil, chiar si in acea stare de agitatie corpul lui nu stia sa lupte, dar sa’l car la corpul de garda… ok, va trebui sa nu ajungem la asta.

"hai sa ne incalzim si mai vedem. eu nu pot acum sa merg mai departe."

"bine. dar trebuie sa fumez."

Fuma tigara de la tigara, pana cand chistoacele ii ardeau buzele. Se foia de ma inebunea si era imposibil de determinat sa pastreze firul unei idei.

Doua ore am stat cu manda in cismigiu.

Dupa doua ore aveam doua rezultate.

Unu – manda imi spusese o poveste imposibila despre ei care il umareau si vroiau sa il omoare. M’am uitat la el sa imi dau seama daca fabuleaza, daca ma minte. Nu ma mintea. El chiar credea. Incercam sa il fac sa imi spuna din ce s’a intamplat noaptea trecuta doar elementele din realitatea fizica, dar cum ii poti cere unui om sa discearna intre lucruri care pentru el au acelasi grad de realism? Am luat cateva elemente din povestea lui si le’am tatonat cu el cautand sa vad unde facea el saltul din realitate si daca mai avea dubii asupra unor aspecte evident ireale. Nu avea.

Doi – l’am facut sa se linisteasca. Doar un picior ii mai bataia ritmic. Trupul, mainile si expresia fetei i’au devenit calme.

Iesit din starea de urgenta am inceput sa vad din nou situatia din perspectiva mea, de om simplu, de amic al celui de langa mine. Si i’am vorbit, dar nu lui, privind in departare, cu o voce mai mult pentru mine “manda, manda… te rog, revino’ti…”, “ce’ai facut mai manda, ce’ai facut tu inauntru acolo de ai ajus aici?”. Firesc, retoric.

Cu grija am inceput sa’i spun ca trebuie sa ne intoarcem. Starea de alerta a revenit. Si la el, si la mine. L’am vazut cum incet-incet incepe sa banuiasca ca si eu sunt dintre ei. Nu reusisem sa aflu cine sunt ei dar evident l’am asigurat ca sunt de partea lui. Dupa cateva tergivesrsari si promisiuni ca voi avea grija de el sa nu’i faca nimeni nimic a mers de buna-voie inapoi.

Ajuns in corpul de garda am inceput sa intreb in jur, sa caut martori ai experientelor ireale ale lui manda. Eu cautam fapte comune pe care sa le pot relationa prin amplificare cu povestea primita.

Insa am aflat chiar fapte incredibile.

Cu o seara inainte, un sergent angajat si’a pus in minte sa il faca pe manda spirt, sa il scoata din starea lui obisnuita de moleseala. L’a anuntat si pe manda de acest lucru, le’a spus si celor din preajma.

In consecinta, cand s’a intors de pe perimetru cu soldatii iesiti din schimbul de garda a scos pistolul, l’a pus la tampla lui manda si a apasat pe tragaci.

Manda a intepenit.

Sergentul angajat a ras, a spus "las' ca te fac eu sa te misti!" a lasat pistolul si a luat pistolul mitraliera al caporalului de langa el, proaspat intors de pe perimetru. A indreptat arma catre manda, a armat si din  nou a apasat pe tragaci.

Manda a scapat un strigat si a cazut jos.

Ambele arme ar fi trebuit sa contina munitie de razboi. Acei oameni se intorsesera de pe perimetru, abia intrasera in cladire, nu trecusera inca pe la rastelul de descarcat armamentul. Macar atata lucru stia si manda. Pana cand ei trec pe acolo au cu ei munitie de razboi, reala. Ei.

Deci convingerea ca incearca cineva sa il omoare nu aparuse deloc din imaginatia lui manda.

Din acel moment nimeni nu a reusit sa se mai inteleaga cu el pana a doua zi dimineata cand am fost singurul in care a avut incredere.

Se zbatea, urla si vroia sa iasa din corpul de garda. Ca sa treaca noaptea fara surprize sergentul l’a legat cu catusele de un pat. Nu intamplator acel pat era gol. Cineva lasase in apropiere niste salam care se imputise si mirosea groaznic.  Aerul era irespirabil. Asa am aflat de unde credea manda ca au incercat sa il sufoce si sa il otraveasca.

Iar fiindca nu tacea, din cand in cand sergentul mai venea si il mai lovea. Manda fiind incatusat de pat.

 Urletele lui manda au trezit intregul corp de garda… mai putin pe mine! Si astazi imi vine sa urlu de furie ca nu m’am trezit in acea noapte. I’as fi scurtat chinul, i’as fi redus perioada in care manda se departa de realitate minut cu minut.

Iarta’ma Manda! IARTA’MA!

L’am internat pe manda. Medicul care l’a primit a vorbit putin cu el, s’a uitat in dosar si a clatinat trist din cap “mai baiete, mai aveai doar 29 de zile si scapai de armata… mai aveai doar un pas…”.

Douazecisinoua de zile AMR. Nici o luna intreaga. Manda facuse un an de armata… aproape un an intreg!  Pana cand un sergent angajat s’a hotarat sa il faca spirt… mai avea doar 29 de zile… si ramanea om intreg. Nu un om chiar ca toti ceilalti dar in multe aspecte un om mai bun decat ei, un om bun, prietenos, un om functional social, care urma sa isi deschida un atelier de reparatii radio-tv. Probabil mai tarziu un atelier de computere.

Dupa doua zile am trecut sa ii duc valiza. Am fost intrebat daca nu cumva mai are si alte perechi de incaltari. Tenisii pe care ii avusese… ii terminase in 48 de ore! Mersese non-stop in camera in care era inchis. Cat de mult trebuie sa mergi ca sa rupi o pereche de tenisi?

 Dupa alte doua-trei zile au venit parintii sa il ia. Vroiau explicatii. Fiindca eu fusesem sanitarul lui si tulburasem apele cerand ancheta am fost trimis sa rezolv cu ei fiind avertizat ca nu am voie sa divulg ce s’a intamplat, in armata fiind sub incidenta codului militar.

Ce sa’i spui unei mame care isi plange fiul si te intreaba ce’ati avut cu el?

Cum sa’i spui unui tata distrus care te priveste manios, ca ai fost prietenul lui? Asa si?Nu zau!? …de ce sa te creada? Esti dintre cei care l’au nenorocit… esti dintre ei.

Armata a musamalizat totul. Sergentul a fost mutat in alta unitate… avansat… aflasem unde locuieste… dar dupa cativa ani i’am pierdut urma.

--------------------------------

Sunt oameni care considera violenta fizica un instrument-panaceu pentru diferentele psihologice, pentru modelarea psihicului… in bine (!!).

Istoria contemporana ne spune cum in inchisorile comuniste era aplicat acelasi tip de tratament pentru reeducarea ideologica.

Diferenta intre manda si cei din inchisori este ca ei stiau de ce li se intampla acel lucru. Avea sens. Erau principii puternice care sa’i tina legati structural. Pentru manda totul era neasteptat si neprovocat.

Cand un individ experimenteaza din senin un asemenea tratament – fara ca sa fie principii atat de puternice care sa’i justifice, sa dea un sens acelei suferinte, sa le faca echitabile… acest tip tratament nu face nimic decat sa creze noi traume la nivel psihic, sa le adanceasca pe cele vechi.

Manda, iarta’ma. Nu te’am auzit cand aveai nevoie.

.

substitutie

 .

am recitit cateva pagini din jocul cu margelele de sticla.

si mi'am amintit de orgoliul unui cunoscut care se inflacara sa 'afle' regulamentul jocului.
 

tipul avea lacune serioase atat de matematica, cat si in muzica. cei doi piloni mari ai jocului.
 

dar orgoliul lui... de ce sa tina cont de aspecte minore?
 

substanta contradictiei apare abia cand stii ca jocul cu margelele de sticla era marca perioadei de renuntare la individualitatea orgolioasa.
 

pe scurt: un tip cu lacune de matematica si muzica incearca sa descopere regulile jocului cu margelele de sticla punand in locul cunoasterii orgoliul. 

(o frumusete de contradictie, pentru cei care resimt placere din vizualizarea ideilor)

 .

ai nostri

 .

Teoretic procedurizarea este buna.

Teoretic comunismul este bun.

Teoretic ba chiar si democratia este buna!

Dar despre putine lucruri cred ca se poate spune ca ar fi bune in sine, aprioric.

Iar procedurizarea…

Este buna daca se bazeaza pe proceduri corecte.

Este buna daca este aplicata corect.

Este buna daca oamenii sunt dispusi sa o foloseasca.

Este buna daca nu sunt pe fiecare metru patrat cativa indivizi care se considera deasupra legilor.

Este buna daca nu este folosita excesiv.

Si cate din aceste daca putem crede ca pot fi validate intr’o firma cu oameni de’ai nostri? 

 .

mess

 
statusul saptamanii:
 I have PMS and GPS, wich means that I'm a bitch who will find you.

nu e un compliment!

 

Din categoria amintiri din copilarie a adolescentei mioape.

Cu ocazia observatiunii unei scene dintr’un muvi prost.

Ii lua mult micului sa inteleaga a treia replica lipsa din nenumarabilele repetari ale unor conversatii.

-          (1)Tu simti mult, foarte mult.

-          (2)Pai… (explicatie stanjenita)

-          (3)(nu e un compliment! – replica lipsa)

-          (1)Tu gandesti mult, foarte mult.

-          (2)Pai… (explicatie logica)

-          (3)(nu e un compliment! – replica lipsa)

-          (1)Tu esti atent, foarte atent.

-          (2)Pai… (explicatie nedumerita)

-          (3)(nu e un compliment! – replica lipsa)

(tu intelegi mult, tu vezi multe lucruri samd)

…si chiar dupa ce intelese el cum deriva treaba cu a treia lipsa replica a dialogurilor ciudate avea mari probleme in a renunta constant si purtujur la asemenea manifestari damnabile. Doar mai experimenta respectiva renuntare cand si cand, obtinand reactii fenomenale. I se reprosa lipsa acestora cu o vehementa uimitoare.

Nimeni nu obliga lumea la coerenta.

 

Totul e foarte simplu (Andrei Plesu)

 

  preluare de aici:

În România de azi, se poate spune orice. Orice năzbîtie, orice caraghioslîc, orice trivialitate. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, nu se spune decît un singur lucru: că tot ce se întîmplă rău, la spital sau în bucătărie, la şcoală, în metrou, la piaţă, la chioşcul de ziare, la televiziune, la restaurant, pe tarlaua comunală, în puşcării, în Grecia, pe terenul de fotbal, mă rog, pretutindeni, e din vina lui Băsescu. Sau a lui Boc. În felul ăsta, nici nu mai contează cum stau, de fapt, lucrurile. Şi, oricum, nu e nimic de făcut. Sursa tuturor relelor fiind unanim acceptată, iar vinovaţii fiind dictatori, nu ne mai rămîne decît să contemplăm, furioşi, dezastrul. Singura satisfacţie de care ne mai putem bucura este că avem mereu dreptate: ştim unde-i buba! Nu mai e nevoie de analize complicate, de un cîmp de investigaţie amplu, de atenţie distributivă. Privim realul cu un ochi fix. Nu pierdem timpul cu priviri laterale. Sîntem o adunătură de victime inocente, asupra căreia premierul şi preşedintele trag din toate direcţiile.

Aflăm, de pildă, din ziare, că un poliţist şi-a administrat un glonţ în cap, după ce mai întîi şi-a omorît părinţii. În ultimul său SMS dădea vina pe Boc. Părinţii nu voiau să-l primească în casă cu o concubină, iar el n-avea destui bani să-şi închirieze o locuinţă. Aşa că şi-a lichidat genitorii în semn de protest. Altul s-a legat (cu trei cabluri tricolore!) de un stîlp din faţa Palatului Cotroceni, ameninţînd că se sinucide. N-avea casă şi îşi pierduse slujba. Voia să rezolve lucrurile printr-o discuţie cu preşedintele, pe care îl soma să se prezinte la picioarele stîlpului. După şase ore şi o sticlă de tărie, a renunţat. Tot în faţa Cotrocenilor şi-a dat foc şi un fost militar. S-a fript la un picior strigînd „Jos Băsescu!“. A fost stins şi dus la spital. Ancheta n-a stabilit încă motivul concret al gestului său (una din explicaţiile posibile e că ar fi citit greşit ce scria pe fluturaşul de pensie). Nu vreau să fac băşcălie pe marginea unor atitudini atît de radicale şi de costisitoare. Dar nu pot să nu mă mir de simplitatea incredibilă a justificării lor. Şi vinovăţia şi soluţia sînt decise la minut, fără prea multe farafastîcuri. Nu te înţelegi cu părinţii – îi împuşti. Din cauza lui Boc. Eşti dat afară din slujbă, stai şase ore pe un stîlp şi vrei o conversaţie cu şeful statului. E simplu! E la mintea cocoşului! Ce altceva poţi face?! 

De curînd, lumea românească a fost zguduită de scandalul bacalaureatului. Peste 50% dintre elevi au picat. Cineva nedus la biserică, cineva care nu pricepe realităţile politice ale zilei, ar putea trage concluzia (scandaloasă!) că elevii au fost prost pregătiţi. Dar cum să-i faci vinovaţi pe bieţii copii? Te-ai putea gîndi că nici toţi profesorii nu sînt, profesional, la înălţime, dar ei au o scuză inconturnabilă: au salarii mici, nu sînt „motivaţi“ social şi financiar. Aşa că raţiunile acestui eşec naţional trebuie căutate în altă parte: de vină trebuie să fie ministrul Educaţiei. Dar nu numai ministrul de-acum, titrează un ziar, ci toţi miniştrii Educaţiei de după Revoluţie, începînd cu Mihai Şora! Au pus mînă de la mînă şi ne-au prostit progeniturile! Elevii picaţi în 2011, mai realişti, spun că de vină sînt înaintaşii lor de anul trecut: atît s-au lăudat, în gura mare, că au copiat, încît s-au luat măsuri: s-au instalat camere de luat vederi. Astfel încît posibilitatea de a copia a scăzut pînă spre imposibil, ca să nu mai spunem că e foarte greu să te concentrezi cînd ştii că eşti filmat! Şi candidaţii şi părinţii lor sînt indignaţi. Soluţia: Jos Funeriu! Sau, ca să n-o mai lungim: Jos Boc! Şi, în definitiv: Jos Băsescu!

E curios că există şi licee unde rata de absolvire a fost de sută la sută: de pildă Colegiul Naţional „George Coşbuc“ din Bucureşti. Straniu! Ăştia or fi învăţat sub alt ministru, sub alt guvern, sau sub alt preşedinte! Ori, poate, profesorii de acolo au salarii mai mari. Dacă nu cumva elevii colegiului cu pricina sînt mai nesimţiţi şi pot scrie despre Vlad Ţepeş chiar cînd au în coastă aparate de supraveghere. Dar să nu vorbim de excepţii misterioase. Să revenim la simplitatea de fond a lucrurilor şi să strigăm ca pe vremea lui Tipătescu: „Ruşine pentru guvernul vitreg!“. Sau, ca marele Costăchel Gudurău, în nemuritoarele sale telegrame: „Facem responsabil guvern!“ („bandiţi regim bagiucurind constituţia!“).

20% pe din doua

.

Din gasca de golani ai zonei de proasta ‘altitudine’ in care stau de ceva timp, ma saluta careva. Si’mi spune si pe nume.

O față vag familiara si o conexiune ma ajuta sa depistez in acel individ un fost coleg de liceu.

Nu a fost vreo speranță a ‘tineretului novator spre lumea de maine’.

Dar nici in postura de ceafa groasa cu ochii tulburi vesnic prezent cu berea in mana in fata buticului nu’l vedeam. Din cand in cand are totusi replici care arata ca inauntru hamsterul mai reuseste sa invarta uneori o rotita.

Si’mi face cinste cu o bere, doua, trei. Ma intreb de ce. Gasca e compusa din tot felul de indivizi. De la manglitori de cariera la lucratori pe la senat (fundamental vorbind greu sesizabila vreo diferenta). Dar este. Si aproape fiecare doreste sa’si precizeze pozitia, nivelul in raport cu grupul. Prin cat de mult poate monopoliza ‘floor’-ul isi determina rangul in interiorul grupului. Eu tac. Nou-venit si total dezinteresat. Dupa avalansa de intrebari despre bicicleta la care raspund moale – m’am saturat deja – discutiile zburda brownian dar revin pe aceleasi teme, cu aceleasi idei, fraze, propozitii, cuvinte. Ciclic.

In felul acesta de ceva timp mai petrec uneori cate o seara ‘cu baietii’.

Azi a fost ceva nou. Am fost doar trei si cu copii prin preajma asa ca ne’am mutat in parculet pe banca. Copiii alergau mingea si mai plangeau din cand in cand. Pe rand.

Datorita lor incep sa apara diferentele. Colegul meu isi invata (sau doar incuraja) baiatul de 7 ani sa strige dupa fete ‘ga-gi-ci-leee…!!!’. Lucratorul de senat isi admonesta baiatul de aceeasi varsta spunandu’i ca nu e frumos asa ci ‘saru’mana domnisoara…’. Imi placea ce’i spunea, asa ca nu i’am stricat cheful omului amintindu’i ca prima varianta era cea care functiona in lumea reala, cea de a doua in… petre ispirescu.

Apoi am realizat ca saru’mana domnisoara le spun constant vanzatoarelor de la butice. Cand mai iau inca o bere, bulion, capsuni sau alte chestii. Sunt doua pustoaice (la un butic si un butic-aprozar) de iti pica plombele.Nu ca sa obtin ceva ci pentru ca ma amuza reactiile lor nesigure.

Revenind.

Azi colegul meu a insistat mai mult decat de obicei pe tema salariului sau. El, lucrator la o primarie.

“Ca nu doar 20 la suta ne’au luat! Eu luam inainte cu toate alea vreo 30 de milioane. Acum iau  doar 14 (sau 15, nu mai tin minte). Singura sansa sunt aranjamentele – pentru ele ma duc la munca. Salariul nici nu ma mai intereseaza.”. Poate prezenta lucratorului la senat il face sa bata moneda pe aceste 'cestiuni arzatoare'. Ori inca o invarteala, ori alta pozitie...

Si povesteste cum din 30 de milioane scazand 20 la suta se ajunge la 14 milioane.

Mai erau ore suplimentare: maxim 31 pe luna.

-          Si le bagai in fiecare luna? intreb eu.

-          Daaaa! raspunde cu o fata serioasa mai mult decat expresiva care ar trebui pusa ca poza in dex in dreptul termenului 'firesc'.

Desi la munca prezenta lui e aproape facultativa, in functie de ce treburi personale il retin sau nu in afara biroului.

Si mai erau vreo 6 sau 8 sarbatori pe an la care se dadeau 8 sau 6 milioane. Craciun, revelion, paste, rusalii… naiba-mai-stie.

Si asa mai departe.

Iata cum in pustiita lor inteligenta sefii de la stat au aplicat reducerea de 20 la suta.

In loc sa anuleze exagerarile, bagarile mainii pana la cot pentru niste lucratori care freaca duda, au pus titlul 20 la suta si au injumatatit veniturile acestora.

Suntem in Romania. Firesc ca suntem constienti ca aparatul de stat nu va functiona niciodata la noi cu nimic care sa semene cu o minima normalitate. Ca orice semn de ceva care sa semene cu normalitatea va fi o constanta sursa de uluire. Dar nu voi reusi (sper) niciodata sa nu mai fiu mirat de nivelul de aberatie manifestat de… astia.

Amuzant insa mi s’a parut flic-flac’ul cu un alt subiect. Directoarea de la gradinita facea excursia copiilor cu 800 de mii in loc sa o faca cu 2-300 cu cat ii dusese oferta el  - colegul meu. Nevroind in ruptul capului sa mearga cu transportatorul mai ieftin – desi transportatorul scump tot de la cel ieftin lua la randul lui autocarele. Ca sa ia si burta ei un comision.

Amicul meu ‘nervat la culme.

Am cantarit doar o secunda ideea de a’i spune ca ea nu face nimic altceva decat ce face si el la munca. Amandoi sunt in aceeasi barca, si ea ii face lui exact ce el face altora. Pe un salariu de rahat (indiferent ca si munca e din aceeasi categorie, copilul tot trebuie sa manance) omul se straduieste sa isi completeze renumeratia. Am renuntat sa’i arat acest aspect. Erau oricum suficiente cuvinte in agora care se luptau pentru a fi auzite, in plus omul trasese ceva palinca acasa si apoi iesise la bere. Sa se dreaga, ca il durea spatele cum nu l’a durut niciodata.  Daca nu'i trece pana maine se duce la doctor.

________
later edit (adaogire tarzie):  o coincidenta puternica imi zgaltaie neuronul. 20% calculat ca pe din doua. fix aceeasi metoda de calcul care imi fu relevata in premiera de alt amic (din PSD) care dupa ce zicea ca la o afacere (cu fonduri de stat) el isi va trage (ciordi) numai 20%, iar cand ajungem la cifre palpabile... pe din doua!!! ...este ceva cu politicienii astia si matematica.

 .

despre singuratatea alergatorului de cursa lunga

 
din numb3rs (s04e10):
 
Sometimes there are things
in my head
that are so purely what they are,
that when I try to turn them
into words,
there either are no words
or I just don't know how.
And you can't imagine
how that feels.
How hard it is to have an idea
and not be able to share it.
 

NEDS

 

Neds. Non educated deliquents. Interesant.

You want a ned? I’ll give you a ned.

Ca asta se prefera. Unii afla mai devreme. Altii mai tarziu. Altii nu vor sa accepte nici dupa ce afla.

Dar lumea nu accepta nici un ned cu “simt de raspundere”. Ci vrea chestii caldute. Parelnice. Unii care pozeaza in inteligenti, altii care pozeaza in neds.

Orice faci, niciodata nu te duce “all the way”. 

 

Ciudatenii cotidiene

.

 Pe o duba e un motto “un nas rosu impotriva indiferentei”. Deci alcoolul e solutia…!

 

E oficial. Nu sunt eu cel incapabil de a baga rufe la spalat fara servetele, ci masinile de spalat automate produc servetele!

 

Unii afirma ca feizbuc ar putea detrona gugle daca si’ar face motor de cautare. Pe motiv ca ar putea personaliza rezultatele conform preocuparilor celor care genereaza cautarea avand la dispozitie (deseori) profilul acestuia.

Pai ar fi o tampenie. Sa primesc raspunsuri influentate de preocuparile DECLARATE pe fb. Ar fi ca niste ochelari de cal care mi’ar limita cunoasterea numai la ceea ce cunosc deja.

 

Sartre inverseaza definitia lui aristotel despre adevar si totusi ramane in biblioteci ca filozof. Nimeni insa nu precizeaza “sectia pusti figuranti”.

 

masa critica

 

Un trafic cu mai multe biciclete e un trafic cu mai putine masini.

 

Strazi mai libere, esapament mai putin, aer mai curat, accidente mai putine si clar mai usoare.

Asa ca am mers la masa critica.

Incepea la 6:30. Iar antrenamentul meu la 7:30. Am zis ca am o ora sa’mi dau seama daca merita si eventual sa fac o parte din traseu cu ei. Asa ca mi’am luat cu mine in husa chitarii si echipamentul.

La 7:30 abia s’a dat plecarea.

Cel mai puternic moment este totdeauna imediat dupa iesire. Cand de fiecare data descoperi ca aproximarea de “hm, o mana de biciclete” era cu totul falsa. Si ca in realitate este vorba de “OAAAU ce de biciclete! HA-HAAAA!!!”

De data asta momentul culminant a fost in piata constitutiei cand am facut toti stanga spre unirii. Brusc locul in care i’am ratat pe ac/dc a fost incredibil de plin de biciclete!

Prima reactie a politiei a fost sa ne treaca pe banda de bibiclete. Pe trotuar. Dar si’au revenit relativ repede. Si iar ca de obicei ne’au “prioritizat” (it dictionary) la semafoare. Probabil ca sa scape mai repede de noi. As fi preferat sa nu – n’am fi iritat inutil soferii. Gasesc ca o idee a acestor iesiri ar fi de aratat ca se poate cu bicicleta, nu de iritat politistii, soferii ori alte specii.

Cativa extremisti printre noi, care vroiau sa se lupte cu oricine si orice, n’au reustit sa faca mari probleme. Asta’i bine.

Am vazut o singura problema mecanica, minora, am ajutat, s’a rezolvat rapid. Unele mtb sunt atat de bine proiectate incat la trecerea pe foaia cea mai mica si pinionul cel mai mare lantul face in mod natural cunostinta cu cauciucul… si asa se opreste universul…

Cred ca am avut cea mai prafuita bicicleta (nici nu e f greu fiind matuita).

Pe de o parte organizatorii ar putea anunta din timp politia despre traseu si orar fiindca deja am vazut de mai multe ori ca este prietenoasa (ea e prima care ar avea o viata mai usoara cu strazile pline de biciclete in loc de masini).  Pe de alta parte departamentul de realtii publice al politiei ar trebui sa caute pe net evenimentele publice ca sa nu se mai trezeasca luata prin surprindere. (ofer consultanta tehnica gratuita: gugle nu gaseste doar rochii, cercei sau pulane si catuse ci si evenimente)

Pistele de biciclete actuale sunt proaste si insuficiente. Mare parte din ele facute doar de ochii lumii, trecand prin refugiile statiilor de ITB, alteori ocupand intreg trotuarul, fiind un carusel de borduri. Si atrag pietonii ca magnetul. E o atractie psihologica inconstienta a omului umblator pe doua picioare sa mearga pe covorul verde sau intre cele doua benzi galbene. Bicicletele au nevoie de spatiul lor clar definit unde sa fie protejate prin lege. Si asa mai facem un pas spre civilizatie…

 Un trafic cu mai multe biciclete inseamna un trafic decongestionat de masini! Motivele pentru care o multime de cunoscuti nu merg cu bicicleta la munca desi ar dori sunt: gaze (de la masini), periculos (masini). Dar daca se incurajeaza bicicleta (piste reale, utilizabile) se rezolva de la sine ambele probleme plus multe altele.

 

pai si

 

Lie to me nu a mai aparut de cam multisor. Mental la fel.

House a cam festelit’o dar nu iremediabil.

Insa mentalist l’a’mpuscatperedgion! Avem toate motivele sa credem asta.

 

Se face cam gol in raftul cu chestii de relaxare / distractie. Mai baieti, reveniti'va!

 

dimanche

  
Am ajuns la locul cu pricina.

Greu de descris.

O multime de oameni stand pe margine.

Alta multime in interiorul acelei multimi, in hore concentrice, cu soare pe fata. Soare si din exterior, dar si din interior. Imprejur gospodarii neaose cu bunatati la vanzare.

Un targ fara plastice colorate, fara chinezarii, fara tiganisme. Iar in mijloc prin miracol iese la iveala romanul curat. Un adevarat nepot al omului din nunta muta a lui malaele – fara nici cea mai mica urma a trecerii prin ograda si sufletul sau a luminii de la rasarit.

Nu stiu cine conduce muzeul satului, dar cel putin la prima vedere face o treaba buna.

--------

Saptamana trecuta am auzit o idee interesanta la RFI. Imi pare rau, nu ii stiu autorul. Ce efecte are (a avut) casa de lemn (traditionala la noi) versus casa de piatra (traditionala in apus)? Asupra sufletului omului, asupra sufletului natiei.

Plimbandu’ma prin muzeul satului mi’am amintit din nou discutia. O sa fie sau a fost o conferinta pe tema asta. Cred ca la muzeul taranului.

Desi m’am nascut in casa de caramida si beton tanjesc dupa lemn. Sa fie sufletul natiei de care zicea Blaga pe care il aud?

--------

Au fost vreo zece minute de uimire. M’am asezat la radacina unui copac si ma uitam la oameni. Era o trupa de dansatori (adolescenti sau abia fost adolescenti) care statea pe margine. Omul luase in primire dreptul de a se veseli in felul in care o faceau ai sai si pusese stapanire pe poienita. Necunoscuti se prindeau in hora cu zambetul pe fata, cu autenticitate. Musiu Sartre, musiu Camus, musiu Kierkegaard luati de vedeti - aia e autenticitate! (…ca m’au deranjat existentialistii candva pe tema asta)

Apoi s’a trecut la oltenesti (nu stiu ce erau cand am ajuns eu). Oamenii s’au schimbat. Adica altii. Cu mai putin soare dinauntru. A fost nevoie de dansatori (si mai ales dansatoare) pentru a anima din nou poiana. Parca in muzica olteneasca se simte praful si soare arid. Ascultam si ma uitam la oameni iar in mintea mea imaginea s’a schimbat. De la gospodaria verde, cu aer cristalin, cu casa din lemn brun la ulita plina de praf. Si aer incins. De la omul blajin a carui prezenta te odihneste la omul artagos care te oboseste.

Apoi o pauza. m’am plimbat prin muzeu si am mancat de la o gospodarie maramu’ niste sarmale cu pasat. 5 lei portia – foarte bune.

Apoi Hayry Tavitian.

Mi s’a parut cumva artificial sa stau pe bancutele asezate in linii drepte, cuminti, paralele - nenaturale in mijlocul acelui decor. Am gasit o buturuga.

Am fost relativ absent la inceput.

Atentia mi’a fost rapita de doua prezente feminine. Prima, o fotografita, un tip de frumusete aparte, cu degete fenomenal de subtiri, cu maini mici, si o piele remarcant de maslinie. Nu bag mana in foc dar parca avea si ochii negri. Si nu stiu daca aceasta fotografita obtinea cele mai bune pozitii pentru a observa, dar sigur le obtinea pe cele mai bune pentru a fi observata. Probabil inconstient. Si nu neaparat pentru ca imi magnetizase privirea, ci am facut comparatie cu o alta tipa fotograf. Asta m’a dus la ideea fotografii ar trebui sa fie invizibili. Rostul lor este de a observa, nu de a fi observati. Simpla lor observare duce la alterarea obiectului pozat.

Apoi brusc a aparut a doua prezenta feminina care mi’a furat atentia cu totul.

Avea ochii albastri. Imbracata cu o rochita alba. O privire curata, expresia fetei – o splendoare. Exprima o doza echilibrata de nedumerire, exprima curatenie interioara si… si ceva ce nu pot defini. N’am reusit sa’i fac o poza cu acea expresie. Insa am facut una cu locul in care a stat nemiscata minute bune in sir(!).

Nu ma dau in vant dupa copii, dar din cand in cand apare cate unul care ma pune in cap.

Cea mai aplaudata piesa – 7 (parca) cantece din colectia lui bela bartok.

Preferata mea – un blues. Apoi un cantec religios armean.

Io tot cu ochii dupa fluturi am pierdut ceva important. Pe Harry Tavitian trebuie sa’l vezi cand canta. Diferenta este considerabila. Transmite foarte mult vizual. Ceva din fenomenul  / procesul creatiei muzicale devine vizibil – si evident nu ma refer la miscarile care fizic genereaza sunetul ci la simtirea care se transmite.
 

fromoz

 
din nou:


Recital Harry Tavitian
Duminica 22 mai 2011, ora 17 
Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti”, Bucuresti (Soseaua Kiseleff nr.28). 


cateva cuvinte in plus voila acisilea: http://harrytavitian.wordpress.com/2011/05/12/o-pasare-rara-din-nou-la-muzeul-satului/

doare

 

Doare capul. Rau. Foarte rau.

Ieri fu ziua cu seara in care e in fiecare an noaptea muzeelor deschise.

Deci am fost in coyote. Firesc.

Meciul a inceput cu un atac pe flancul stang: 3 shoturi de tequila in 2 minute.

Si a continuat spre amuzamentul unora cu una bucata sticla de vin – partea mea. Rosu, din nefericire. Nefericirea mea si a fetelor de la capalna. Pe care nu le’am intalnit.

Si tare chimic dupa cum arata mediul de test – adicatelea capatana mea. 

Deci nu pot considera ca a fost o mare pierdere risipa catorva picaturi care s’au zburatacit in sus din pahare. Pe cand cantam cat ma tineau bojocii “have you ever seeeeeen the rain / coming down on suuuuunny days”. Si bateam in masa. Cu mainile - ca vinul inca nu'si facuse decat un efect.
 

Iar acum. Nu se presupune ca felinele patrupede sa simta cand te doare ceva si sa se aseze pe locu’ cu pricina si sa ia durerea cu mana? Cred ca asta a mea e defecta. Ca nu presteaza.
 

Ma duc sa trag draperiile pentru ca am senzatia ca de la lumina puternica ma doare capul. Daca nu ma intorc inseamna ca vampirul din mine a fost prajit de lumina soarelui.

 

 

 

…nu m’am intors.

 

SF

 
Zilele trecute s’a intamplat in bucuresti ceva aparte. Decernarea premiilor Ion Hobana pentru scriitorii SF. Cu ceva comunicari in program. In jurul temei Timpului. Nu suna deloc aparte. Nici cand asisti nu ti se pare neaparat ceva neobisnuit. Mai degraba poate chiar o regasire in sfarsit a obisnuitului, a unei stari de normalitate. Oameni gandind, dandu’si cu parerea, propunand, incercand marea cu degetul, tatonand, cautand. De placere. Sau de placerea satisfacerii unor necesitati interioare. Insa iata! Necesitati care imping individul catre a gandi, catre a crea. Nu catre a isi face loc cu coatele, nu catre a obtine beneficiile muncii altuia.

Senzatia de aparte despre care spuneam se simte insa cand iesi de acolo. Si descoperi lumea functionand cu sarg - sub soarele unei duminici - in manifestari anormal de banale, derizorii. E dificil sa intelegi cum se poate ca desi abia fusese gasit firescul sa se renunte la el… de fapt iti este greu sa accepti intoarcerea la starea comuna, starea dominanta vegetativ-animalica, a amortelii sinaptice, a instinctelor primare.

Si totusi. Revenind la partea placuta. Duminica trecuta mi’a raspuns la o intrebare pe care o tot evitasem. Ce este scriitorul de SF? O evitasem intuind un raspuns pe care nu vroiam sa mi’l formulez. Insa pe langa partea de raspuns nedorita, exista si una interesanta.

S’ar putea zice ca exista doua categorii de cautatori. Sunt cautatorii speculativi si cautatorii in palpabil. Adica avem creatorii de sf si cercetatorii din laboratoare. Primii cauta insasi in idee, cauta in structura existentei (apanajul filosofilor pana de curand), domeniul lor de lucru depasind cu eleganta piedicile de moment ale materialului, ale existentei palpabile. Ceilalti, cautatorii in palpabil, cercetatorii din laboratoare ocupandu’se cu cautarea in material, in imediat, in amanuntul palpabil.

Si unii si ceilalti cauta viitorul, cauta solutii. Solutii pentru viitor, solutii pentru prezent.

Si desi primii sunt cei care au o abordare care denota un orizont mai larg, cei din urma sunt vazuti ca singurii oameni de stiinta, li se acorda credit, beneficiaza de autoritate, de ethos.

S’a discutat cum au mers mana in mana creatiile sf cu descoperirile stiintifice. Si este greu de spus cu certitudine care pe care a influentat. Cand directiile de cercetare din laborator au avut la baza ipoteze avansate in literatura si cand literatura a avut la baza descoperiri venite din laborator.

Fiindca excluzand acea minoritate a zapacitilor (existenta si printre cercettorii de laborator), majoritatea scriitorilor de sf sunt foarte interesati de corectitudinea stiintifica a ipotezelor. O sintagma care m’a cucerit din prima a fost: imposibilul plauzibil! (sau a fost improbabilul plauzibil – nu mai stiu)

Acesta poate fi si un motiv pentru care scriitorii de SF nu sunt foarte usor... acceptati in familia scriitorilor. Fiindca ei de fapt sunt mai intai cautatori. Cu potential scriitoricesc. Ei nu opereaza atat in planul relatiilor interumane sau in planul literar (ca restul romancierilor) cat in osatura societatii sau chiar a existentei.

Si altele declansate de acele discutii:

----------------------

Undeva prin secolul XIX Nietzsche spune ca dumnezeu a murit. Dar!

Un istoric a vorbit (cu o atitudine plicticoasa, ca orice profesor plictisit de materia pe care o preda zilnic de prea mult timp) despre tiparele de abordare a timpului din diferite epoci. Cum spune si Eliade, cele mai vechi culturi socoteau ca la inceputul timpului a existat varsta de aur (motiv prntru care anul nou de exemplu era o ocazie de a reveni la forma initiala, forma care fiind apropiata de momentul creatiei era evident apropiata de creator, de perfectiune).

Incepand cu grecii botezati si eleni acest tipar incepe sa fie schimabt. Abordarea asupra timpului devine alta.

Apare modelul ciclic, totul este considerat ca o roata invartindu’se la infinit. Anotimpuri, zile, nopti, unitatea de timp este aceeasi, ea repetandu’se, reluandu’se. si ieri a fost ora 3 si azi e ora 3 si maine va fi ora 3.

Se mai intampla lucruri si apare crestinismul, evolueaza, se maturizeaza, domina. Si raspandeste o alta paradigma a timpului. Este modelul linear. Timpul este o scurgere liniara, cu un sens. Origine, sens si directie. Vector in toata regula, ce mai!? Iar sensul este ascendent. Este sensul expansiunii moralei crestine. Suficient de rapid insa, de la expansiunea morala s’a trecut la expansiunea materiala. La acumularea materiala. Ca e mai simplu. Si mai apropiat de burta.

Per total, omul cu pasi marunti dar relaxati s’a indepartat de ideea creatorului, de elementele care il apropiau de acesta, de gandirea care il includea de acesta.

Undeva prin secolul XIX nietzsche spune ca dumnezeu a murit. Cam tarziu a spus’o! Omul l’a ucis mult mai timpuriu.

----------------------

Dezvrajirea.

Exista un fenomen constant in viata noastra – cel de dezvrajire. A muzicii. A mancarii. A oamenilor mari. Iar acum a literaturii.

Adica.

Aveam un prieten care dupa ce a ascultat pink floyd toata adolescenta fara sa inteleag o iota din ce spuneau aia, cand a ajuns sa isi traduca versurile… o parte din vraja a disparut.

Cand am inceput sa zornai cu chitara am inceput sa vad cu alti ochi muzica. O parte din vraja dispare.

Mancarea pe care mi’o fac singur are un gust bun. Excelent. Dar o parte din vraja lipseste.

Mai dispre o parte din vraja atunci cand realizam ca oamenii mari, cand parintii decad din starea de semizei cu care ii categoriseam in copilarie.

Iar acum, vazand in carne si oase oamenii care scriu cartile, radiografiindu’le prezenta, o parte din vraja dispare.

In orice lucru ajungem sa ridicam cortina ce acopera culisele se anuleaza o parte din placerea pe care o primim. Ne scade capacitatea de minunare in fata miracolului. Miracolul nu mai este miracol cand misterul creatiei dispare.

Pentru ca este creierul nostru care in prezenta misterului obisnuieste sa puna piesele lipsa. Iar golurile umplute de el sunt superioare oricarei realitati, pentru ca el pune acolo exact ce ne dorim.

In fond… eu nu distrug corola de minuni…

----------------------

Si cea mai serioasa chestie.

Stiam deja ca intuitia este singura care ne poate raspunde la intrebarea ce inseamna a fi?Am aflat asta cu ani in urma, prin platon, hidegger, toma d’aquino si liiceanu.

Dar duminca trecuta aflu inca una. Ca tot intuitia e singura care poate raspunde la intrebarea ce este timpul! Fizica da din colt in colt si apoi din umeri pe aceasta tema. Ba e calda ba e rece, ba ca de fapt nu exista… dar nici nu putem fara!

Deci intuitia e cea care ne spune ce este, cand este.

In plus.

Fizica cuantica ne spune ca de fapt ceea ce exista nu este definit per se. Ci este definit prin potentialitati. Iar o teorie pornita de acolo spune ca sunt convingerile cele care aleg dintre potentialitati realitatea palpabila. Astfel ca iata cum convingerile dominante creaza realitatea. In fond, nimic nou sub soare. Cam toate scolile vechi spuneau asta. Dar era considerata o abracadabra mistica.

Iar acum putem pune laolalta. Si pare ca se schiteaza un sistem functional care determina realitatea pe baza convingerilor folosind ca element reglator intuitia!

----------------------

  si o chestie personala. firesc ca fu prezent si mr. mironov. m'am abtinut cu greu sa nu'i zic ceva de la obraz de una din deciziile lui de ministru, legata de saracirea sahului romanesc. la vremea 'ceea eram proaspat fost jucator de sah. si tare m'a *%^@ "preambulu' lu' startrec" cand a hotarat sa ia cluburilor de sah o mare parte din locatiile lor. printre care si o locatie in care se afla arhiva cu legitimatia pe care nu ma deranjasem sa mi'o ridic.
 

Inca putin

.

Sorescu – Trei dinti din fata. S’a terminat. M’a prins. Mi’a calmat. M’a intrebat. Inca ma ameteste.

Cartea. Atmosfera. Ideile de a scrie – cel putin acum, cel putin in forma planuita. Cum de ma regasesc atat de des, cum de imi regasesc observatiile si ideile si intamplarile atat de des – evident sunt comune… dar comune cum, cine mai intra in acest “fond comun”? atmosfera din ea – imi canta gandurile o muzica lalaita, cu salturi si ruperi de ritm (ca vorbirea personajelor cu care mi'am petrecut ultimile zile) si intoarceri / regasiri fractalice ale acelorasi subiecte (ca intamplarile).

.

Vama si inca ceva

.

Fost in Vama. ca 1 Mai.

Nisipul din masina adunat vara trecuta a fost completat. In curand voi avea plaja mea personala mobila. 

Neuronul meu a facut dusuri scotiene: de la pirati (latura animalica a omului in forma sa nenatural-bestiala) in stuf (omul in naturala legatura cu armonia). la pirati - in stuf, la pirati - in stuf. Si tot asa.

Si niste voley pe plaja cu niste frantuzoaice mici de am o febra musculara istorica.

Si cateva lucruri scrise / citite in stari de agregare mai mult ori mai putin dar uneori foarte. Bahice.

---------------------------------------------

- Daca femeile frumoase sunt invizibile (datorita vamei impenetrante a frumusetii lor) cum le poti afla? Cum poti face diferenta? Cum poti sti daca nu esti doar in prezenta unei efemeride elegant colorate, care se sfarseste cu fiecare iesire din concret?

- O regula ar putea fi urmatoarea: daca e inconjurata de prosti… sansele sunt… ca ea sa fie una dintre ei.

- Dar totusi! Prin firea lucrurilor orice femeie frumoasa va fi inconjurata de prosti!

- Corect! Este necesara o ajustare: daca este prea inconjurata de prosti…

---------------------------------------------

Am renuntat – din nou – sa mai scot citate. Si totusi. Din Sorescu:

“tot ce e frumos e moral”.

“…era un gazetar model, adica fara sa sclipeasca – asta recunostea si el, bine ca m’a ferit Dumnezeu, nu vezi ce greu se poarta geniul?!” (in fapt, nu vezi ce greu se poarte lipsa mediocritatii?!)

---------------------------------------------

Saartgard facu o vizita in acel loc. Prima constatare: aici iti poti  auzi gandurile! Ba mai mult, aici gandurile pot deveni tacute.

Apoi realiza miscarile interioare. Intreaga sa tectonica era reordonata. Si asta o datora acelui loc. Fizic.

Ce optiuni iti ofera faptul ca stii ca tu insuti tu cel real tu cel implinit cel complet iese la suprafata doar intr'un anumit loc geografic?!

Ce poti simti, ce poti face, cand rezlizezi ca acel loc geografic este un mic ansamblu de lucruri fragile pe care Schimbarea nu le va ocoli pentru mult timp...?!

Pentru a trai cu el insusi Saartgard avea de ales. Fie se va uita, se va pierde pe el insusi astfel incat sa nu fie chinuit de lipsa sa. Fie se va invata sa se regaseasca si in alte locuri. Fie va uita ca exista undeva o forma a sa implinita pentru a nu trai moment de moment in umbra acelui sine, fie va afla ce anume creaza acel sine acolo. Sau ce il scoate la suprafata. Si apoi va afla cum sa isi recheme acea forma cand ii va simti lipsa.

“C’est drole… aceea este masa la care m’am indragostit vara trecuta. Acela este fix locul in care s’a petrecut acel mic miracol. Iar putin mai incolo, la cativa metri si un damb, este locul unde imposibilil a devenit posibil, fara sa fi fost macar intentionat! Oare locurile chiar nu pastreaza o memorie a intamplarilor? Daca il simti destul de bine incat sa comunici cu el, un Loc nu este capabil oare sa iti povesteasca tot ce s’a intamplat acolo de cand este el? Poate nu tot, dar macar istoriile care iti apartin, la care ai fost partas, de care esti conectat… Pentru a putea vedea din nou, cu alti ochi, pentru a intelege mai bine ce s’a intamplat…”

Pentru Sartgaard la ultima vizita in acel loc traise doua zile care il implinisera cum nu o facuse toata viata sa dinainte. Si nu avusese o viata chiar atat de trista. Asa ca ramanea cealalta varianta: fusesera doua zile in care traise intr’un alt registru, care este rareori dat omului vremurilor acestea sa’l atinga.

“Poate chiar felul in care ma regasesc aici este povestea mea pe care mi’o spune Locul acesta mie”

S. observa cu o oarecare nedumerire ca locul nu prezenta - asa cum se astepta - un peisaj perfect. Intr’o laterala era limitat de un santier naval, in fata orizontul era obscur, fiind trecut in plan secund de catre un dig rigid. Iar marea – partea sa ce mai vizibila – se prezenta sub forma unui golfulet malos, prea inert pentru a fi remarcabil. Pentru ca acest peisaj sa devina impresionant este necesar un efort de gasire. In spatele digului gasesti in departare o fasie de mare la orizont, si trecand dincolo de celelalte elemente dominante din tablou, gasesti cerul.

“Iar o cale de a ajunge oricand la aceasta stare pe care o am aici poate fi chiar trairea acelui imposibil. Tot timpul. Asta ar putea sa fie solutia.La fel cum locul acesta imi aminteste de mine, acel imposibil,  palpabil zilnic, m’ar reda pe mine mie de cate ori l’as privi.”

……………………….

S. se opri si contempla intrarea. Obolul inrarii: sa te prefaci. Prefa’te ca ai coaie nefiresc de mari. Iar dupa o vreme o vei crede si tu. Dupa ce o crezi si tu, cei din jur vor fi convinsi. Realitatea? Ce e altceva realitatea decat media convingerilor tuturor?!

-------------------------------------------

Ajung sa fie

de regula cei ce pretind.

Le poti vedea privirea

speriata la intalnirea

cu realitatea.

Asezat la masa realitatii

vede cum falsitatea e singura creatoare a palpabilului.

Alcoolul anuleaza frica deconspirarii

pretinsei importante, pretinsei forte.

Pretinsei substante.

Are pentru florile de musetel

zambete pastrate interior.

Asta e alegerea lor.

Superficialul.

Cu Sa traiti! ii cere copilul aspirant

voie sa intre. Ca unui cerber-patron al

supremei aparente.

Si el pare real – stand afara –  

Fara sa vrea sa pretinda.

Cu miscare domoala

Se fereste. Ea golea stomacul.

Seamana cu Ligia.

In acest decor o floare de musetel

– aproape neobservata – ii cantareste

esenta aparentei sau aparenta esentei

alegerii sale.

-------------------------------------------

 .