sefii nostri

Ah, imi plac sefii. Mai ales sefii. Cei care considera ca neuronul este overrated. Si iau deciziile din pix. Cum deunazi my boss pe baza unor informatii incorecte si incomplete imi reprosa ca am luat decizii proaste. Culmea, tocmai cand evitasem un dezastru si ma luptam sa limitez efectele unei avalanse pornita de niste miserupisti! Iar cand am inceput sa-i argumentez deciziile mele, cand am vrut sa-i arat cat de mare este aisbergul... a spus simplu “nu faci cum gandesti, ci faci cum ti se spune!”... prea simplu... oh, da, un astfel de sef scoate ce e mai bun din mine, ma valorifica la maxim.

Si imi cere sa ii raportez din jumatate in jumatate de ora situatia, iar dupa 40 de minute ma suna si imi spune ca a trecut o ora si nu l-am sunat! Prea de trei lei... trei lei vechi. Dupa 40 de minute in care statusem la telefon cu parasuta patronului, cea care declansase o criza adiacenta cu avalansa cu care ma luptam, fara sa stie ce vrea de fapt.

Iar azi imi raspunde cu ceva de genul “pastreaza-ti comentariile pentru forumuri”... deh, imi pare rau, nu pot, nu ma mai atrag forumurile. Si nici blogurile in ultimul timp. Dar, acum sunt la munca, nu mi s-au dat directive, asa ca nu gandesc ce sa fac.

Si oricum, deja am o sursa alternativa de venit, cel putin egala cu salariul de aici. Si alte inca doua neatinse, pastrate ca back-up. Asa ca pur si simplu ma mananca peste tot sa-i dau o demisie semnata in alb.

Pacat de gestul pe care l-au facut cu reparatia masinii cand mi-au acoperit o mare parte din suma.