..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

luni, 22 noiembrie 2010

Povestea dinaintea unei conferinte

 .
Ajung la birou intr’o fenomenal de urata zi de luni.

Primul e-mail pe care il vad este de la microsoft. Il vad in viteza curgand sub altele. Am apucat sa vad ca este despre conferinta la care sunt inscris. Si imi multumeste pentru interesul acordat... UAT!?!

...suntem in 22... parca era in 21... conferinta... am ratat’o?... era pusa in we? ca niciodata...?

Caut mailul, il citesc si... suntem ok. Este pe 23. Maine.

Asta mi’aduce aminte ca s’au gasit persoane care sa se supere pe mine ca nu am tinut minte lucruri de viata lor curenta pe care mi le’au spus. Iar eu nu reusesc nici macar evenimentele din propria’mi viata sa le... tin evidenta.

Daca tot e maine... hai sa vedem unde se intampla. Hotel Capital Plaza. Unde naiba? Iancu de Hunedoara nr 23. Unde!?

Deschid gugle, ajung pe site’ul hotelului si descopar ca afirma aceeasi adresa in scris, dar in imaginea cu harta... arata cu totul alta! Lucruri care nu se potrivesc... de ce? (1)
 
Caut pe o harta a bucurestiului adresa. Gasesc o harta care’mi arata ca iancu de hunedoara este de fapt bucata de bulevard pe care eu am denumit’o in copilarie “zona parcul roma” si e o prelungire a lui stefan cel mare. Dar cunosc zona – si nu stiu sa fie vreun hotel pe’acolo. Iar parcul a disparut si el - ca fapt divers.

Si mai descopar ceva. Ca respectivul site a atasat pe acel bulevard o imagine a... pietei universitatii! Lucruri care nu se potrivesc... de ce? (2)

 Ok, hai sa dau un telefon hotelului ca sa aflu unde se afla. Caut pe tot site’ul... nu are numar de telefon! Adica pagina de prezentare a hotelului fara numar de telefon! Lucruri care nu se potrivesc... de ce? (3)

Directia secundara – microsoft sa’mi spuna atunci unde e conferinta lor. Am link in mailul de reminder de la ei... mi se cere autentificare cu windows live id... tocmai am schimbat parola cand am confirmat prezenta... na ca iar nu o mai stiu exact.

Resetez parola... reusesc sa intru... si nimic. Nici un numar de telefon la care sa’i pot suna pt aceasta intalnire. Cum sa faci organizarea unei intalniri fara sa oferi participantilor un contat telefonic? Lucruri care nu se potrivesc... de ce? (4)

Vad intruna lucruri care nu se potrivesc. De ce nu se potrivesc? Si apoi... de ce le vad? Atat de des! O psiholoaga (mai multe de fapt) ar spune ca le vad pentru ca le caut. Orson spune ca le vad pentru ca gandesc. Eu cred ca le vad pentru ca am ajuns sa traim intr’o lume in care prostii decid – si ei creaza enorm de multe lucruri care nu se potrivesc. Prin toate deciziile lipsite de o minima logica, de un minim bun-simt.

 .

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Talking one

.



 - Hhmmm... i have leafes... and i'm not afraid to use themm...
...many... many leafes...!
Hhmmm... just you daare...!
If i pick juust oone... you'll be losst...! 
Dare! ...Chalenge me...! ...and one of my legs will start an earthquake... and the other one will stop it...! 
Hhmm... the end... may be near... i can see... my shaddow! 
Yesss... maybe i'm too big... for you... grasshopper...

(irina, daca'mi dai poza cu amprenta ta, o pun pe aceea)
.

Orson Scott Card

 .
Ziceam ca am mai cetit o carte a lui Orson. (scott card) Wyrm.

In asta data mai putine citate. (am mai spus si data trecuta, nu’l mai vad ridicandu’se la ce a facut in seriile lui ender si in casa cantecelor) Insa mai buna decat cele cu chemarile..
 
Dar:
 
…tocmai asta e, tocmai de aici vine foamea. Fiecare bucatica de experienta pe care ne’o amintim vine ca o poveste – o serie de evenimente conectate de un du-te-vino al unei cauze. Si noi credem aceasta poveste, cum ca totul este conectat cauzal, fara sa punem intrebari. Am facut asta pentru ca. Am facut asta ca sa. Aceasta este lumea in care traim noi, tiparul evenimentelor care se provoaca unul pe altul. Devine cadrul in care noi ne amintim. Insa apar unele lucruri care nu se potrivesc.
-          Nu numai unele lucruri.
-          Cei cu mintea slaba nu le observa niciodata, Lady Patience. Pentru ei totul se potriveste fiindca pur si simplu nu’si amintesc lucrurile care nu’si au locul acolo. Ele nu s’au intamplat niciodata, amintirea lor a disparut. Dar pentru aceia care traiesc cu mintea, lucrurile care nu se potrivesc nu au cum sa dispara. Devin o foame teribila a mintii. De ce, striga. De ce, de ce, de ce. Si nu pot fi multumiti pana cand nu descoperi legatura. Chiar daca asta inseamna sa destrami toata reteaua care a existat inainte.”
 
 Si inca o chestie despre care la prima vedere am crezut ca poate fi utila:
 
Si, dupa cum spunea mereu tata, “Sa nu te infurii niciodata cand un prost se comporta ca un prost”. E mai bine cand prostii ti se dezvalui, isi reaminti Patience.
Elimina atatea incertitudini.”
 
Insa nu mi’e utila. Pentru ca nu ma infurii cand un prost se comporta ca un prost. Ci cand un prost este lasat sa decida. Sau cand sau cand un ne-prost se comporta ca un prost, de fica, din comoditate, din indiferenta, pe principiul strutului cu capul in nisip. 
.

vineri, 19 noiembrie 2010

A scrie

 .

Mai prin tineretea aia de la fro 25 de ani eram lovit cu leuca. Dupa o tipa. Sau pentru o tipa. (Nu mi’e clar care’i formularea corecta.)

In acea perioada aveam trei chestii care consideram ca ma scot din multime. Una: cantitatea / calitatea de cogitare, adica puterea de a intelege. Alta: cum fac mancare. Si a treia: cum fac sex (deh, tineretile).

No bine, acea tipa care imi zdruncinase busola imi călcă in picioare alea mai tari chestii pe care le consideram bune la mine. “Nu’mi place cum gatesti” (dupa prima experienta, un pilaf) “Saruti ca un pusti! Haha!” (ce’i drept a fost ceva mai tarziu si o remarca zambitoare hmm... inveti repede!, uitandu’se la diagonala camerei pe care o parcusesem impreuna in stil impins-asudat si la mobila la care finalmente ne  oprisem ca un robotel care se tot loveste de un zid...) “Nu’mi place cum gandesti!” (intr’o seara, din senin, ca raspuns la un noapte buna!)

Ei bine... ea fiind cea care decidea de unde rasare soarele pentru mine in acea perioada... aprecierile acestea au avut evident un ecou considerabil.

Mai ales in conditiile in care cu fiecare din afirmatii ea se opunea intregului feed-back primit pana atunci, pe toate cele trei directii.

Si cu toate astea.

Adica cu toate ca nu avea dispozitia de a aprecia la mine ceea ce apreciau cu usurinta cam toate persoanele pe care le cunoscusem... ma loveste intr’o zi cu: 
- Imi place cum scrii, tu ar trebui sa scrii!
- ...?!? (nici de o onomatopee, nici de o vocala atarnata in aer n'am fost in stare)


De unde!?!

Pe atunci nu aveam blog, nu... nu scriam!

E adevarat, mai notam pe ici pe colo cate ceva pe cate o hartie ratacita. Dar atat!

Eu ma stiam ca un antitalent cert la nivel de creatie scrisa. In liceu la tezele de limba si literatura romana primeam (aproape) des superba notă 3, cu o mentiune scrisa clar: “iar mi’ai trimis o telegrama”. In rest, la aceeasi materie, aveam cele mai mari note, deoarece se creau niste discutii intre mine si profesor... o minunatie! Cu precadere despre carti care nu erau in programa.

La cativa ani dupa aceasta apreciere pozitiva socanta au inceput sa se inmulteasca persoanele care afirmau acest lucru.

Iar de curand, vazand ce creatii ajung sa fie considerate carti... devin convins ca pana mea... chiar trebuie.

Asa ca am inceput, pe vreo trei directii. Am stiut ce vreau sa scriu in aceasta carte, am stiut ce vreau sa se intample in ea... am aflat cum arata primele pagini si... m’am luat cu alte preocupari, catre care ma trage ata mai abitir.

In ultimul timp am vazut ca mi’am recapatat usurinta de a vorbi despre lucruri care cel putin par captivante pentru audienta.

Si am ajuns la o alta convingere: eu nu scriu – eu vorbesc. Iar cei care ma aud vorbind ajung rapid la concluzia ca acelor vorbe le'ar sta frumos intr'o carte. Faptul ca am un blog pe care mai pun din cand in cand sub o forma scrisa cate un strigat despre lucruri pentru care vorba nu e suficienta, e un lucru minor.

Pentru ca. Am citit de curand o carte. A lui Orson Scott. Wyrm. Si am citit’o diferit. Fiind atent si la cum. Si uneori cu invidie. Pentru ca ceea ce scrie el este exact tipul de carte pe care doresc sa il scriu, si vad ca nu ma vad creand acel amalgam de intamplari dintre care sa rasara pe ici-colo discutii complexe in care poti pune - ca scriitor - ceea ce de fapt vrei sa transmiti.

Probabil ca datorez asta matematicii. Pentru ca atunci cand scriu ceva structurez involuntar, fundamental, in forma demonstratie. "Asta si aia impreuna cu ailalta dau x."

Pe cand pentru o carte de fictiune, asa cum spunea vara asta si italianul (o ţâră poet) din 2 mai, iti trebuie oprire. Trebuie sa te opresti. Asupra unei idei. Nici macar asupra ideii. Asupra unui cuvant. Si sa te opresti fara ganduri. Nu ganduri ci fuioare de fum, fara forma fixa. Mda, nu vorbea el asa de poetic, asa am tradus eu afirmatia "ma opresc asupra unui cuvant pana cand isi pierde forma - si atunci apar versurile".

Eu... cam... asta... am avut de demonstrat. De data asta.

Prea puternica legatură cu ceea ce este mă opreşte să creez ceea ce nu este

later edit:
Atata timp cat zeul meu este ceea ce este (fie dincoace, fie dincolo de lucrurile tangibile), greu de crezut ca as putea scrie beletristica. 
L'am vazut pe Orson cum pentru fiecare adevar pe care vrea sa il spuna creaza si familia de neadevaruri. Cu aproape aceeasi structura solida. Faceam si eu asta. Dar ca exercitiu de logica in diferite conversatii, demonstrand chestii amuzante de genul pamantul e plat. Nu ma vad scriind / fabuland pagini intregi care sa duca pe mai multe planuri, prin intamplari si conversatii catre ambele destinatii.
 .

Coincidenta de azi

.
similar categoriei una pe zi avem coincidenta de azi
 
Doar ieri sau azi de dimineata in drum spre birou, ma gandeam ca hai sa’mi cresc nivelul de satisfactie ‘telectuala.
 
In ultimul timp am mai avut cateva actiuni de reconectare la ‘telectul meu pe care l’am negat de cateva ori, ajungand la proasta solutie de a’l ignora de ani buni de zile. (lucru aparent stupid, dar realmente cu motive foarte bune – daca nu ma credeti cititi doar prima suta de pagini din aurobindo – sintezele de yoga, daca nu imi joaca feste memoria, sau daca vreti ceva mai usor si mai amuzant cititi m’am hotarat sa devin prost – martin page) (nu va faceti griji, aurobindo nu a scris respectiva carte ca vreun autointitulat guru ci ca profesor de filosofie la Calcuta)
 
Cum spuneam, in ultimul timp am inceput sa’mi satisfac iar nevoia de chestii inteligente. Ba am facut o cura de ted ideas, ba am mai gasit inca o carte a lui orson scott card, ba mai treceam la lecturi mai serioase (de ex: dosarul de urmarire informativa – adica secu’ – al lui noica)...
 
Iar ieri sau azi, deplasandu’ma regulamentar cu bucurie in suflet spre biuro’ imi mai trece prin neoron o chestie. Hai sa citesc Dilema. In mod constant. Poate Dilema Veche, ca si’a creat o imagine ca ar fi aia buna.
 
Pentru ca azi pe la pranz sa primesc un link. Ia citeste si tu articolu’ asta, e un tip pe care l’am vazut fiind megameserias.
 
Asa ca hopa coincidenta: este fix din Dilema! Chiar aia Veche!
 
Si... descopar un articol care mi’a trezit urmatoarea reactie:
 - nu spune nimic inteligent.
- afirma ca oamenii cu afectiuni psi sunt priviti cu cah in lumea noastra - lucru de o banalitate plictisitoare.
- iar acest lucru il afirma prin compararea inconstanta a indivizilor ba cu tipuri de produse, ba cu branduri de produse. adica dupa ce ca face o paralela destul de grosiera nici macar nu o face corect - fie confunda tipul de produs cu marca, fie nici lui nu i'a fost prea clar ce vrea sa compare... dar eu cred ca e doar un anumit tip de nesimtire: nesimtirea fata de coerenta. - cei care vorbesc foarte pestrit (ca idei) - au acesta nesimtire - si considera ca e mai bine sa faca tot felul de aruncaturi pestrite de idei decat sa spuna ceva coerent.
 si asta duce la “da - e mai bine, dar e mai bine  pt ei ca indivizi” - pt ca ei astfel devin cool si misteriosi, ceea ce intr'adevar e mai bine pentru ei - dar nu e bine in sine - pt ca de fapt nu transmit nimic util.
 
Asa ca iata cum printr’o metoda simpla, prin metoda coincidentei, am aflat ca e mai bine sa nu citesc Dilema, pentru simpla protectie a stomacului meu, care are proasta manie de a reactiona vehement in fata evidentelor care spun ca suntem intr’o societate in care nonvaloarea e tratata ca valoare si cinstita prin carti ori publicatii cu profil ‘telectual.
 
 .

miercuri, 17 noiembrie 2010

Femeile si feminitatea lor. Azi.

  .
Mircea Dinescu - Femei de carieră

 Femeile s-au opintit câteva  secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.

 Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu  două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat  Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie"urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte".

În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici
(ha-ha, demential!) şi te trezeşti ţipând.
Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă...

Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinuează că o femeie poate face orice,  dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara.

Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt  clienţi să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când  ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.

 Când constaţi că fetiţa ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia.

Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să  stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.

 Mircea, fă-te că trăiesti!
Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat. 

Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna.  Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se  poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim .
.

vineri, 12 noiembrie 2010

...si Mos Craciun exista

.
Ieri la RFI am auzit o afirmatie incredibila!

Legat de solutii pe care o minima logica ni le’ar impune dupa experientele din ultimii ani provocate de sistemul financiar.

Si anume modificarea lumii financiare astfel incat sa se stopeze veniturile din speculatiile financiare, astfel incat veniturile sa aiba la baza productia.

Da...si Mos Craciun exista!
Firesc ca nu se va intampla asta, dar e... placut sa mai auzi chestii normale. La radio.

Pen'ca. 

Inteleg ca tehnologia a dus la capacitate de productie suficient de mare pentru ca activitatile productive sa nu poata acoperi oferta de forta de munca.

Inteleg ca excedentul astfel creat de forta de munca se doreste a fi ocupat cumva.

Dar daca nu in productie atunci in servicii!

Nu inteleg ca acest excedent sa creeze o piata financiara aberanta.

Cum la fel nu inteleg sa fie acest excedent directionat catre comert si publicitate. Pentru ca nu inteleg sa platesc de peste zece ori pretul unui produs pentru ca trebuie acoperite salarii nejustificate de agenti comerciali si de fandositi din industria publicitara.

Inteleg ca forta de munca excedentara sa fie directionata care servicii. 

Daca tot avem deja produse mai multe decat putem / vrem / avem nevoie de a consuma, acest lucru sa ne ofere ceva bun: a trai intr'o lume in care pentru orice nevoie se gasesc servicii.

In loc de asta, traim intr'o lume in care supraproductia duce la scaderea calitatii (pentru a scurta viata produsului, pentru a genera nevoia de recumparare), supraproductia duce la brandinguri bazate pe publicitate la preturi exorbitante si la tot felul de astfel de aberatii.

Fir'ar micul Lobsang!
.

Pe gard

.
Micul Lobsang era contrariat. La cei 7 ani ai sai isi dadea seama ca acei curieri pedestri nu aveau cum sa alerge fara intrerupere de la primirea misivei si pana la destinatie.

Si totusi, ei intotdeauna ajungeau la casa parintilor lui cu respiratia intretaiata, gafaind, asudati, pretinzand ca tot drumul l’au petrecut intr’o alergare. Cu cat se vaitau mai tare cu atat le era marita recompensa.

Fiind contrariat – dupa cum spuneam – micul Lobsang se sui pe zidul inalt care imprejmuia casa parintilor lui, asteptand sosirea unui curier. De acolo de sus avea o vedere larga asupra intregii vai.

Inaintea pranzului in departare aparu un mesager. Mergea incet, calm fara griji. La podul peste raul din vale se opri, bau apa si se intinse pe iarba la soare, unde trase un pui de somn.

Dupa ce se trezi mai bau inca o data apa si o rupse la fuga spre casa parintilor micului Lobsang, unde ajunse asudat si cu respiratia intretaiata.

Intra in curte si dadu un spectacol de exceptie. Rosu la fata, transpirat, turuia (evident cu dificultate) despre cat de importante sunt pentru el mesajele familiei Rampa, o familie de vaza, si ca isi neglijeza propriile nevoi pentru a duce cat mai rapid cuvintele care i’au fost incredintate.

Toata asistenta ii canta in struna. Rudele ieste in curte, servitorii, musafirii ocazionali. Il compatimeau cu voce tare si il laudau pentru calitatile de care dadea dovada.

Micul Lobsang lua cuvantul. Fiind fiul cel mare al capului familiei se facu liniste si fu ascultat.
Astfel el povesti ca acel curier minte, ca a dormit nu departe de casa, ca...

Micului Lobsang ii fu inchisa gura, fu luat in casa si fu aspru mustruluit pentru ca il jigneste pe mesager.

O suta de ani mai tarziu un politai opreste masinile de pe un bulevard important si cele de pe o strada intens folosita dand prioritate celor veniti de pe o straduta secundara. Dupa circa un minut, o masina de politie apare de pe straduta secundara, trece in tromba prin intersectia cu strada mare, trece apoi in tromba prin intersectia cu bulevardul important, politaiul porneste si el in fuga pe langa masina de politie.

In urma careia mai forteaza si trec pe rosu prin ambele intersectii inca doua masini “civile” starnind claxoane furioase din partea celor blocati de atata timp, care acum, lasati liberi, tot nu puteau trece pe verde.

Politaii ignora nesimtirea cu care s’a incalcat legea langa ei. Si cel care alearga, si cei din masina, ba chiar si cei de langa alta masina de politie care stationa la cativa metri distanta cu motorul oprit, cu scopul de a supraveghea traficul!

Asemeni micului Lobsang cativa urmaresc pe o perioada mai lunga ce se intampla cu grabita masina de politie, pentru a vedea ce grozavie a justificat blocarea atator masini.

Pai... masina venita in tromba se opreste incet langa cealalta, un politai se da jos cu miscari relaxate, calme si incepe o barfa amicala cu colegii plictisiti care il asteptau. Probabil pentru schimbul de tura.

A te sui pe gard, a vedea lucrurile in ansamblu provoaca nemultumire. Celor care au o doza de simt al dreptatii. Si in Tibet acum o suta de ani, si in Piata Victoriei intr’una din serile trecute.
 .

luni, 8 noiembrie 2010

link'ul timpului pierdut

   http://www.serialepe.net/2010/05/lie-to-me-serial-online.html
 
     dai click si pierzi timp. a lot!
.

Matematica si nesimtirea

.
1. Matematica iti da acel principiu care iti spune echilibrul: ceea ce este in dreapta este egal cu ceea ce este in stanga.

(Un pic dificil de acceptat acest lucru cand in stanga vezi cea mai groaznica formulare la care nu voiai sa fii nevoit vreodata sa te gandesti, iar in dreapta vezi un ridicol 0.)

Dar trecand peste astfel de ciudatenii, principiul egalitatii invatat din matematica in anii copilariei poate da o eleganta a echilibrului in viata, cand pastrezi in minte ca totul are o corespondenta, cand la maturitate ceva din interior iti spune ca daca depasesti coloana nu devi pur si simplu mai tare ca ailalti ci  in mod obligatoriu exista efecte in partea cealalta a egalitatii.

2.      2. Exista in psihologie (una dintre ele) niste chestii numite autosabotari. Sau acte de autosabotare. Dap, psihologia este terenul unor indivizi tare imaginativi.
Si totusi. Dintotdeauna (totdeauna are un grad de o relativitate necunoscuta) am fost de acord cu cei care imi spuneau ca imi distrug relatiile sociale prin reactiile brutale pe care le am. Insa dintotdeauna am considerat ca ar fi o lipsa de verticalitate, de consecventa, a tacea in fata nesimtirii pe motive subiective cum ar fi “pai asta e un cunoscut de’al meu” sau “pai pe asta nu’l cunosc” (ambele afirmatii vad ca sunt considerate ca fiind la fel de coerente pentru a justifica orice grad de toleranta).
Dar ieri, povestind intamplari de demult, observ ceva uimitor. Dintotdeauna s’ar putea sa insemne de la 25 de ani.
Bine, ramane insa adevarat ca dintotdeanua  (alt todeauna – cel care inseamna – de cand ma stiu) m’am uitat urat la nesimtit. Dintotdeauna am refuzat sa fiu nesimtit pentru ca e o cale mai usoara de a obtine (de la mici maruntisuri, mici avantaje la relatii de cuplu – mai ales in adolescenta – sau la sex). Dintotdeauna am ridicat vocea impotriva nesimtirii. Si da, in armata ma bateam seara pe scari (inainte de, in timpul sau dupa ce le spalam – pentru a ma opune nesimtitilor care isi vanau victime care sa le spele si bucata lor de sector). Dar ma bateam ca raspuns la provocarea lor la bataie (in urma interventiilor mele verbale pentru apararea altora mai saraci cu duhul).

Dar undeva pe la 25 de ani se pare ca a fost prima data cand eu am initiat violenta fizica impotriva nesimtitilor. Whole new level! Atunci a fost prima data cand am considerat ca este necesara o forma de violenta ca raspuns in fata nesimtirii.

Pana la 25 de ani imi amintesc ca doar faceam afirmatii incomode. Atat. Nu’mi amintesc sa fi folosit nici macar violenta in limbaj.

Iar povestea ar fi in felul urmator: de cateva luni eram cu o fata. Frumoasa. Dar din diferite motive pastram o serie de reticente. Pana cand intr’o zi fac un anume declic si trec cu totul in barca da, este ceea ce vreau, daca in doi ani nu se intampla ceva urat, as vrea sa imbatranesc langa ea.  
 Asa ca in week-end ma intorc in Bucuresti (lucram in deplasare p’atunci) si ma duc sa’i spun schimbarea.
N’am mai avut cui, pentru ca soarta reuseste sa creeze niste sincronizari fabuloase! Fix in acele 4-5 zile in care eu statusem pe ganduri si intelesem ca ea era cea pe care o doream langa mine... ea renuntase sa mai stea pe ganduri si hotarase ca vecinul de la 7 (or something) ii ofera mai multa bucurie decat mine. (Ceea ce nu era chiar atat de dificil de facut, avand in vedere ca de luni bune eram acasa cam odata la doua week-end’uri, pentru mai putin de 48 de ore si cu destule rezerve.)

Insa. Acel vecin era insurat! Din punctul meu de vedere – un nesimtit. Acel vecin ii facea curte de mult timp stiind ca eu lipsesc atat de mult – un nesimtit. Acel vecin ii era impins de catre o prietena – si vecina – foarte prezenta (o parasuta manelista care evident avea pentru mine o admiratie cel putin egala cu cea pe care i’o purtam eu) – o nesimtita.

Si ca efect direct, intors la munca, in giurgiu, dupa cam o saptamana, la o petrecere locala, intr’o stare de matoleala foarte ok, depistez... un nesimtit! Tot incerca sa’si cafteasca fosta prietena – treaba lor probabil. Ea evident si’o cautase alegand un astfel de partener despre care se stia ca isi cafteste prietenele. Insa... eu aveam in fata ochilor un nesimtit!
In acest mod simplu... (toma caragiu) a fost prima data cand am considerat ca a mai buna solutie e sa sar pe nemernic. Cu pumni si picioare. Ceea ce am si facut. Bine... mai putin cu pumni pentru ca dupa prima tentativa am observat ca stau destul de prost cu directia. Probabil de la alcool si de la lipsa de exercitiu – totusi trecusera destui ani de la bataile din armata. Si mai putin cu picioare – pentru ca evident echilibrul nu’mi permitea. Dar in fine, fara pumni si fara picioare am fost victorios, probabil mai mult datorita incancenarii mele. Ce’i drept, il intinsesem totusi pe jos si ma cocotasem autoritar pe el. Noroc cu cateva vagi cunostinte de judo furate de la un coleg de scoala generala.

Asta fiind per total o chestie de la care ulterior nu m’am mai dat inapoi de la a o repeta. Cu orice nesimtit care mi’a mai iesit in fata suficient de insistent si perturbant.

Si mi se pare ca la un nivel mai mult sau mai putin rational am luat in considerare atractia indiscutabila pe care nesimtitii o au – bad boys fiind tinta majoritatii fetelor. Cel putin pana la 25 de ani. Felurite feluri de bad boys. De la cei evidenti la cei cu masti atent lucrate pentru momentele de vrajire. De altfel tiparul frumoasa si bestia fiind un alt laitmotiv cu baza in viata reala de zi cu zi – tipar care romanteaza viziuni blonde “ah, e o bestie (nesimtit), insa doar aparent –  eu stiu ca interior este un om bun” (un interior pe care nimeni nu’l gaseste vreodata fara sa inchida ochii in fata evidentelor, dar ea stie!).

Mai adunam la asta si celelalte lucruri pe care le gasim usor impotriva nesimtitilor. Ca de pilda, nesimtitii obtin constant avantaje fata de ceilalti folosind diferite forme de agresiune. In mod evident, pentru a nu ajunge la o lume in care nesimtitii ocupa toate pozitiile dominante cineva trebuie sa li se opuna. Lucru care va fi evident lipsit de eficacitate in forme “dar vai, este urat este sa scoti limba catre oameni in varsta, sa stii ca nu este frumos sa creezi durere altora!”. Fiindca ei tocmai asta au descoperit – ca pot face aceste lucruri si astfel pot obtine avantaje, fara ca ei sa pateasca ceva! Pentru ei matematica nu are forma 3+2a=6+b, ci a+2>b!  Singurele argumente de care nesimtitii vor mai asculta dupa descoperirea libertatii, in lipsa principiilor de egalitate, de echilibru, raman cele cunoscute de ei – cele care contin agresivitate / violenta.

Am ajuns iar in alta parte. Pornisem de la ideea ca poate reactiile puternice pe care le am in fata nesimtitilor – reactii pentru care nu gasesc motive de a le cenzura – se poate sa fie generate de o pierdere de pe la 25 de ani. 

later edit:

    iar de ieri ma tot intreb daca intr'adevar nu ma inseala memoria.

    si ma intreb daca se va modifica ceva in comportamentul meu daca am descoperit acest lucru. voi avea o alta perspectiva asupra nesimtitilor? data viitoare cand ma voi lovi de un nesimtit imi voi cenzura reactiile violente gandind "nu handicapatu' asta mi'a distrus acea relatie", sau pur si simplu la un moment dat nu voi mai avea porniri violente impotriva nesimtirii?
.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Despre arte

miercuri, 3 noiembrie 2010

snspa – domnia nesimtirii

.
 terminat facultatea. Sau simulacrul de.

Nu’mi dadura diploma (obtinuta prin examen de altfel): “vino la anu’!”.
Sau du’te si plateste la CEC o taxa suplimentara ca sa’ti dam o tzidula prin care…
Hai sictir!

Iar dupa un an si juma’ fac un drum pe la locul cu pricina.

Ca orice facultate la distanta care se respecta are la secretariat un program de gravide schioape: 2 ore dimineata tarziu (environ de 11) si 2 ore dupa masa tarziu, inainte de iesirea de la munca devreme (injur de 15).

Ca asta e specificul celor cu care comunica. Cei carora se adreseaza acest serviciu sunt acea clasa sociala care se trezeste tarziu dupa betii crunte prin cluburi de noapte, o freaca de plictiseala toata ziua prin magazine (sau facultati la distanta) si inainte de a da aglomeratia handicapatilor care merg la munca se retrag in barlog pentru un somn de refacere inaintea urmatorului iures nocturn.

Fix sistemul de nesimtire prin care omul era redus la individ in mod sistematic in... sistemul trecut. Punerea pe drumuri combinata cu imposibilitatea orarelor.

.

marți, 2 noiembrie 2010

Carti in metrou

.
In cele ce urmeaza voi demonstra stiintific ca buda nu este singurul loc unde vin idei bune!

Păi căci de dimineata, in metrou, am ajuns la cristalizarea ideii care ma bantuie de ceva vreme (adica ma bantuia o idee, dar inca nu o conceptualizam, o simteam, dar nu stiam exact cum se formuleaza).
 
Si anume: in fiecare dimineata sa iau pe rand toti cititorii din vagonul intai (am o senzatie – poate subiectiva – ca acolo se strang cei mai multi cititori) si sa le spun in doua cuvinte cum li se termina cartile! Hu-hu-hu! 
Oamenii marii: moare – se sinucide. Nunta in cer – ufff, lapsus – parca o ia de nevasta, dar pe alta! Gestapo: mor o gramada, dar nu ei (daca e a lui sven). Sonata Kreutzer: moare, dar mai fericit decat fusese toata viata. Corporation bulletin – issues:  fac off, esti deja moarta!

La naiba, o gramada de mortaciuni prin cartile de azi!

Asta mai ales cand in prima data cand ajungeam si eu mai devreme la munca, metroul se apuca sa faca pauze de cate doua minute (anuntate) in ultimile 3 statii inainte de linia de sosire! Asa ca am inceput sa ma plictisesc. Si dupa ce m’am jucat cu tot ce am gasit la indemana am zis sa ma joc si cu ceilalti! Ho-ho!

Tare curios sunt sa le vad reactiile intr’o asemenea situatie, dar tare mi’e ca vor reactiona foarte cenzurat datorita asistenţei care in metrou pare sa induca o cat mai mare imobilitate de expresie.

Iar acum ma bate un gand similar: maine se pare ca voi merge la cinemotograf cu o multime de oameni si vom vedea un film la care m'am uitat de cel putin doua ori, recent. Si cum Mitica e genul care vorbeste liber in timpul filmului, ma gandesc sa ma asez langa el si sa'i spun cat mai multe replici (cele de efect) odata cu cei de pe ecran! Pentru asta chiar as mai vedea pana atunci filmul de inca doua ori ca sa retin cat mai multe! Sunt curios sa vad cat rezista si cum face cand se enerveaza! :D
 .

luni, 1 noiembrie 2010

Ameteala unei zile de vara

.
Saptamana trecuta, intr’o seara ignor (din nou) oboselala, lenea si ce’o mai fi fost p’acolo si ma urnesc spre antrenament. Ajung la timp si totusi din sala se aud deja zgomote de lupta. Curios – ma asteptam sa fiu printre primii – dar ei au inceput deja. Fug in vestiar, fug in sala, ma incalzesc si intru intre oameni. Ma uit la tipul de langa mine la un moment dat si vad ca este deja transpirat. Cum?! De’abia a inceput! Poate iar s’a facut o incalzire de zile mari in grup. 

Trec vreo 5 minute si... Yameeee! Si... ceremonialul de sfarsit.
Intreb incet in dreapta – Da’ voi la ce ora ati venit?! 

Uite’asa aflu ca nu era joi. Ci vineri! Seara, tarziu.

Asa am aflat ca ai mei colegi de la munca nu au avut o zi glumeata, ei chiar spuneau serios we placut. Si ca joi am lipsit la antrenament. Si ca a doua zi nu mai trebuie sa plec spre birou.

--------------------------------

Iar azi de dimineata ma intrebam nu daca am fost in stare sa’mi duc pantalonii preferati la nufaru’ si sa’i uit acolo... ci oare cand am facut’o?!
Dar dilema a disparut cand am observat ca nici cureaua subtire nu este de gasit. Deci mai e o sansa, ca doar nu’i duceam cu curea cu tot (decat doar daca nu am lasat’o pe undeva prin masina...).

--------------------------------

Bun. Si dilema de ieri a inceput sa fie daca oare nu exista o activitate care sa fie mai profitabila pentru femei (pentru femeile frumoase) decat traditionala prostitutie (sex contra cost), sau moderna prostitutie (iluzia sexului contra cost - videochat) si anume: flirtul! (se vinde posibilitatea actului). Dar nu flirtul social, ci flirtul economic. Cel facut pentru obtinerea unui serviciu din partea unui barbat. Pentru ca am vazut multe femei folosind flirtul ca metoda de plata pentru diverse servicii – o mica priza reparata, un televizor, o zugraveala, un calculator, o... orice. Iar din cate mi se povesteste de vreo zece ani incoace, femeile in occident par sa fi inceput sa foloseasca de aceasta parghie eliminand sotul din monotonia zilnica – el oricum nu poate acoperi toata gama de servicii. Drept care ii devine mai simplu sa se descurce fara el!

 Barbatii care ofera servicii cer alte preturi femeilor frumoase care zambesc interesant decat altor barbati. Deci chiar devine mai ieftin.

In trecut sotul era cel care facea reparatiile casei. Acum femeia moderna nu mai intelege acest rol: pentru ca mult mai eficienti sunt instalatorii, electricienii, zugravii profesionisti. si oricum barbatul modern are de regula preocupari care il departeaza de capacitatile necesare pentru reparatiile casei. Si femeia moderna descopera ca nu trebuie sa suporte sforaitul ori monotonia unui sot, ci doar sa zambeasca dubios catre diversi indivizi – iar pretul acestora scade fulgerator, in baza sperantei legata de o potentialitate

Iar ceea ce mi se pare amuzant este ca nimeni nu s’ar gandi sa numeasca asta prostitutie, chiar daca la baza se afla tot obtinerea unui castig material in baza sexului, diferentele fiind la forma: act, imaginat, semipromis / insinuat.

Iar daca asta vi se pare o idee ciudata, atunci cititi hotii de frumusete (bruckner)!
.