A scrie

 .

Mai prin tineretea aia de la fro 25 de ani eram lovit cu leuca. Dupa o tipa. Sau pentru o tipa. (Nu mi’e clar care’i formularea corecta.)

In acea perioada aveam trei chestii care consideram ca ma scot din multime. Una: cantitatea / calitatea de cogitare, adica puterea de a intelege. Alta: cum fac mancare. Si a treia: cum fac sex (deh, tineretile).

No bine, acea tipa care imi zdruncinase busola imi călcă in picioare alea mai tari chestii pe care le consideram bune la mine. “Nu’mi place cum gatesti” (dupa prima experienta, un pilaf) “Saruti ca un pusti! Haha!” (ce’i drept a fost ceva mai tarziu si o remarca zambitoare hmm... inveti repede!, uitandu’se la diagonala camerei pe care o parcusesem impreuna in stil impins-asudat si la mobila la care finalmente ne  oprisem ca un robotel care se tot loveste de un zid...) “Nu’mi place cum gandesti!” (intr’o seara, din senin, ca raspuns la un noapte buna!)

Ei bine... ea fiind cea care decidea de unde rasare soarele pentru mine in acea perioada... aprecierile acestea au avut evident un ecou considerabil.

Mai ales in conditiile in care cu fiecare din afirmatii ea se opunea intregului feed-back primit pana atunci, pe toate cele trei directii.

Si cu toate astea.

Adica cu toate ca nu avea dispozitia de a aprecia la mine ceea ce apreciau cu usurinta cam toate persoanele pe care le cunoscusem... ma loveste intr’o zi cu: 
- Imi place cum scrii, tu ar trebui sa scrii!
- ...?!? (nici de o onomatopee, nici de o vocala atarnata in aer n'am fost in stare)

De unde!?!

Pe atunci nu aveam blog, nu... nu scriam!

E adevarat, mai notam pe ici pe colo cate ceva pe cate o hartie ratacita. Dar atat!

Eu ma stiam ca un antitalent cert la nivel de creatie scrisa. In liceu la tezele de limba si literatura romana primeam (aproape) des superba notă 3, cu o mentiune scrisa clar: “iar mi’ai trimis o telegrama”. In rest, la aceeasi materie, aveam cele mai mari note, deoarece se creau niste discutii intre mine si profesor... o minunatie! Cu precadere despre carti care nu erau in programa.

La cativa ani dupa aceasta apreciere pozitiva socanta au inceput sa se inmulteasca persoanele care afirmau acest lucru.

Iar de curand, vazand ce creatii ajung sa fie considerate carti... devin convins ca pana mea... chiar trebuie.

Asa ca am inceput, pe vreo trei directii. Am stiut ce vreau sa scriu in aceasta carte, am stiut ce vreau sa se intample in ea... am aflat cum arata primele pagini si... m’am luat cu alte preocupari, catre care ma trage ata mai abitir.

In ultimul timp am vazut ca mi’am recapatat usurinta de a vorbi despre lucruri care cel putin par captivante pentru audienta.

Si am ajuns la o alta convingere: eu nu scriu – eu vorbesc. Iar cei care ma aud vorbind ajung rapid la concluzia ca acelor vorbe le'ar sta frumos intr'o carte. Faptul ca am un blog pe care mai pun din cand in cand sub o forma scrisa cate un strigat despre lucruri pentru care vorba nu e suficienta, e un lucru minor.

Pentru ca. Am citit de curand o carte. A lui Orson Scott. Wyrm. Si am citit’o diferit. Fiind atent si la cum. Si uneori cu invidie. Pentru ca ceea ce scrie el este exact tipul de carte pe care doresc sa il scriu, si vad ca nu ma vad creand acel amalgam de intamplari dintre care sa rasara pe ici-colo discutii complexe in care poti pune - ca scriitor - ceea ce de fapt vrei sa transmiti.

Probabil ca datorez asta matematicii. Pentru ca atunci cand scriu ceva structurez involuntar, fundamental, in forma demonstratie. "Asta si aia impreuna cu ailalta dau x."

Pe cand pentru o carte de fictiune, asa cum spunea vara asta si italianul (o ţâră poet) din 2 mai, iti trebuie oprire. Trebuie sa te opresti. Asupra unei idei. Nici macar asupra ideii. Asupra unui cuvant. Si sa te opresti fara ganduri. Nu ganduri ci fuioare de fum, fara forma fixa. Mda, nu vorbea el asa de poetic, asa am tradus eu afirmatia "ma opresc asupra unui cuvant pana cand isi pierde forma - si atunci apar versurile".

Eu... cam... asta... am avut de demonstrat. De data asta.

Prea puternica legatură cu ceea ce este mă opreşte să creez ceea ce nu este. 

later edit:
Atata timp cat zeul meu este ceea ce este (fie dincoace, fie dincolo de lucrurile tangibile), greu de crezut ca as putea scrie beletristica. 
L'am vazut pe Orson cum pentru fiecare adevar pe care vrea sa il spuna creaza si familia de neadevaruri. Cu aproape aceeasi structura solida. Faceam si eu asta. Dar ca exercitiu de logica in diferite conversatii, demonstrand chestii amuzante de genul pamantul e plat. Nu ma vad scriind / fabuland pagini intregi care sa duca pe mai multe planuri, prin intamplari si conversatii catre ambele destinatii.

 .