Did it Again

 .

Am mai povestit p’aici, am o optica diferita asupra ideii de profit.

Sa pornim de pe vremea luminei. Nu cea a lu’ becali in ferentari, ci cea care s’a nascut din cuvant.

In acea vreme profitul insemna risipa. Pentru ca orice poama ori animala stransa peste nivelul de consum avea ca destinatie pubela ecologica. Adica risipa.

Si asa a ramas mult timp.

Sa zicem ca aparitia trocului sau a formelor timpurii de moneda ar fi inceput sa schimbe lucrurile. Fiindca a permis acumularea.

Si cei care detineau acumularea au inceput sa fie feriti de unele intemperii ale sortii... si a inceput sa devina o stare dorita – starea de individ cu acumulari.

Insa de acolo s’a trecut prin modificari serioase. S’au dezvoltat ditamai mecanismele economice. Si am ajuns ca orice tartan sa se viseze investitor. Huzurind in paturi plutitoare cu cadane mai mult sau mai putin plutitoare.

Iar metoda de a ajunge la asta este... profitul!

Pe care il consider azi ca fiind acea parte din pretul unui bun care nu este justificata de costuri.

El apare ca un efect al vanzarii la suprapret.

Si a devenit o constanta sine qua non pentru ca s’a nascut natia investitorului. Adica acel individ care baga niste bani in ceva si fara sa se extenueze cu vreo actiune lucrativa... vrea sa castige.

Sa vrei sa iti recuperezi banii este normal. Insa sa vrei sa traiesti pe seama banilor (pe care evident nu i’ai muncit – pt ca banii munciti nu’ti permit investitii) este un soi de lene oficializata si premiata.

Si eu sunt lenes. Insa nu la nesfarsit. Adica dupa cate un repaos... ma ridic si spun “io ce dracu’ fac?”. Inebunesc stand degeaba. Oricum, cu toata lenea mea nu mi se pare corect sa ajung sa  imi cumpar vile stand cu burta la soare, pe motiv ca banii cu care a fost pornita o afacere imi apartin.

Sa am un castig de pe urma imprumutarii unui bun al meu, da – chiar si cand acel bun inseamna o suma de bani – insa asta este zona bancilor. Dobanda este rasplata pentru imprumutarea catre altii a unor bani, nu profitul!

Profitul este doar lacomia lenei. Si preturi umflate incorect – surplusul nesimtirii.

Profitul apare natural din defecte ale naturii umane: din lacomie, orgoliu, lene ori frica. Mai nou din prostie!

Din lacomie in cazurile in care factorul de decizie doreste cresterea puterii sale financiare dincolo de necesitati.

Din orgoliu, atunci cand individul doreste sa arata cat de important sau cat de capabil este el.

Din lene in cazurile in care factorul uman doreste sa poata renunta la munca la un moment dat. Oricum asta se asociaza cu prostia, pentru ca pana cand ajunge sa poata renunta la munca, activitatea febrila ii devine din obisnuinta o a doua natura, si la momentul renuntarii descopera ca nu mai poate respira fara agitatia zilnica a invartirii banilor.

Profitul apare din frica atunci cand individul are nevoie de o asigurare suplimentara ca luna urmatoare afacerea ii va supravietui. Este o asigurare suplimentara si falsa, pentru ca asigurarea reala este convingerea propriilor competente – convingerea ca profesionalismul angajatilor lui va face sa se poata gasi solutii pentru orice fluctuatii din piata.

O firma care nu are profit este - uimitor pentru multi - si acea firma care:

-  si’a platit cu bine salariile: inclusiv pe cele ale managerilor!

- si’a platit cu bine toate facturile: inclusiv pe cele bancare – dobanzile pentru capitalul cu care a pornit afacerea;

- si’a acoperit cu bine costurile de amortizare (adica are capacitatea de regenerare, de a’si innoi mijloacele fixe atunci cand acestea ajung la uzura).

Insa haliud a educat generatii intregi cu o alte definiri ale profitului: calea spre fericire si singura forma de suprevietuire!

Pe cand el dpdv economic este o dobanda nelimitata, actionarii actionand sub forma de elemente de presiune pentru marirea ei, chiar si in dauna afacerii. Pentru ca o modalitate eficienta de a scade eficienta angajatilor este limitarea la pragul minim a cheltuielilor cu personalul - in virtutea optimizarii profitului.

Iar zilele trecute, in plina conferinta microsoft tipu’ cu prezentarea pune o intrebare. Probabil retorica. Sau pentru amuzament.

“Cine considera anormal ca o firma sa aiba profit?”

Intrebarea mea nu este la modul: “Cine credeti ca am fost singurul care a zis: io!”.

Ci este “Pe o scara de la 1 la 10 a nedumerii, la care 15 erau mai toti cei prezenti?”!

Tipu’ vorbitoru’ era atat de conditionat la cei 25 de ani ai sai de optica haliudiana a profitului incat a considerat ca nu pot sa ma refer decat la open-source! (in IT open-source inseamna moca)

I’am spus intr’o propozitie ca nu vorbesc despre munca patriotica ci despre munca platita la valoarea corecta... si am mai avut parte de inca 3-4 capete intoarse cu nedumerire, uneori revoltata! Deh... erau si manageri IT prin sala...

Asa ies eu in evidenta... supar lumea dom’le cu chestii principiale!

.