.
A lasa lucrurile sa se intample… este un pas necesar in acceptarea viului, pentru a avea o viata vie.
Suna corect. Dar mai este oare?
Cresterea ritmului vietii (tofler) a dus la anularea certitudinilor, la anularea lucrurilor stabile.
In cateva generatii omul a trecut de la o viata in care peisajul de inceput si cel de sfarsit semanau pana la identificare, la o viata in care peisajul de inceput este greu de recunoscut dupa numai cativa pasi.
Iar
omul nu cred ca a inghitit asta prea natural. (Fie ca e sa credem in teoria arhetipurilor si atunci omul ar avea si o nevoie de lucruri perene in viata sa, fie ca e sa ne gandim la transmiterea conceptiilor despre viata de la o generatie la alta, prin initierea sociala a individului –
pachet care sigur nu s’a schimbat atat de rapid.)
Si cred ca azi suntem inclinati - unii - sa reglementam lucrurile, sa le definim, pentru a ne satisface pe cat posibil acea nevoie de stabilitate.
(Acesti
unii pot fi fie cei care au o deschidere mai mare catre lumea arhetipurilor, fie cei care au o legatura mai puternica cu
pachetul despre care aminteam – in functie de care varianta ne place sa o consideram reala, mie imi place prima, pe cea de a doua o consider functionala ca suport teoretic pentru cei capabili de a vedea doar decorurile de carton ale realitatii palpabile.)
Si in imposibilitatea de a repune in stabilitate acele elemente care ii apartineau (stabilitatii) reglementam orice nimic ne cade la indemana. Si vietile ni se ingreuneaza, rotitele viului se misca cu dificultate.
Pare gresit, nu?
Dar asta oare nu este oare o mica solutie de a corecta, de a lupta, de a crea o baricada impotriva haosului ce a inceput sa danseze in jurul nostru?
Aceleasi principii de la o zi la alta sunt ba benefice, ba distructive, morala este subiect de zeflemea, valorile se rotesc ca si cum ar fi pictate pe discurile unui slot-machine iar cand se opresc pentru o secunda sunt folosite pentru a zornai beculete colorate.
Accepta lucrurile sa se intample. Altfel refuzi viata, viul. Cu cateva sute de ani in urma afirmatia ar fi fost corecta, fara tagada. Azi poate fi o invitatie la haos.
Maturitatea libertatiiDin alta perspectiva, libertatea in sine este un test de maturitate.
O poveste simplificata ar suna asa.
Iaca istoria lui Gheo’ care descopera libertatea. Libertatea fata de principii, fata de ceea ce e corect, fata de ceea ce
nu se face.
Intr’o zi, pe la sfarsitul adolescentei, din curiozitate, Gheo’ incepe sa arunce pe jos micile gunoaie, coji de seminte… I s’a parut uluitor. Ca nu s’a prabusit cerul in capul lui, asta e clar, cerul dupa cum se poate observa inca se afla la locul lui (cel putin aparent).
Dar mai mult decat atat: Gheo’ nu a fost blamat! Nu a devenit oaia neagra a societatii! Ceea ce interior i’a creat o senzatie de invingator: a infruntat regulile si nu a patit nimic: a invins!
Atunci a inceput Gheo’ sa se elibereze de reguli. Era mai puternic decat ele.
Gheo’ a devenit liber.
Insa povestea nu se termina asa. Gheo' si'a corectat comportamentul datorita convingerii ca ceea ce faci determina ce esti.
As numi asta maturitatea data de libertate. Sau libertatea insotita de maturitate.
In alte multe cazuri, in care alti Gheo’ raman prinsi in placerile barbatiei, animalicului, fortei pe care o resimt de fiecare data cand infrunta cu succes regulile sociale, ignorand cu succes si efectele actelor lor… sunt exemple de libertate fara maturitate. Iar acesti Gheo’ , din motive pe care nu le elucidam acum, prin Bucuresti sunt multi, veniti in ultimii douazeci de ani. Statistic vorbind, nu cu implicari emotionale!
Dar alta era directia pe care o urmaream, sunt obosit, sar de la una la alta.
Pai… voiam sa trec de la
impotrivirea fata de reguli, la
maturitatea care constientizeaza ca suntem ceea ce facem si apoi la… la naiba, am uitat!
Mi’am amintit! Ah, e lung…
Ajunsesem deci la tema maturitatii. Maturitatea este perioada in care
lumea, forma lumii intra in responsabilitatea ta.
O colega de birou mi’a povestit ceva de cand era mica. In trecere prin Cluj, la vreo 6 anisori, mancand o bomboana, din nepasare (sau din atentie prea mare adresata exclusiv bomboanei) a aruncat pe jos ambalajul acesteia. In secunda urmatoare s’a trezit ca un trecator, necunoscut, se opreste si incepe sa’i faca morala, nu cu nervi, ci cu severitate: “
Dar tu cum iti permiti sa arunci pe jos? Tu te uiti in jur sa vezi ce curat este? Cum poti sa faci mizerie intr’un loc atat de curat?...” si asa mai departe, o tirada care a bagat’o in pamant de rusine. Mama ei, care era alaturi, a reactionat dubland papara necunoscutului: “
Asa te’am invatat eu?! Nu pot sa ies cu tine ca ma faci de rusine pe strada?!”
Colega mi’a spus ca de atunci si’a amintit intotdeauna sa respecte strada.
Un amic, la o cafea, mi’a povestit o intamplare similara, in Bucuresti, cu ani in urma, dar mult mai recenta. Prin ’80, spre ’90, primind o papara direct de la mama din dotare intr’un caz asemanator.
Si m’am uitat imprejur. Azi. Si m’am intrebat de ce nu mai fac oamenii astfel de gesturi. Gesturi educative. Gesturi care datorita avalansei de
neoraseni sunt mai necesare decat oricand.
Neorasenii ajunsi in oras simt gustul libertatii. Cel pe care l’a simtit si primul nostru Gheo’. Insa n’au de regula nici maturitatea necesara, si n’au nicio alta motivatie pentru a renunta la placerea oferita de sentimentul impunerii propriului plac.
Cu vreo saptamana in urma, dimineata, spre birou, pe scara rulanta
beneficiez de fumul de tigara al unui individ din fata mea. Dupa ce ajungem sus, grabesc pasul si il depasesc. Dar imi dau seama ca nu ma simt eu bine cu mine daca nu incerc sa corectez lucrurile. Asa ca incetinesc pasul, iar cand ajunge in dreptul meu, il bat prieteneste pe spate ca sa’i atrag atentia. Tipul intoarce catre mine o fata zambitoare, banuind ca e un coleg de munca. Nu ma recunoaste, dar ramane zambitor, asteptand sa’i aduc aminte de unde ne cunoastem. La fel de bine-dispus pe cat era el de zambaret ii spun: “
Toti cei din spatele tau de pe scara rulanta iti multumim pentru fumul tigarii tale! Nu mai puteai astepta cateva secunde pana ajungeai sus!”. Il mai bat inca o data prieteneste pe spate si plec mai departe lasandu’l inca zambitor…
Atata vreme cat nu ne asumam rolul de oameni maturi, cat nu corectam, nu ne educam, nu mentinem curatenia sociala la randul nostru… vom trai intr’o lume din ce in ce mai plina de mizerie.
Si mai voiam sa spun ca se pot face, iata, acte educative, fara nervi, fara riscul penibilului (fiindca aceste acte la un moment dat au incetat pentru ca atrageau aura de penibil). Smd... dar mi'e somn si nu mai am chef de explicatii.
.
Postări
