cu intarziere

.

Si iata ca as fi vrut sa fi terminat de citit scrierea lui fritz riemann numita formele fundamentale ale angoasei acu’ vreo trei ani cand m’am apucat de ea, din plictiseala, intr’o excursie lunga cu autocarul pana unde agati harta in cui, in tara ciumpercilor, evident, in olanda.

Insa din cateva motive acea cartulie coborase ca prioritate. Si abia de cateva saptamani am luat’o ca si companioana de metrou, pentru ca iar ma sufocam daca nu citeam / vedeam / auzem / aflam ceva nou… sau macar ceva spus intr’un fel nou.

Ahh… dupa ce in prima jumatate, cu ani in urma, recunoscusem in mine o paleta larga de simptome, ca orice cititor-invatacel de carti medico-psiho, iata ca acum, a doua jumatate a cartii mi’o arata pe ea. Aceea.

Si desi nu’s de acord cu tot ce afirma nenea riemann… de cateva zile imi tot pocnesc cate una peste cap (la figurat), strafulgerat fiind de “AHA!”’uri. “D’asta facea asa!”, “D’asta zicea aia!”, “D’aia era asa!”.

Totusi cred ca e mai… linistitor sa regasesti o fosta relatie in marturiile pacientilor dintr’o carte de psihologie decat dintr’o carte de psihiatrie!

Si zilele trecute ma intreba cineva ce’as fi facut diferit atunci daca as fi stiut ceea ce stiu acum.

Probabil ca as fi oprit relatia si mai greu, gasind justificari pertinente pentru comportametul ei.

Probabil as fi fost la fel de incapatanat in fata falselor acuze pe care mi le aducea zilnic.

Nici nu vreau sa ma gandesc ca as fi putut face ceva in plus, pentru ca mi’e mai bine sa cred ca oricum nu aveam nicio sansa decat sa cred ca am ratat vreuna.

.