Ciudatenia diminetii

.

Pisica inca doarme pe patura, langa mine. Nu s’a miscat de aseara. Ciudat, niciodata n’am vazut’o sa ramana in acelasi loc toata noaptea. Totusi mi s’a facut frig. Ma bag pe jumatate sub patura, cu grija, astfel incat sa nu catapultez animalu’. Animal care simte miscare si incepe automat sa toarca, iar eu gasesc o pozitie excelenta, e cald, e bine si... aud alarma. Desteptarea!

Ma pregatesc sa ma duc undeva unde n’am chef sa ajung. Asta fac zilnic. Nu e ciudat?!
La iesirea din casa ma uit la bicicleta, dar o las acolo. De ce nu merg cu bicicleta? Nu stiu si asta mi se pare iar ciudat. Jos trec pe langa masina. Si masina o las acolo. Na ca am obiecte pe care nu le folosesc.

Ajung la un tren râmatic. Il descriu putin pentru ca si asta este o ciudatenie in sine. Gauri intunecate in pamant si rame in care intra oameni ca sa ajunga dintr’un loc in altul. Inventatorul trebuie sa fi mancat niste vegetale ciudate.

Pe peron, o pereche de picioare cu pantofi, dres si curburi care denota eleganta, rafinament, stil. In timp ce chipul, gura si privirea transmit vulgaritate, mediocritate, lipsa oricarui element dat mai devreme. Oare cum si oare de ce? Ciudat.

Nici azi nu mi’am luat cu mine o carte. De cand am terminat formele fundamentale ale angoasei iar ma plictisesc in gaurile astea negre.

Vine rama scrasnind. Este mare, din fier. La apel lipsesc cativa cunoscuti. Amorezul blondei grasune fara culoare, cuplul maghiar... iar Bivolaru a ramas pe peron, impreuna cu alti cativa. Desi mai este loc suficient in râma. Ciudat, nu inteleg de ce.

Doua fete care nu se cunosc au aceeasi culoare pe unghii. Un rosu ciudat, mat, tipator, neobisnuit. Nu se cunosc intre ele, mainile lor stau la distanta de o palma una de alta, atarnate de acele cureluse de pe barile de sus, in pozitii sililare, cu culori identice. As vrea sa fac o poza. N'am cu ce, nu fac poze cu telefonul decat in extremis.

Sunt o multime de oameni cu doape zgomotoase in urechi. Iar doi mai si vorbesc din cand in cand intre ei. Mai tare, ca sa se poata auzi in ciuda doapelor, in ciuda zgomotului produs de doape. Uh, e o dimineata ciudata.

Alta fata se ridica de pe scaun. Si isi ia o mica pauza inainte de a se indrepta spre usa, rezemandu’si un san ferm de mana mea care sta disciplinata pe o bara. Incep sa ma intreb de ce face asta. Mi’e destul de clar ca nu avea nevoie de asta pentru echilibru. Se intampla lucruri ciudate asa ca nu ma mai mir.

Intra o namila de om. Cu rucsacul in spate. Ma uit la el si din nou, nu inteleg. Este un tip pe la vreo 40 de ani, cu aer elevat, cu acea senzatie de discomfort specifica intelectualilor autentici intiparita pe fata, in privire. Si totusi se impinge lent printre oameni, cu rucsacul in spate. Se opreste la un brat de mine. Ridic o mana catre el si il bat undeva la vreo 25 de centimetri sub umar ca sa ii atrag atentia. Fiindca acolo am ajuns cu mana, desi nu’s deloc un tip scund. Isi intoarce privirea catre mine si il intreb mirat: chiar nu stiti ca in transportul in comun nu se tin rucsacuri in spate?, aratand spre rucsac. Inca de la jumatatea frazei, inca de cand am facut gestul catre bagaj el a inceput jenat sa’l dea jos. Cam odata la doua zile zic cuiva de rucsacuri tinute in spate in metrou, in aglomeratie. E prima data cand am facut’o cu mirare. Ciudat, functioneaza si asa.

Langa mine una din fetele cu unghiile rosu ciudat citeste o carte. O misca prea neasteptat ca sa pot citi putin si eu, cateva randuri macar. Mi se pare ciudat ca nu are grija sa o tina fixa, ca sa ma pot bucura si eu putin de cateva randuri scrise probabil cu talent.

Intra o fata imbracata ca o rockerita. Din doapele ei se aude ceva house. Privirea ei... arata a berceni / rahova. Talmes-balmesul... e ciudat sau e firesc?

Care sunt distantele intre firesc si normalitate?

Azi este o singura persoana cu o carte deschisa. Asta nu este nici firesc nici normal. Pentru ca eu n’am cu ce sa ma joc de’a ghicitul cartii.

Ies la lumina. In fata mea este o fata care de la brau in jos are doar iegari. Si nu din cei grosi care mai acopera detalii. Ci din cei subtiri prin care vezi culoarea pielii, delimitarea chilotului tanga... culoarea acelui tanga... daca te uiti atent in momentul in care este mai intins materialul datorita miscarii pasului. Fara nicio bluza mai lunga care sa acopere macar soldurile da o senzatie de reala goliciune, de lipsa a unui obiect vestimentar. Nu ma uit atat de atent, ci doar mirat ca... exista. Mirat ca se indeapta tot spre cladirea cu birouri de multinationale. Cum poate sta 8 ore la birou printre oameni imbracati la costum atat de dezbracata? Daca ar fi avut formele perfecte as fi ar fi dat doar acea senzatie de lovitura ametitoare in stomac. Insa asa... da senzatia de goliciune inexplicabila. Intra in lift cu mine si coboara la acelasi etaj. Ciudat.

Ajung la birou si mi se spune ca da, este adevarat ce am aratat zilele trecute. Ca printr’o anumita actiune se va transmite angajatilor un mesaj nociv. “Dar inititatorii actiunii isi asuma raspunderea!”. Asa ca dam din umeri si nu corectam nimic. Cum adica isi asuma raspunderea? Cand tonusul angajatilor va scadea... cum vor folosi asumarea raspunderii pentru a corecta asta? Mai ales cand nu cuantifica nimeni in mod real nemultumirea angajatilor. Da, lucrez intr’o firma in care dupa ce arati ca este o problema, ti se spune da, ai dreptate, asa este... dar stii, dam din umeri. Si continuam ca si cand nu am sti. De fapt era treaba managerului cutare sa anunte problema asta. Daca el nu e capabil sa o vada, ea nu exista chiar daca ne’ai convins ca se intampla. Iar ciudat nu este acest lucru ci faptul ca m’a iritat chestia. Stiam deja ca’s idioti, asa ca in mod normal nu ma mai enervez.

Si ciudat, s’a restrictionat accesul la bloguri prin proxy’ul fara autentificare (cel pe care il folosim frecvent doar IT’ul... si cativa useri mai sugubeti). Asta dupa ce tocmai aflasem ca in firma sunt mai multe persoane care trec pe’aici decat ma asteptam.

Iar una peste alta in loc sa ma scufund in gramada de treburi... petrec iaca o multime de timp sa scriu baliverne.

Ciudata dimineata.

.