de la orgoliu in amonte

.

Am avut cateva orgolii puternice de’a lungul…

Cred ca primul pe care mi’l amintesc este “eu nu ma voi desparti niciodata” – undeva prescolar, cinci-sase ani, hotarare generata de experienta parintilor mei. Orgoliul in cauza mi l’am amintit abia pe la vreo 30 de ani intrebandu’ma insistent de ce naiba nu reusesc sa ma despart de foste si la nivel interior. Ca la dracu’ – deja aglomeratie! Deci reusisem!

Prin clasele primare am vazut undeva o poveste cu un geniu care facea ceva matematica pe o tabla. La un moment dat tabla incepe sa se miste. Era de fapt spatele unei trasuri! Tipul genial era atat de aerian incat nu mai dadea atentie totdeauna realitatii exterioare.

Am avut orgoliul de a fi ca el. Am reusit. Sunt la fel de aerian si inventez constant mecanisme prin care sa ma protejez de asta.

Mai pe la douazecisiceva de ani am gasit un nou orgoliu: sa rup conditionarile papusii umane obisnuite. Sa nu mai fiu un simplu robotel care reactioneaza automat (teleghidat) la impulsurile primite din exterior. Am reusit. Si de atunci am stricat caruta: rar imi intelege careva reactiile. Iar incercand sa “recreez manual / voit” reactiile comune… iese varza.

Mai dupa cativa ani inca un orgoliu: sa reusesc sa gandesc fara cuvinte. Fara concepte. Gandul pur.

Dupa ce am reusit am inceput sa imi dau cu pumnii in cap ca am dificultati de a comunica celor din jur ce am gandit sau cum am ajuns la o concluzie sau alta.

Cu vreo doua saptamani in urma am facut o clarificare / corectie. Societatea are mai putine probleme cu indivizii care au alte repere spirituale decat majoritatea, cat are cu indivizii care au alte repere culturale.

Nu partea spirituala deranjeaza ci modul de manifestare. Societatea este suficient de superficiala incat sa nu se uite la motivatia ta (de ce faci ceea ce faci) si sa inchida ochii, atata timp cat faci “ca ei”. (masina, lizingu’, casa, aeru’ conditionat, creditu’, gresia, burta si lipsa principiilor) (sau cool, nebuneste, irational, infantil, cretinoid…)

Problema apare cand diferenta reperelor culturale este determinata de diferenta reperelor spirituale – prin intermediul principiilor. Adica atunci cand partea spirituala este urmata cu adevarat, nu numai de forma, pentru imagine personala.

…am vazut de curand – nu mai vazusem de mult – un tip care se incadreaza in categoria “bun crestin” in cel mai frumos mod cu putinta. Doar ca nu se duce la biserica. Si care la cea mai mica discutie despre spiritualitate capata o impotrivire atat de obtuza incat ar putea fi pus in dex ca imagine explicativa a fenomenului. Si nu pentru ca e obtuz de felul sau. Dimpotriva: orice alt subiect se discuta are abordari de o coerenta remarcabila.

Oamenii cu adevarat buni se feresc sa mai fie buni – pentru a supravietui. Se feresc sa mai fie catalogati ca buni. Se feresc sa fie asociati cu etichete care nu mai inseamna nimic. Fostele Valori sunt etichete devenite desuete, golite de sens, cu sens inversat, cu sens denaturat.

 Cat pe’aci sa ma intreb cat mai poate rezista “in picioare” acest tip de societate. Dar mi’am amintit de cateva prezentari de pe TED… de incapacitatea de plata a jandarmului universal… si alte cateva. Ar fi chiar interesant-cinic-amuzant de observat evolutia lumii in urmatoarele cateva zeci de ani daca n’am fi inclusi in ea.
-----
later edit: si voila ca in timp ce scriam se nastea ciudatenia londrei (care la prima vedere pare pusti idioti fara nici cea mai mica idee despre principii si respect vs adulti).

 .