Gibonul

.

de la altii, ca si ei poate. si chiar poate bine, cum ne place noua:

“Se mutaseră sub mine nişte inşi, am înţeles după aceea că erau aduşi de proprietară să muncească la construcţia vilei de la marginea Bucureştiului. Băieţii vorbeau la bloc cam aşa cum vorbeşti la ţară de pe un deal pe altul: Băăă, Ioaneeee! Unde-ii, măăăă, telecomanda? Mă rog, când au început cu manele date la maximum m-am dus la ei. O dată, de două ori. A treia oară eram cu toţii nervoşi. La care unul dintre ei a început să urle la mine, cu un accent ardelenesc foarte puternic: “Bă, tu ai ceva cu noi, nu ne suporţi că suntem din Ardeal şi tu eşti mitic”. Am izbucnit într-un râs nervos. Era fabulos. Generaţii de ardeleni care s-au crezut superiori şi şi-au învăţat copiii că ei sunt mai buni decât restul românilor vorbeau prin gura gibonului respectiv. Gibonul clama superioritatea civilizaţiei ardelene pentru dreptul său de a se comporta necivilizat. Şi de a pune tare… manele. Înţelegeţi paradoxul situaţiei: reprezentantul în carne şi oase al civilizaţiei central-europene în mijlocul Bucureştiului balcanic urla la un mitic că e dreptul lui să asculte muzică turcească dată la maximum. Oricum, le-am aplicat un procedeu atât de sever-birocratic încât şi bătrânul Franz-Iosif ar fi fost mândru de mine. Împreună cu şeful de scară am vrut să aplicăm regulile la sânge: ia să vedem, domnii austro-ungari sunt înscrişi în cartea de imobil? A, nu!? E grav? Trebuie să vină poliţia, să o amendeze pe proprietară. A doua zi, reprezentanţii civilizaţiei superioare ardelene se cărau din blocul nostru de mitici.”
(Cristian Ghinea, “Fetiţe rasiste, ardeleni şi Larry Flynt”, Dilema Veche nr. 389 via Diacritica)

.