Cu capul

Am iesit ieri sa iau niste banuti de la care imi luasem adio. (cineva mi'a returnat o datorie pe care o trecusem la morti)

Imbracat asa cum iesi pana la colt, cu niste pantaloni similari cu salvarii largi si o bluza cu maneci scurte. Si o desaga aruncata peste umar si atarnanda la sold. Ca era cald si bine si frumos si superb afara.

Din vorba in vorba ma duc sa platesc si telefonul, apoi ajung sa mananc o prajitura, apoi ajung sa o duc pe mama prajiturii cu pricina in oras la o intalnire. (adica mama lu' prajitura se ducea la o intalnire care se prelungea cu un concert)

Apoi imi dau seama ca mi’ar placea si mie sa merge la concert. Da pian, mancati’ash clapa matale.

Me duc la casa de bilete destul de calm – nu credeam ca voi gasi. Si ce’mi vad ochii la auz! Cand intram, o batranica se ruga de tanti de la ghiseu sa ii primeasca inapoi un bilet. Excelent. 800 de miisoare. surprinzator.

Cumpar biletul, gasesc o farmacie, iau un termometru, intreb cum pana gastei poate un cantar sa cantareasca masa musculara si tesutul adipos al celui cocotat pe iel, ma mai plimb putin prin cismigiu, ma amuz cu niste cutzulachi, si apoi intru la concert.

Printre oamenii veniti in marea lor majoritate la costume si rochii de seara, ba chiar si cu manusite pe alocuri. Hoho. Io v’am spus cum eram costumat.

Probabil datorita costumatiei (si nebarbieririi) am primit niste priviri tare nemultumite de la vecinii mei de rand cand i’am sculat in picioare ca sa ajung la fotoliul meu. Le’am intors un zambet ignorant, ca si cum nu intelegeam de ce este ei revoltati, mi’am ocupat locul, langa batranica de la care luasem biletul (chiar nu ma gandisem la asta) si dupa ce am privit suficient omuletii care se bezmeticuiau printre scaune, m’am apucat sa cetesc. O carte trista a lui Eliade, cred ca este cartea lui despre simtirile existentialiste pe care le incearca mai orice june cu un neuron prea activ. Pe nume Intoarcerea din Paradis. Parca.

Eniuei. Vroiam sa spun despre doo chestii.

Una: ce chestie misto, sa mergi in dreapta pana cand ai chef sa faci stanga, si apoi la fel fara nimic planificat. O senzatie de libertate delicioasa.

Si a doua. N’am mai vazut un asemenea dirijor. Mi’am zis ca o sa ii caut numele si ceva detalii de identificare pentru postarea asta dar probabil mai incolo. Acum nu am chef. Dar. Tipul asta are o maniera de a dirija care te pune pe ganduri. Sau pe rasete (depinde de nivel). Tipul este la limita. Este cum spuneam aseara – cu un picior in groapa ridicolului. Insa daca faci pasul si ii acorzi credibilitate, la un moment dat te vrajeste. Nu poti fi de acord cu el in toate miscarile, insa ii intelegi trairea. Fiindca una din doua: ori cauta faima cu orice pret si se deda la spectacol, ori intr’adevar tipul isi traieste la o intensitate rara muzica. Si chiar au fost doua momente in care reusise: ma rapise. Momente in care s’a intamplat sa uit sa ascult muzica, in care gandurile s’au oprit, iar sunetele au devenit ganduri. Creierul meu nu mai macina ganduri - invartea sunete. Pentru asta nu imi pare rau ca jumatate din ea a fost... plicticoasa.

Insa imi pare rau ca la iesire am dat un telefon celei pe care o adusesem la concert. Si a iesit o seara groaznica: in mod tacit am fost acuzat ca as fi intrat la concert ca sa o urmaresc si sa o controlez sau ceva similar... in mod direct am fost acuzat doar ca sunt anormal... sau ceva similar.

M’a enervat atat de mult ca am fost banuit de asemenea tip de anormalitate si ca banuiala se afirma cu atata convingere incat am ramas fara replica, banguind “esti cu capu'”. Over and over, ca un patefon stricat, dar pe diferite tonalitati. Liviu ramane fara cuvinte, ei da, asta e o chestie de vazut! Pur si simplu nu mai reuseam sa gasesc nimic de zis in fata constatarii ca fata din fata mea trebuie sa aiba o imagine oribila despre mine daca este in stare sa ma creada capabil de asemenea actiuni. Si atunci ce cuvinte ar mai putea schimba ceva?

Adica accept. Nu sunt un tip comun. Chiar stiu ca am reactii ciudate si de neinteles pentru cei multi si nu mi le cenzurez pentru ca ele totusi au un rost si cu ele incerc sa provoc niste efecte... insa sa fiu banuit ca as face ceva atat de urat / bolnav / negru... scuzoaiele mele, dar nu ati nimerit’o.

ps. am uitat sa spun iar de scaunele de la sala palatului - imposibile mai tata! daca nu ma durea curu' ma dureau genunchii, ca am cautat la pozitii de'am albit.