Poveste

.

Ea. Intr’o rochita alba vaporoasa dintr’un material de o luminozitate care evoca ‘curenie’ - un pic transparent dar suficient de multistrat incat sa’i fie protejate cu siguranta intimitatile - iese printre barile rotitoare de la metrou. Bara care se ridica in spatele ei da sa’i ridice poalele. Ea cu o miscare grabita isi prinde rochita cu ambele maini, in laterale, tinand’o strans lipita de pulpe. Continua sa mearga asa, cu manutele blocate pe fusta nemaidandu’i drumul din cauza curentilor de aer, si se aseaza la coada la patiserie. In continuare isi tine rochita cu strasnicie. Are nevoie de o mana pentru a’si pregati portofelul, o alege pe cea stanga, dreapta pazeste in continuare rochita.

El. Intamplator in urma ei, observa cum bara din spate ameninta sa’i descopere picioarele. Reactia rapida il amuza, ii place ca intr’o lume in care oriunde se uita vede sani aruncati din decolteuri de catre sutiene push-up, tricouri sau alte obiecte de vestimentatie transparente care nici nu isi mai justifica existenta decat formal, uite o fetita care traieste cu o curatenie draguta - cute.

Intamplarea are grija ca el sa ajunga in spatele ei la coada, la patiserie. Si continua sa se uite amuzat prin ce probleme continua sa treaca fetita mai scunda decat el cu un aproape un cap. Si fiindca se intreaba cum arata...

Dupa ce a ajuns intr’o zona ferita, ea indrazneste sa arunce o scurta privire imprejur, sa vada cine a observat intamplarea, sa afle daca s’a facut de ras. Intorcand capul da brusc de un tip care o priveste degajat, amuzat. Se rusineaza si intoarce capul la loc, privind in jos, zicandu’si ca totusi mai bine ca a fost el decat vreunul din badaranii aia care ar fi facut sau zis cine-stie-ce...

El o vede ca intoarce capul. Asa ca ii arata un zambet larg, deschis. Si o vede ca asemeni unui melc, se retrage imediat... dar zambind. Poarta ochelari, are o fata draguta. Ea este din nou cu spatele la el dar inca o vede zambind. O lasa sa isi termine gandul si apoi se apeaca usor si ajungand la urechea ei ii spune pe un ton secretos:

-          - Fii linistita!

Ea se blocheaza si intepeneste nestiind ce sa faca, iar el continua imediat:

-        - Bara de la metrou nu a reusit sa faca mare lucru. Nici genunchii nu ti s’au vazut. Esti in siguranta, dupa care se indreapta de spate, continuand sa stea linistit la coada.

Urmeaza cateva secunde de tacere.

-         -  Merci! spune ea timida, intorcandu’se putin. Dar mult mai increzatoare.

Mana dreapta continua sa tina rochita stransa pe pulpa, insa doar din obisnuita, fiind uitata acolo.

-         - Pentru putin, spune el aplecandu’se mai putin decat data trecuta. Patesti des treaba asta... cu bara?

-         - Oh, din cand in cand. Acum uitasem complet de ea.

-          - Eu n’am mai vazut pe nimeni sa reuseasca schema.. tu cum reusesti? E complicat, banuiesc.

Rad amandoi.

Cand ajung la tejghea el comanda ce vrea ea sa cumpere, ea comanda ce vrea el sa cumpere.

Ea se suie pe primul unicorn care trece, el pe primul dragon, si nimeni nu a mai stiut nimic de ei de’atunci.

 .

am aflat ca

.

Ieri-alaltaieri am aflat (din nou) ca o am mica. Da, mi se mai spusese asta, uneori chiar cred ca o simtisem.

Am intrebat’o ce altceva sa fac in afara de lichidele despre care’mi spusese din start, ca oricum ma plimb cu cana dupa mine toata ziua (nu ca as si bea toata ziua, dar macar mi’amintesc sa beau apa ceva mai des).

Mi’a zis sa nu ma feresc de sare. Naspa, deja mananc sarat de placere, iar uneori foarte sarat din porniri... metafizice.

Apoi ma gandeam in ce hal mi’ar fi tensiunea daca nici nu as bea apa mai multa decat am chef si nici nu as exagera cu sarea fiindca am chef. Firesc ca vorbesc despre tensiune, ce altceva sa fie mica la mine?! Si sa si declar asta...

Asa ca intru pe gugle. Sarci: tensiune scazuta. Printre primele truvari: forum anticonceptionale. Aaa... cred ca nu.

Si gasesc ca ‘sportivii, persoanele care fac efort fizic regulat, au greutatea corporala normala si sunt nefumatori, au tendinta de a avea tensiunea scazuta’. Ma incadrez, cu o singura dilema. Daca eu n’am mai fost la kendo de cateva saptamani mai intru la persoane care reguleaza sportul? Si nici la tenis nici la inot nici la voley n’am mai fost pentru ca inca nu e functionala incheietura mainii drepte, alterata cam tare la ultimul antrenament de kendo. Cand sen-sei a considerat ca poate sa dea liber cu shinaiul chiar daca eu nu aveam pe mine echipament de protectie. Probabil era modul lui de a ma face sa imi cumpar bogu (echipament de protectie). Nu stiu, n’a putut sa’mi spuna in cuvinte.

Si pe gugle mai aflu ca 9/6 poate fi acceptata ca tensiune ‘normala’... daca nu exista si alte simptome. Care simptome? Pai pe oricare le vreti, eu le am. Doar analizele ies corect pe linie. Evident am puteri, in preajma mea aparatura da rezultate bune. Chiar si aia medicala.

Cea mai plauzibila ‘boala’ din lista pe care o gasesc acolo are un nume riscant: reactii vasovagale (‘pe sistem nervos’). Riscanta, pentru ca daca spune cineva ca am reactii vasovaginale? ...ca asa citisem si io prima data, deci n’ar fi nimic neobisnuit. Chiar si asa, cu greseala... cred ca e de inteles. Nu stiu ce barbat nu are reactii la o prezenta vaginala. Virginala ori ba.

Si fin’ca am spus de sport. Cre’ca tanti medicinala care imi facu’ setu’ de analize avea de publicat un studiu despre cat de putin sport face tanarul (adultul?) de azi. Iar eu ii stricam cifrele. Pentru ca la intrebarea ‘cate minute de sport pe zi medie?’ (minute – ha!) am raspuns ca pana acum cateva saptamani... minim 7 ore / sapt deci minim o ora pe zi. Excluzand sahul. Nu, ea a vrut ‘acum, cate faci?’. Am repetat: acum sunt intr’o pauza de sport (mica, irelevanta), de regula fac minim 7 ore pe saptamana. Ea: ‘nu, acum!’. Plm, acum stau cu tine la un birou si vorbim deci ‘acum zero minute!’. Cu varianta asta s’a declarat satisfacuta.

Cand mi’a zis sa dau camasa jos si am vazut o scurta surpriza in ochii ei am vrut sa’i zic ceva malitios despre alea zero minute de sport dar am trecut peste.

Si am mai aflat o chestie. Ca nu sunt slab! Mai planeta de obezi care imi spuneti din (aproape) toate partile ca mai trebuie sa mai pun chile pe mine! Rotita lu’ doctorita spune ca sunt in intervalul normal de masa carnoasa samfing. M’am aratat mirat si i’am spus ca stiam ca sunt slab...

- ‘inseamna ca nu mi’ai zis inaltimea corect’.

- ‘m’as mira sa mai fi crescut (am trecut de mult de varsta la care cresteam)’. Ma masoara – pouf! – am mai mult decat stiam. am 1.79~1.80. Deci sunt mai mare cu vreo 3-4 cm decat stiam... 3 cm conteaza! Si deci nu sunt slab. Chiar si cu noua inaltime intru in intervalul de normalitate cu lejeritate. Nu mai sunt fix in mijlocul intervalului ci la o treime. A naibii planeta de grasani ma f-te pe mine la neoron ca sunt slab.

Dar o am mica. Cu tot bairamul adiacent. Ameteli, ne-echilibru, scurte transpiratii subite, chestii. Noroc ca nu mai ametesc cand mi se face mare. Macar atat.

Si decat sa ma plimb sa ma caut de tot felul de posibilitati pe la sistemul medical autohton... lasati apa si sarea sa vina la mine! (adica apa de mare e fix ce mi’a recomandat doftora! Si cred ca are dreptate, am fost cam putin la mare anul asta.)

ps. usturoiul cica scade tensiunea. excelent – eu de vreo saptamana consum cu pofta ceva mai mult decat de obicei.

.

o abureala si o romana

.

De curând iar am asistat la o ședință de aburire. Aburirea unui personaj feminin. Io spectator. La curent cu culisele. Si mi’am amintit de ce nu folosesc anumite cuvinte pe care ele le așteaptă, le cauta... și își pun poalele în cap imediat cum le folosești.

Reacție pe care se și bazează cei care le folosesc fără legătura cu realitatea. Pe post de ‘bunaziuacemaifaci’.

Aaa... la naiba, trebuia sa îmi notez exemplele. Le’am uitat. Cuvintele cu pricina.

Ceva din  categoria... inima mea o ia razna când te vad, m’am îndrăgostit de tine, ești un înger pentru mine, sunt la picioarele tale ca un sclav, te iubesc ca un nebun.

Sunt chestii pe care - chiar dacă îmi vin uneori în minte - nu le pot verbaliza, fiindcă nu vreau sa le. Nu știu cat de mult pentru a nu’mi arăta vreo slăbiciune, cat pentru a nu intra în categoria lor și a nu ma simți penibil. A celor care le arunca la tot pasul, degeaba (adică fără acoperire, fără bază). Doar pentru orgoliul de a mai da încă o tipa pe spate. La propriu.

---

Descrierea copilăriei trebuie să se lipsească de'acum de amănuntul ‘am crescut în piața romană’. Deja nu mai înseamnă nimic. Adică nimic corect. Înseamnă azi chiar contrariul realității de atunci (atunci însemnând pentru noi… ieri!). Pe vremuri arata ca respectivul are un valoros bagaj de ’7 ani de acasă’ combinat cu ceva repere culturale lipite de el volens nolens, chiar dacă era anti.

In câțiva ani a început să însemne altceva. ‘a, ești rocker soios’ (se strângeau noaptea la fosta grădinița), ‘a o știi pe nikita’ (asta era cea mai... nepotrivita eticheta), ‘a, smecher de dorobanți’ transformata rapid în ‘mârlan de dorobanți’ pentru ca sa ajungă finalmente la ‘a, manelist’!

O fi naspa? A! E evolutia societatii!

---

blogspot a introdus corectarea diacriticelor in romana. excelent. 

si'mi propune pentru intr'un varianta de corectare: intru-n!

sper sa fie greșeală de dactilografiere, nu șpaga unui agramat.

 .

Cognoscibil-necognoscibil, fluid-granit

.

Din categoria trucuri utile pentru tipul intelectual (deși mai corect este tipul cu neliniști metafizice decât intelectual, da’ suna prea înfricoșător). Daca vrea lângă el o tipa din categoria intelectuale are nevoie sa facă niște mici ajustări.

Fiindcă fără ele femeia intelectuala pe care o cauta îl crede – din cauza aparentelor – lipsit de forță, iar femeia... ne-intelectuala – pe care nu o dorește – il cauta pentru perioada scurta, pentru orgolii personale (uite ca nu sunt chiar proasta, io am ce împarți chiar și cu tipul ala extrem de deștept). Iar apoi il tot cauta pentru sex pur și simplu.

Este primul articol din categoria ‘io sfătuiesc’. Ma feresc insistent sa fac asa ceva. Pentru ca vad prea multi nestiitori sfătuind. Dar acest subiect cred / sper ca l’am rumegat suficient de bine încât sa spun ceva corect, încât fie realmente util. Si altora, dar mai ales mie – fiindcă îl tot uit. Si îl ‘redescopăr’ ai funcționează si nu mai am nevoie de el si il uit si iar nu mai merge căruța și iar îl redescopăr și tot asa.

-----

Când ești om al cunoașterii ai obișnuinta de a aborda necunoscutul.

 Necunoscutul este - firesc - de doua feluri: cognoscibil si necognoscibil. (banal, știu, dar trebuia o propoziție de introducere)

Chiar și necunoscutul necognoscibil trebuie abordat. (Chiar dacă știi ca nu poate fi cuprins de mintea umana.) Acel trebuie face referire la acea nevoie resimțita interior ca fiind mai importanta decât toate celelalte nevoi. E acel trebuie care iti vine din tine, nu e unul din am auzit / citit eu ca asa se face.

Firesc, contemplarea necunoscutului necognoscibil iti induce o stare de nesiguranță. Nu este nesiguranța prostănacului care nu stie dacă sa treacă sau nu strada pe trecerea de pietoni când se apropie o mașina creând o stare confuzantă și pentru el și pentru șofer. Ci este o nesiguranță de adâncime, despre esențele ființării. Si este o incertitudine care se simte de către cei din jur chiar dacă nu au habar de unde și pana unde se întinde.

Voi cauta textul în care castaneda spune despre abordarea necunoscutului ca om al cunoașterii. Simt ca mi’a scăpat ceva de acolo. Sau sper ca mi’a scăpat ceva de acolo – un sfat despre cum sa abordezi necunoscutul necognoscibil și sa ramai... hai sa zicem granitic.

Si mai este celalalt necunoscut, cel care poate fi cuprins de mintea ‘telectuală – cunoscutul cognoscibil.

 Chiar dacă reușești și îl transformi în cunoscut (sau în mai aproape de cunoscut) vei trece rapid la următorul lucru-obiect-fenomen încă necunoscut. Este o goana – uneori mai rapida, alteori intr’un ritm de’a dreptul tihnit – după lucruri-obiecte-fenomene necunoscute.

In starea de ‘cunoaștere’ te raportezi cu precădere la lucrurile din jur pe care nu le cunoști.

Si aceasta abordare ajunge din nou sa imprime în prezenta ta o stare de incertitudine. De asta data chiar mai apropiata de suprafață, ușor confundabila cu starea de nesiguranță a prostănacului nehotărât / nesigur la trecerea de pietoni. Uneori nici chiar tu nu o mai poți diferenția ușor, uneori chiar te și întrebi mirat atunci la ce îți folosește activitatea de a cunoște dacă ajungi în aceleași situații și stări ca și cei care...

Ori dintre toate lucrurile pe care o femeie le iubește la un bărbat, cel mai de preț este nesiguranța lui! Pe locul doi ar fi inactivitatea lui.

Este uimitor cat de rapid reacționează femeia la schimbarea de atitudine, de la nesiguranță la siguranță, la același bărbat. Același fizic, aceeași prezentare aceleași dotări materiale.

Trecerea în starea de siguranță se face ușor prin... autoinducerea unei stări de tâmpenie: autosuficiența. Schimbarea raportării de la cele necunoscute la cele cunoscute. Firesc, privind ceea ce cunoști deja și neprivind ceea ce nu cunoști ai starea dubitocului comun ‘eu știu cum merge lucrurile bai...!’. (exista și alte metode dar mult mai laborioase, mai dificile – poate mai bune, dar mai greu accesibile)

Si da, exista pericolul de a rămâne în aceasta stare. De a deveni ea starea ta comuna, obișnuită. Fiindcă este o stare care îți conferă siguranță, securitate, liniște, pace, energie pentru a face/obține lucruri (evident, lucruri materiale – adică superficiale). Si mai ales fiindcă este o stare care social te face brusc magnetic, împrejur chipurile încep sa îți zâmbească - în hora. Ele pentru ca le place pur si simplu ceea ce vad/simt, ei pentru ca spera sa fie mai degrabă de partea ta decât...

Dar riscul nu este chiar real decât dacă de fapt ființa ta nu este polarizata către cunoaștere. Daca intr’adevar ești un om al cunoașterii vei fi tras înapoi in feluri în care nu i te vei putea împotrivi. Iar dacă te vei încăpățâna nu vei face decât sa te transformi intr’un om nemulțumit de el însuși. Dar cu siguranță vei fi întors la căutările tale indiferent de efecte (link citat paler – viata pe un peron, al doilea).

Cel mai mare neajuns este stagnarea în cunoaștere. Singurul notabil.

In acest mod simplu (...bradul ajunge lângă perdea! toma caragiu) ajungi sa manifești aceeași forță de atracție pe care melteanul de rand o obține in mod natural prin atitudini taurine, de încăpățânare stupida, de siguranță, de convingeri ferme. El ajunge cu ușurință acolo pentru ca pur și simplu nu bănuiește  ca exista mai multe variabile în fiecare ecuație. El merge pe premiza ‘ceea ce nu cunosc nu exista’. Astfel ca nu are parte de acele sesiuni de întrebări ‘am luat totul în calcul? am interpretat corect ceea ce am văzut? alte explicații nu mai sunt cumva? șamd’.

Tot ce trebuie ținut minte este necesitatea basculării spre starea granitica din când în când. Nu foarte mult, nu abuzând, pentru ca exagerând întoarcerea la matca va fi însoțită de un recul violent.

ps. ceea ce încă nu am reușit este amețirea piticului pe care îl apuca uneori crizele de tipul ‘de ce’. Uneori in cele mai nepotrivite momente. Intr’un bar, în momente de distracție, când observ ca îmi place o anumita prezenta și trebuie făcut... cu totul altceva decât conștientizarea superficialității micilor acțiuni cotidiene. Pe piticul asta îl pot ameți cu băutură sau cu oboseala. Dar ambelor le trece efectul prea repede.

---------

Si sa spun care e povestea cu starea granitica. In opozitie cu starea fluida (azi mi’au trecut prin minte aceste denumiri asa ca banuiesc ca trebuiesc explicate putin).

In adolescenta am observat la tatal meu un pericol mare al inteligentei. Apare atunci cand stii ca stii. Si stii ca foarte rar cineva din jur spune ceva nou sau corect 100%. Asa ca stii dinainte ca deciziile le poti lua pe baza a ceea ce cunosti deja. Te’ai obisnuit sa stii dinainte ce va vrea sa spuna fiecare, te’ai obisnuit fii plictisit de asteptarea terminarii frazelor lor, te’ai obisnuit sa te plictisesti vazandu’i ca nu isi gasesc cuvintele, te’ai obisnuit ca sa ii ajuti sa’si spuna ideile lor cu conceptele pe care le oferi tu. Uneori ti se pare ridicol ca ei nu isi dau seama ca au pierdut timpul aiurea vorbindu’ti, nu au contributit in cunoasterea pe care o ai din moment ce tu i’ai ajutat sa formuleze ideile... inainte ca ei sa apuce sa iti explice despre ce vor sa vorbeasca.

Am vazut ca ma indreptam in directia asta, am avut norocul de a’l vedea pe tata la cap de linie. E un dead-end. Sau un naspa-being.

Trebuie sa’l lasi pe celalalt sa vorbeasca. De multe ori (de fapt de regula) vorbirea nu are rol de comunicare de idei. Ci de relationare. Prin vorbe oamenii obisnuiesc sa relationeze, nu sa isi transmita intelepciune unii altora. (avand o meserie tehnica inca mai gresesc considerand deseori ca macar aici comunicarea ar suferi o exceptie, macar aici comunicarea ar trebui sa fie preponderent legata de infomatie, nu de relationare).

Si... iar am ajuns povestind despre altceva.

Spuneam despre... mai intai starea fluida.

La un moment dat – nu mai povestesc de ce – am fost convins ca raspunsul este gasirea armoniei. Armonie de toate felurile: interioara, exterioara, profunda si superficiala. In planul ideilor in ganduri, in plan fizic in miscari... peste tot. Iar de la armonie la fluiditate nu este decat un pas.

Iar starea de fluiditate este lipsita in sine de greutate. Pentru a fi cat mai fluid trebuie sa renunti cat mai mult la greutate.

Ori ca barbat, pentru a fi functional / eficient in societatea de azi trebuie sa prezinti fermitate, hotarare, greutate. Granit.

Trecerea in aceasta stare (starea granitica) este relativ simpla. Uneori functioneaza reamintirea unei schite vazute cnadva pe toate drumurile in care se arata cum un corp afecteaza ceva in relatia spatiu-timp (ceva de genul asta). Alteori conectarea la... niste chestii (alta poveste lunga). Prima formula a fost cea din armata, indemnul unui ofiter superior ‘lasati’va pe coaie!’ – faceam repetitii pentru cantarea de la juramant si nu sunam suficient de masculini (cca 300 de soldati).

Acestea sunt trecerile pe care trebuie din cand in cand sa mi le amintesc sa le fac de la lucrurile necunoscute la cele cunoscute si de la starea fluida la cea granitica. Dus-intors, echilibrate.

Iar daca gasesc vreo cale de a le imbina – in acelasi timp si una si alta... apoi probabil imediat voi cauta alt necunoscut: sa gasesc cum pot levita ori cum pot trece prin pereti!

.

Povestea chinezului

.

Din categoria amuzamente cinice.

Primit azi un mail in care insirate 4-5 link’uri catre articole pe acelasi calapod.

Producatoru’ sfant si de buna-credinta si moral pana in miezul adn’ului si arn'ului sau dadea de munca unor chinezi (din china) sa ii faca produsele lui, cu marca lui, cu know how’ul lui.

Si inocentul si preasfantul in puritatea lui de producator se trezea uimit dupa o scurta perioada de timp ca tocmai partenerul lui de afaceri din china il anunta ca urmeaza sa faca produsele proprii (cel putin similare cu cele de la care a pornit biznisu’) si ca avea de gand sa intre cu ele pe piata de acasa de la occidentalul moral.

Cu juma’ de gura’ntreaga occidentalu’ spunea jurnalistului ca Dom’le acolo na, ie alta cultura, ei nu are repere morale ca ale noastre… si d’asta nu li se pare nimic neobisnuit sa ne fure conceptia si sa ne concureze tocmai pe noi, cei care i’am invatat sa faca obiectele cu pricina.

Al dracu’ de inocent!

Acu’ hai sa relatam aceeasi poveste ceva mai obiectiv.

Occidentalu’ avid de banet si cu nimic altceva in mansarda gaseste o populatie cu mana de lucru anormal de ieftina. Firesc, calitatea pe masura, dar nu mai conteaza in fata profitului urias pe care urmeaza sa’l scoata. Fiindca el continua sa isi jecmaneasca cumparatorii cu pretul deja cunoscut, corelat cu mana de lucru cea scumpa (normala, relationata cu economia locala, practic cu preturile pe care tot el le genereaza).

Asa apare in poveste chinezul. Care munceste o perioada ca un sclav facand pentru un pumn de orez obiecte pe care stapanul lui le vinde pe tone de orez.

Oare de cat timp are nevoie chinezul sa faca singur acest calcul?
Dau ‘stapanului’ obiectul = copii mei nu mor de foame, dar eu si nevasta da. Dau direct cumparatorului obiectul = hranesc toate satele din zona. Si mai cumpar si’un mercedes!

Si au trait fericiti pana la adanci batraneti.

Mai putin occidentalu’ care il acuza pe fostul sau underpaid de imoralitate! (Nu se uita ca singur si'a batut cuie in talpa cand l'a mancat sa scoata bani - bani - bani faranumar faranumar faranumar prin metode stupide. Si fara echilibru.)

Insa moralitatea lui care considera ok ca in pretul unui produs ponderea costului de productie sa fie sub 5% nu este acuzata de niminea.

Insa moralitatea lui care considera ok sa dea afara forta de munca de la el de acasa si sa angajeze papuasi din capatul cel’lalt al lumii nu este acuzata de niminea.

Insa moralitatea lui care considera ok sa il plateasca cu trei graunte pe un nefericit disperat de foame punandu’l sa faca munca in valoare de tone de graunte nu este acuzata de niminea.

Cu alte cuvinte iaca au inceput sa apara efecte dicstractive ale externalizarii bazate pe avaritie, dincolo de cel de scadere a calitatii – care oricum nu deranja producatorul atata timp cat scurtarea vietii produsului ii crea noi cumparatori.

Dar ei ie morali! Chinezu' nu.

.

cautarea retardarii

.

Urmeaza o incorect dozata doza de marlanie.

Ea şi el se văd, se-adulmecă, îşi dau târcoale, se iau.
Ea, filosoafă până-n vârful unghiilor. El, exact genul care le-atrage pe intelectuale: puternic, (zice-se) potent, cam din topor, mai că-i vezi uleiul de motor pe sub unghii, aproape că poţi să-i pipăi muşchii pe sub gura slobodă. Excitant, mă-nţelegi. Numa’ bun să-l aduci pe calea cea bună.
Atâta doar că el nu se lasă adus, că nu-nveţi cal bătrân în buiestru. (diacritica)

Cam tarziu.

In ultima luna am gasit scris de doua ori povestea ‘ceasta. In doua locuri, in doua moduri diferite. Esentialu’ acelasi: "ba nepoate, daca iti plac intelectualele finute si elegante pune ma mana si vorbeste ca gherlanu’, nu spune ca ti’au placut cartile de mic, si trage de fiare". Chit ca e o ocupatie cam retarda… te asezi in staul si misti ritmic cate ceva zeci de minute in sir. Zilnic. Dar aceasta ocupatie retarda te ridica la nivelul de eligibil pentru… intelectuale! Alaturi de corect dozate demonstratii de marlanie.

 Nu stiu ce este retarda in fond. Natura umana, femeia intelectuala sau natura femeiasca?

 Dar stiu ca nu’s singurul cu aceasta dilema.

Îmi plac femeile inteligente şi emancipate. (...) Totdeauna a fost o auroră falsă şi am închis ochii. (johny raducanu)

Pentru ca femeia inteligenta si emancipata este doar o iluzie a femeii inteligente si emancipate. Cum faci cativa pasi gasesti ca usile care acopera mistere sunt usi in spatele carora se afla zidul. Sunt usi de decor.  Decor... 

Misterul ei, acel mister care te intriga, te atrage, te inebuneste, iti blocheaza toate gandurile asupra ei... misterul care iti excita mintea... este doar mimarea existentei a ceva.

Daca afli prea devreme lipsa realitatii ceva'ului esti doar dezamagit. Din nou. Si din nou. Pana la cinism. Daca afli prea tarziu... se numeste ca esti deja indragostit. Suficient cat sa nu mai vrei sa accepti sa vezi ceea ce vezi.

Daca ar fi fost o corect dozata doza de marlanie... era doar cu plm.

.

Gibonul

.

de la altii, ca si ei poate. si chiar poate bine, cum ne place noua:

“Se mutaseră sub mine nişte inşi, am înţeles după aceea că erau aduşi de proprietară să muncească la construcţia vilei de la marginea Bucureştiului. Băieţii vorbeau la bloc cam aşa cum vorbeşti la ţară de pe un deal pe altul: Băăă, Ioaneeee! Unde-ii, măăăă, telecomanda? Mă rog, când au început cu manele date la maximum m-am dus la ei. O dată, de două ori. A treia oară eram cu toţii nervoşi. La care unul dintre ei a început să urle la mine, cu un accent ardelenesc foarte puternic: “Bă, tu ai ceva cu noi, nu ne suporţi că suntem din Ardeal şi tu eşti mitic”. Am izbucnit într-un râs nervos. Era fabulos. Generaţii de ardeleni care s-au crezut superiori şi şi-au învăţat copiii că ei sunt mai buni decât restul românilor vorbeau prin gura gibonului respectiv. Gibonul clama superioritatea civilizaţiei ardelene pentru dreptul său de a se comporta necivilizat. Şi de a pune tare… manele. Înţelegeţi paradoxul situaţiei: reprezentantul în carne şi oase al civilizaţiei central-europene în mijlocul Bucureştiului balcanic urla la un mitic că e dreptul lui să asculte muzică turcească dată la maximum. Oricum, le-am aplicat un procedeu atât de sever-birocratic încât şi bătrânul Franz-Iosif ar fi fost mândru de mine. Împreună cu şeful de scară am vrut să aplicăm regulile la sânge: ia să vedem, domnii austro-ungari sunt înscrişi în cartea de imobil? A, nu!? E grav? Trebuie să vină poliţia, să o amendeze pe proprietară. A doua zi, reprezentanţii civilizaţiei superioare ardelene se cărau din blocul nostru de mitici.”
(Cristian Ghinea, “Fetiţe rasiste, ardeleni şi Larry Flynt”, Dilema Veche nr. 389 via Diacritica)

.

date a girl who reads

.

http://sonsryan.com/post/7549129705/date-a-girl-who-reads

1. it goes in both ways...

2. better: do not date a girl who reads... let me do that!

.

am puteri - din nou

.

Din categoria Am puteri bai! (as pune link catre ultimul articol de acest gen da’ mi’e lene sa’l caut)

Azi ajung acasa. Dau de mancare pisicii infometate. Discutam putin inainte de eveniment. Probabil ca i'am cerut scuze ca am tinut'o nemancata o zi intreaga, dar n'as fi prea sigur, cred ca mai degraba i'am zis sa mai aiba putina rabdare pana ii pun sa manance. Ea probabil mi'a zis ca eh, nu'i nici cea mai mica problema. Sau m'a injurat. Putin ma intereseaza. Oricum ma iubeste. Trecand prin camera mea (toate’s ale mele da’n fine) apas cu piciorul botonul de start al computadorului. Deschid fereastra, aranjez patul… si realizez ca nu s’a'ntamplat nimic din partea agregatului. Privesc monitorul – priza – triplul si am o intuitie: nu am curent. Din trei pasi sunt in bucatarie si clac! intrerupatorul. Fara efect. As vrea sa fie o siguranta dar banuiesc ca nu are cum – totusi deschid tabloul… toate arata ok. Iau un cleste izolat din camara si pornesc in jos pe scari catre tabloul casei. Chiar vreau sa fie de la tabloul acela problema, desi are niste sigurante in el stil russia (cu accent pe si) care nu prea au cum sa faca poc. Vreau sa fie de la panou pentru ca intuitia imi spune ca e zonala problema. Daca e e aici pot sa o rezolv eu, daca e 'de la ei'... Pe scari ma intalnesc cu vecinul no 1. La fix! Chiar mi’era tarsala sa sun la usa.  Il intreb despre curent. Trist: de cateva ore o zona mare este fara. Este adica suntem. Sunt tentat sa il tratez ca pe un iuzer: sa verific daca ceea ce crede ca se intampla este chiar ceea ce se intampla. Dar ma abtin.

Am ajuns totusi deja jos in fata casei. Arunc in jos o privire scurta cutiei cu maimute, dupa care o ignor. Bag patentul in buzunar si incep sa ma joc cu cainii. Le place sa ma muste de maini. Si numai de maini. Ii las sa se distreze si le spun ca's imputiti. Iar si'au marcat teritoriul in sus pe scari. I’as musca si eu da’s chiar prea murdari. Ma distreaza la nebunie privirea uimita a cainilor care se prind ca au fost muscati de.. un om(!).

Dupa cateva minute urc. Ma duc in baie sa ma spal pe maini. Ma spal gandindu’ma la cateva chestii:

-          Oare a anuntat cineva enelul sau se petrece acel fenomen social 'las’ ca fac ceilalti'?

-          Unde as putea sa anunt? Cel mai simplu ar fi la o televiziune ceva – sunt si mai receptivi decat aia de la enel – niste acrituri. Cat de amuzant e asta? Suntem intr'o lume in care ne e mai usor sa reclamam o problema televiziunii decat furnizorului de servicii. Si cu siguranta e mai eficient! Partea proasta e ca n'am internet si nu pot trimite mail! :))

-          Oare or fi unii care se feresc sa anunte pentru ca au probleme cu contractul? Oare te intreaba ce abonat esti si iti verifica situatia (daca tot faci scandal sa te puna ei la punct…)?

Opresc apa si aud un sunet ciudat. Boilerul (pe curent) suna ca si cand ar incalzi apa. In prima secunda ma gandesc ca poate e un efect termic al apei reci intrate peste cea calda prin tevile… dar vad becul rosu de incalzire aprins. Ma uit sus in si realizez ca aprinsesem lumina cand am intrat in baie! Nu observasem.

Doar am intentionat sa rezolv problema, am luat un patent si… m’am jucat cu cainii. Si gata: pouf!

(mi s’a’ntamplat de cateva ori sa repar servere doar intentionand sa mearga bine. Mai dificil a fost cand a trebuit sa explic ce au avut si cum le’am reparat. Cine m’ar fi crezut daca as fi spus: am puteri – intentionez! Am invatat asta de la Castaneda! si din fizica cuantica.)

.

de la orgoliu in amonte

.

Am avut cateva orgolii puternice de’a lungul…

Cred ca primul pe care mi’l amintesc este “eu nu ma voi desparti niciodata” – undeva prescolar, cinci-sase ani, hotarare generata de experienta parintilor mei. Orgoliul in cauza mi l’am amintit abia pe la vreo 30 de ani intrebandu’ma insistent de ce naiba nu reusesc sa ma despart de foste si la nivel interior. Ca la dracu’ – deja aglomeratie! Deci reusisem!

Prin clasele primare am vazut undeva o poveste cu un geniu care facea ceva matematica pe o tabla. La un moment dat tabla incepe sa se miste. Era de fapt spatele unei trasuri! Tipul genial era atat de aerian incat nu mai dadea atentie totdeauna realitatii exterioare.

Am avut orgoliul de a fi ca el. Am reusit. Sunt la fel de aerian si inventez constant mecanisme prin care sa ma protejez de asta.

Mai pe la douazecisiceva de ani am gasit un nou orgoliu: sa rup conditionarile papusii umane obisnuite. Sa nu mai fiu un simplu robotel care reactioneaza automat (teleghidat) la impulsurile primite din exterior. Am reusit. Si de atunci am stricat caruta: rar imi intelege careva reactiile. Iar incercand sa “recreez manual / voit” reactiile comune… iese varza.

Mai dupa cativa ani inca un orgoliu: sa reusesc sa gandesc fara cuvinte. Fara concepte. Gandul pur.

Dupa ce am reusit am inceput sa imi dau cu pumnii in cap ca am dificultati de a comunica celor din jur ce am gandit sau cum am ajuns la o concluzie sau alta.

Cu vreo doua saptamani in urma am facut o clarificare / corectie. Societatea are mai putine probleme cu indivizii care au alte repere spirituale decat majoritatea, cat are cu indivizii care au alte repere culturale.

Nu partea spirituala deranjeaza ci modul de manifestare. Societatea este suficient de superficiala incat sa nu se uite la motivatia ta (de ce faci ceea ce faci) si sa inchida ochii, atata timp cat faci “ca ei”. (masina, lizingu’, casa, aeru’ conditionat, creditu’, gresia, burta si lipsa principiilor) (sau cool, nebuneste, irational, infantil, cretinoid…)

Problema apare cand diferenta reperelor culturale este determinata de diferenta reperelor spirituale – prin intermediul principiilor. Adica atunci cand partea spirituala este urmata cu adevarat, nu numai de forma, pentru imagine personala.

…am vazut de curand – nu mai vazusem de mult – un tip care se incadreaza in categoria “bun crestin” in cel mai frumos mod cu putinta. Doar ca nu se duce la biserica. Si care la cea mai mica discutie despre spiritualitate capata o impotrivire atat de obtuza incat ar putea fi pus in dex ca imagine explicativa a fenomenului. Si nu pentru ca e obtuz de felul sau. Dimpotriva: orice alt subiect se discuta are abordari de o coerenta remarcabila.

Oamenii cu adevarat buni se feresc sa mai fie buni – pentru a supravietui. Se feresc sa mai fie catalogati ca buni. Se feresc sa fie asociati cu etichete care nu mai inseamna nimic. Fostele Valori sunt etichete devenite desuete, golite de sens, cu sens inversat, cu sens denaturat.

 Cat pe’aci sa ma intreb cat mai poate rezista “in picioare” acest tip de societate. Dar mi’am amintit de cateva prezentari de pe TED… de incapacitatea de plata a jandarmului universal… si alte cateva. Ar fi chiar interesant-cinic-amuzant de observat evolutia lumii in urmatoarele cateva zeci de ani daca n’am fi inclusi in ea.
-----
later edit: si voila ca in timp ce scriam se nastea ciudatenia londrei (care la prima vedere pare pusti idioti fara nici cea mai mica idee despre principii si respect vs adulti).

 .

despre muzica

.

Prima atestare documentara a muzicii este din perioadele pre-memorie-continua (oricum nu am avut never memorie continua, dar de dragul discutiei…). Uneori ma incapatanam sa nu ma trezesc pentru a pleca la gradinita cu noaptea in cap daca nu canta woody (de pe o caseta alba). Uneori chiar de doua ori.

Temporal se sare direct la clasele primare. Unde muzica a capatat o puternica asociere  cu starea de securitate. Cand era muzica, era mama acasa, deci sotul ei nu prea ma batea. Ceea ce oricum era mai bine. Mult mai bine.

Dupa ce am plecat de acasa – la 14 ani – cel mai mult mi’a lipsit muzica.

Pe la 16-17 ani faceam teoretizari despre similaritatile dintre asocierile adolescentilor in jurul diverselor stiluri muzicale si asocierile adultilor mai tarziu in jurul convingerilor (politice, religioase juridice samd).

Pe la douazecisi…ummpic intrebam ce este muzica pe cei pe care ii gasisem capabili sa’mi raspunda intrebarilor interioare fara sa fie ingusti, limitati, fara sa’mi returneze platitudini…

N’am retinut raspunsul lor. Prea laborios probabil. Prea tehnic si nu atat de limpede cum simteam eu muzica.

In treacat am observat cum atinge subiectul celine (calatorie la capatul noptii) “nimeni nu rezista la muzica. n-ai ce face cu inima si-atunci o daruiesti bucuros.

cand esti prea beat de oboseala, inima iti bate in tample. bim! bim! face lovindu-se de catifeaua capului si a urechilor. asa o sa plezneasca intr-o zi. amin! intr-o zi cand miscarea dinauntru se va uni cu cea de-afara si toate ideile se vor imprastia si se vor duce sa se distreze cu stelele.”

Desi Patrik Suskind (le parfum) spunea ca omul poate rezista muzicii acoperindu’si urechile, insa nimeni nu poate rezista mirosului, pentru ca nevoia de a respira este de neocolit.

Saptamana trecuta a fost o coincidenta. O reciteala a catorva pagini din hesse si o reascultare a unui discurs al lui nenea Plesu – ingerii si muzica lumii (conferinta tinuta la Lucerna in 2000).

Le pun in ordine inversa, din motive retorice.

“…lumina devine muzica. Lumina sonora.”

“muzica nu e un ornament colateral al lumii, ci modul ei de a fi. Iar Ordinea inseamna proportie - raport corect - armonie.”

“Pus in miscare, marele mecanism al Universului devine un urias intstrument muzical, sursa a unei melodii perpetue. Aceasta este Muzica Sferelor de care vorbeau pitagoreicii, musica perennis, concertul cosmic. Daca nu il mai auzim este pentru ca prezent inca din clipa nasterii in urechile noastre, a devenit un mediu sonor indiscernabil, subinteles, asemenea luminii, care face posibil vazul, fara sa poata fi vazuta ca atare”.

Nu mai am rabdare sa mai scriu dupa dictare. Se ajunge la musica mundana, si mai apoi la muzica personala, muzica sufletului fiecaruia (da, manelistii ie inclusi).

“… dar e la fel de evident pentru toata lumea ca nu traim intr’un paradis. In muzica generala se aud des note false. Si oricat s’ar stradui politicienii de buna-credinta (care? unde? pe lumea asta? – nota personala) sa institutionalizeze exigenta armoniei sub nume solemne, de institutii globale, efectul general ramane precar. Umanitatea are frecvent aspectul unui cor in deriva, al unei orchestre prost sau deloc dirijate.”

Si asa il introduc pe Hesse.

"De altfel, relatia dintre cultura noastã si muzica mai are un model strãvechi si foarte venerabil, cãruia jocul cu mãrgele de sticlã ii poartã un respect profund. Ne amintim că in China legendară a „vechilor regi muzicii ii revenea un rol de frunte in viata de stat si de curte prosperitatea muzicii era identificatã pur si simplu cu aceea a culturii si a moralei, ba chiar cu aceea a imperiului, iar maestrii de muzicã aveau indatorirea sã vegheze cu strãsnicie intru apãrarea si metinerea in stare pură a „vechilor tonalităţi". Dacã decãdea muzica, aceasta era un semn sigur că şi guvernămantul şi statul vor intra in declin. Scriitorii istoriseau povestiri terifiante despre tonalitãti interzise, demonice si instrãinate de ceruri, ca de exemplu tonalitateaTzing Sangsi Tzin Tze, a „muzicii pieirii", la a cărei nelegiuită intonare in palatul regal bolta cereascã se intuneca deodatã, zidurile se cutremurau si se prãbuseau, iar monarhul si tara decãdeau. In loc de a cita multe alte cuvinte din autorii cei vechi, vom transcrie aici cateva pasaje din capitolul dedicat muzicii de cãtre Liu Bu-e în lucrarea Primãvara si toamna: „Obarsiile muzicii se aflã intr-un trecut indepãrtat. Muzica ia fiinţă din măsură şi-şi trage sevele din marele Unic. Marele Unic este genitorul celor doi poli; cei doi poli dau miscare puterii intunericului si luminii.

Cand lumea se bucurã de pace, cand toate lucrurile stau in linste si toate isi urmeazã in ale lor schimbãri mai-marele, atunci muzica isi cunoaste implinirea.

Cand dorintele si pasiunile nu se-ndreaptã pe cãi grsite, atunci muzica atinge desãvarsirea. Muzica desãvarsitã isi are sorgintea ce-o determinã. Ea provine din echilibru. Echilibrul provine din drept, dreptul provine din intelesul lumii. De aceea poti vorbi despre muzicã numai cu un om care a aflat inţelesul lumii. 

Temeiul muzicii rezidă in armonia dintre cer şi pămant, in impăcarea dintre intunecime şi lumină.

Fireşte, nici statele aflate in decadenţă şi oamenii in pragul declinului nu duc lipsã de muzicã, dar muzica lor nu este seninã. De aceea: cu cat muzica devine mai zgomotoasã, cu atat mai melancolici devin oamenii, cu atat mai in primejdie se aflã tara, cu atat mai jos decade principele, in felul acesta se pierde si fiita insãsi a muzicii Ceea ce au pretuit toti sfintii principi in muzicã a fost seninãtatea ei.

Tiranii Gyesi Giu Si au fãcut o muzicã zgomotoasã. Ei considerau frumoase sunetele forte si interesante efectele de masã. S-au strãduit sã descopere noi si ciudate efecte sonore, tonuri pe care nici o ureche nu le-a mai auzit; amandoi au cãutat sã intreacã si sã depãseascã măsura şi scopul.

Pricina deăderii statului Ci a fost faptul că s-a descoperit muzica magicã. O asemenea muzicã era destul de zgomotoasã, dar in realitate ea se indepãrtase de esenta muzicii. Deoarece se indepãrtase de

esenta adevãratei muzici, aceasã muzicã nu este seninã. Dacã muzica nu este seninã, poporul murmurã, iar viata e vãtãmatã. Toate aceste se datoreazã faptului cã se nesocoteste esenta muzicii si se pune pret numai pe efecte sonore zgomotoase.

De aceea, muzica unui ev de bunã randuiaã este linstitã si seninã, iar guvernãmantul, cumpãnit. Muzica unui ev nelinstit este agitatã si cumplitã, iar guvernãmantul lui, anapoda. Muzica unui stat in declin este sentimentaã si tristã, iar guverãmantul sãu, pandit de pericole.

Frazele acestui chinez ne indicã relativ clar originile si sensul real aproape uitat al oricãrei muzici, intocmai ca dansul si oricare altã practicã artisticã, muzica a fost in epocile preistorice un mijloc magic unul dintre vechile si legitimele mijloace ale magiei, incepand cu ritmul (bãtãi din palme, tropãituri, izbirea unor bucãti de lemn, arta timpurie a tobosarilor), ea a fost un mijloc puternic si verificat folosit pentru „a pune de acord" o multime mare si foarte mare de oameni pentru imprima acelasi tact respiratiei lor, bãtãilor inimii si sãrii lor sufletesti, pentru a-i stimula pe oameni sã cheme si sã conjure puterile eterne, sã danseze, sã se ia la intrecere, sã porneascã la rãzboi, sã intreprindã

acţiuni mistice.”

Muzica.

Bim-bim in timpane.

Rili!?

.