Jung - amintiri vise reflectii 1

.

“... si m’am gandit: “Iar tu ai fost suficient de prost ca sa crezi ce’ai auzit si erai cat pe ce sa produci un dezastru cu modul in care ai luat totul prea in serios!”. Am decis ca din ziua aceea sa impart la doi tot ce relata mama. Increderea mea era de’acum limitata, ...”

La o concluzie similara am ajuns si eu in ceea ce’i priveste pe oameni. Pentru ca sunt atat de zburdalnici de la o dorinta la alta. Si inainte ca sa consider ca ei au chiar realmente o nevoie / dorinta / problema caut mai multe argumente / dovezi decat simpla lor mentionare trecatoare la un moment dat.
Iar cand am spus asta unei Ea... A fost ultima chestie pe care a mai vrut sa o asculte de la mine. Tocmai ce ne impacasem cu cateva minute mai devreme. A auzit asta si s'a hotarat: gata!
Macar nu sunt mai prost decat Jung... decat poate prin faptul ca eu si spun ce am in minte.

--------

“In urma unor investigatii prudente am aflat ca eram privit cu neincredere, deoarece faceam adesea remarci sau aluzii cu privire la lucruri pe care nici n’aveam cum sa le stiu; de pilda, imi dadeam aere de parca as intelege ceva din Kant si Schopenhauer sau din paleontologie, pe care nici nu le “faceam” la scoala.”

Lucrurile azi stau putin diferit. De regula nu esti privit cu neincredere ci cu desconsiderare. “Uite’l, fraierul ala citeste carti in loc sa fluiere pe strada dupa fuste scurte sau sa intrebe decolteurile explozive cat este ora si daca musca”. Dar reactia sociala per total este in fond similara.

--------

“...din stanga a rasarit silueta mladioasa a unei tinere. Era imbracata in portul locului, avea o fata draguta si m’a salutat din ochii albastri, prietenosi. Ca si cum ar fi fost de la sine inteles, am pornit’o impreuna la vale. Era aproximativ de’o varsta cu mine. ... m’am simtit oarecum stingher, nestiind cum sa vorbesc cu ea. Am inceput de aceea sa’i explic sovaielnic ca ma aflam acolo in vacanta, pentru cateva zile, ca invatam la liceul din Basel si voiam sa studiez mai tarziu la universitate. In timp ce vorbeam am fost cuprins de un simtamant ciudat de “fatalitate”.”Ea a aparut, m’am gandit, chiar in acest moment; merge alaturi de mine, ca si cum am fi facuti unul pentru celalalt.” Am privit’o dintr’o parte si am vazut pe fata ei o expresie de sfiala si de admiratie, care m’a facut sa ma simt jenat si, intr’un fel, m’a atins. ... Ea nici macar nu stie cine sunt. N’as putea, oricum, sa’i vorbesc de Schopenhauer si negarea vointei, nu’i asa? Nu pare a fi catusi de putin nelinistitoare. ... Si nici sa’i turui, colac peste pupaza, despre filosofie si despre diavolul care este mai important decat Faust si pe care Goethe l’a simplificat grosolan, cu atata nepasare – nu, este exclus! Ea se afla in indepartata tara a inocentei, iar eu am cazut in realitate, in splendoarea si cruzimea creatiei. Cum ar putea suporta asa ceva? Intre noi sta un zid de nepatruns. ... Cu tristete in suflet, m’am retras in mine insumi si am dat conversatiei o alta intorsatura; ce vedere superba etc.”

Si mai departe de atat. O vezi si intelegi. Intelegi ca daca veti fi impreuna nu vei putea vorbi cu ea despre o serie de lucruri. Fiindca daca ajunge si ea sa inteleaga, sa vada nesimtirea realitatii, nu va mai avea cum sa fie fiinta mladioasa. Ori una, ori alta. Si asa ramai suspendat intre dorinte.

Plus ca ea simte ca mai ai ceva de spus. Si iti cere. Si dupa ce ii spui... s’a terminat. Este convinsa ca este prea proasta pentru tine. Si ca nu ai cum sa iti placa de ea de fapt. Cam asta aud de vreo cinci ani incoace in mai toate cazurile.

.