..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

duminică, 6 iunie 2010

Jung - amintiri vise reflexii 2

.
Am incercat in van sa fac cateva aluzii unor colegi care’mi dadeau impresia ca ar fi meditativi. N’am gasit nici un ecou, ci, dimpotriva, o uimire care m’a pus in garda.

Ei bine... spre deosebire, eu nu am intrat in garda ci mi’am facut o activitate de baza in a insista pe subiectele respective. Daca par meditativi atunci ori sa devina cu adevarat, ori sa renunte la pretentia de a fi indivizi care se preocupa cu cugetarea.

--------

Ceilalti oameni pareau cu totii sa traiasca intr’adevar in alta lume decat mine. Ma simteam complet singur cu certitudinile mele. Tare as mai fi vrut sa vorbesc cu cineva despre ele, dar nu gaseam nicaieri un punct de contact – ci, dimpotriva, intuiam in ceilalti o uimire, o suspiciune, o teama de a veni spre mine care ma lasau fara grai. Asta ma deprima. Nu stiam ce sa cred: de ce nu trece nimeni prin experiente asemanatoare cu ale mele? (o foarte lunga perioada de timp eu chiar nici nu credeam ca ei nu au aceleasi experiente ca si mine, ma consideram cu totul comun, asa ca insistam sa ii fac sa vorbeasca despre ele, sa si le recunoasca – nu atat fata de mine neaparat, cat fata de ei insisi) De ce nu se pomeneste nimic despre ele nici in cartile savante? Sunt singurul care are astfel de trairi? De ce as fi singurul. Nu m’am gandit niciodata ca as fi putut fi eventual nebun,...

Spre deosebire de jung, eu m’am gandit la asta. Contraargumentul cel mai puternic a fost o discutie cu tata, in care am descoperit ca in spatele alcoolului el vedea aceleasi lucruri ca mine, ceea ce insemna ca exista obiectiv acel plan. Alternativa ar fi fost ca am fi avut amandoi acelasi tip de nebunie, care insa in toate celelalte privinte s’ar fi desfasurat cu totul altfel, in afara de ceea ce intelegeam / vedeam imprejur. Ceeea ce nu suna deloc coerent. Si varianta ca eu doar sa’i fi copiat credinte / convingeri / puncte de vedere era imposibila intrucat am trait complet separati.

--------

Singularitatea in care am fost impins mi se parea amenintatoare, pentru ca ea insemna izolare, iar aceasta imi era cu atat mai dezagreabila cu cat eram considerat tap ispasitor (datorita ei), pe nedrept si mai des decat mi’ar fi placut. De altfel se intamplase ceva la scoala care avea sa’mi lase o impresie durabila. La orele de germana (mai toate) eram mai curand mediocru, intrucat materia predata, ..., nu ma interesa catusi de putin. Eram lenes si ma plictiseam. Temele compunerilor mi se pareau de regula anoste sau chiar stupide, iar compunerile mele erau si ele in conformitate cu temele: fie superficiale, fie elaborate anevoios. Ma strecuram cu niste note mediocre, ceea ce imi convenea, pentru ca se potricea cu tendinta mea generala de a nu bate la ochi, vrand sa scap cu orice pret de aceasta “izolare blestemata in singularitate” in care eram impins din cele mai diverse parti.

Desi aproape ca s’a incercat sa mi se impuna sa scap de armata (de catre anumite pile), desi mi s’a oferit o armata facuta doar cu numele, am insistat sa ma lase in pace, sa fac armata normal, fara interventii.
Tocmai pentru a forta ruperea patternului singularitatii.
Iar armata a fost probabil cel mai de anvergura proiect al meu – avand la dispozitie un mediu complet nou, aveam ocazia sa nu mai ies in evidenta cu nimic, si maturitatea de a supraveghea / analiza / intelege evolutia fenomenelor. Sa fiu la fel cu ceilalti, sa fac parte dintre ei.
Proiect esuat cu succes. In numai o luna deja eram diferentiat.
In primele doua saptamani m’am simtit obligat sa ii apar pe unii mai mototoli desi eu insumi nici n’aveam mai mult de 65 de kg si nici nu ma batusem pana atunci de mai mult de doua ori in toata viata mea. Dupa doua saptamani eram principalul actor (initiator) al batailor seara pe scari, la sectoare, obligandu’i pe jmecheri sa’si spele singuri etajul alocat, sa nu’i puna pe altii sa le faca treaba.
Momentul divortului oficial intre mine si ei a fost cand probabil undeva in a treia saptamana am fost singurul beneficiar al glumelor din timpul orelor de somn, glume care au avut o istorie foarte scurta intrucat ma asteptam la ele si am facut astfel incat victimele sa fie initiatorii lor.
La astea a pus capac testul suplimentar din scoala de gradati – ceva de inteligenta something... pe care l’am predat prea repede (deja ma plictisisem sa stau cu el in fata si nu credeam ca ceilalti selectati vor fi chiar atat de lenti in comparatie cu mine, in fond o greseala de calcul din partea mea).
L’am predat atat de repede incat psiholoaga credea ca am renuntat si mi’a zis binevoitoare totusi sa ma mai gandesc, ca poate merge. (din alt punct de vedere, in situatii similare ma gandesc ca eu chiar am o fata / privire de prost daca ei nu’si dau seama uitandu’se la mine ca e mai probabil sa fi rezolvat, nu sa fi fost coplesit de exercitii).
Revenind la test, dupa ce am fost nevoit sa spun cu voce tare, incat au auzit si ei, ca de fapt am terminat, proasta in loc sa ma lase sa ies m’a trimis in banca langa ei.
Dupa ce un rau era deja facut, adica faptul ca terminasem mult mai repede decat trebuia, ea a mai venit si cu al doilea. A venit spre mine ca sa imi dea foaia ca sa mai corectez, sa o revizuiesc. Insa pana sa ajunga la mine s’a uitat pe raspunsuri ca sa imi spuna ca am x raspunsuri la care ar trebui sa ma mai gandesc. Numai ca nu a gasit niciunul gresit. Asa ca a facut si a doua tampenie – a reactionat cu o expresie de surprindere vizibila, dandu’le de inteles celorlalti ca stiam toate raspunsurile corecte. Pe care ei nu au intarziat sa mi le ceara.
M’am uitat imprejur interzis. Ei dadeau niste teste de inteligenta (nu de cunostinte) care urmau sa spuna daca ei pot fi comandanti sau nu, si la ce nivel. Si considerau ca e normal sa’si falsifice inteligenta! Iar psiholoaga chiar avea chef de jocuri morbide si m’a intrebat cu voce tare de ce nu sunt de acord sa le dau si lor raspunsurile. Nu parea chiar atat de tampita, parea ca o intereseaza subiectul, insa la fel de bine arata ca nu o intereseaza urmarile distructive ale acestor cuvinte pentru supravietuirea mea sociala in acel loc.

--------

Hegel m’a speriat prin limbajul sau pe cat de obositor si anevoios, pe atat de pretentios, limbaj pe care l’am privit cu o suspiciune nedisimulata. Mi se parea a fi unul din acei ganditori ferecati intre zidurile propriului edificiu de cuvinte si care nu se mai agitau in inchisoarea lor, arborand o mina plina de orgoliu.

Reactie similara am avut vis’a’vis de mai multi filosofi. Numiti gresit filosofi, in realitate niste indivizi care si’au creat edificii de cuvinte in loc sa creeze edificii de idei.

--------

– Asta’i lucrarea lui Jung, a spus profesorul; este de’a dreptul stralucitoare, dar atat de improvizata, incat se vede cat de putina seriozitate si ce efort minim i’ai consacrat. S’o stii de la mine, Jung, cu superficialitatea asta n’o sa razbati in viata. Pentru a razbate ai nevoie de seriozitate si constiinciozitate, de munca si osteneala. Uita’te la ce a scris D. N’are nimic din stralucirea ta, in schimb este cinstit, constiincios si silitor. Iata drumul spre reusita in viata.

U-ha! Asta excelent exemplu este despre stupizenia care guverneaza societatea umana. Fiindca majoritatea este incapabila de stralucire, devine valorizata munca prosteasca, sudoarea imputita, pe cand usurinta de a rezolva probleme cu eleganta este privita cu ochi rai, cu frustrare, este simtita / categorisita ca o trisare. In cel mai bun caz este vazuta ca o abordare superficiala, fara legatura cu realitatea. “Recompensa” unei pozitii cu forta decizionala este data de “mai intai chinuie’te si tu ca toti” nu de competenta demonstrata.

--------

Daca spiritul familial constituie un consensus omnium, atunci el va reprezenta un sentiment de siguranta in raport cu lumea (al copilului crescut in acea familie); daca el se afla insa in opozitie fata de cei multi si este insusi brazdat de contradictii, atunci se naste sentimentul de nesiguranta in raport cu lumea. Copiii reactioneaza mult mai putin la ceea ce spun adultii decat la factorii imponderabili din atmosfera inconjuratoare. La aceasta, copilul se adapteaza inconstient, adica in el se produc corelatii de natura corespunzatoare.

Iaca spus mult mai limpede de Jung unul din motivele care de curand ma fac sa ma gandesc de doua ori inainte de a dori un copil. In mod clar in familia mea (aia ipotetica) nu ar exista in raport cu lumea un consens universal, ci dimpotriva. Atitudinea mea de opozitie fatisa vis’a’vis de cei multi ar fi limpede. Asta l’ar condamna pe copil la un sentiment constant si adanc de nesiguranta in raport cu lumea. Ceea ce nu vreau sa’i fac. Stiu cum e sa te lupti constant cu asa ceva si nu.

--------

Exista insa fapte care, chiar daca nu le cunoastem, ne influenteaza viata, si asta cu atat mai mult cu cat sunt inconstiente.
Cel putin asa traieste o parte a fiintei noastre ..., si anume acea parte pe care eu am desemnat’o, pentru uzul meu personal ca ”nr.2”. Ca ea nu este o curiozitate individuala o demonstreaza religia noastra occidentala, care se adreseaza expressis verbis (prin cuvinte precise) acestui om interior si, de aproape doua mii de ani, incearca in mod serios sa’l aduca la cunostinta constiintei de suprafata si personalismului acesteia: Noli foras ire, in interiore homine habitat veritas! (nu va duceti afara, in omul interior salasluieste adevarul!)

Aici sunt atat de multe discutii de facut incat este bine ca exista deja randurile care sa le nasca. Si’atat.
.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

spui, semnezi.