Eroul Zilei

- sau Unflarea in Pene -
- sau Stim vs Simtim -

Din categoria povesti IT pentru omul de rand…

Joi.
Colegii de la retelistica, plini de simtaminte curate, au purces la testarea legaturii secundare la internet si au simulat picarea celei principale. Firesc, undeva la sfarsitul orelor de program… cand mai tot omul se grabea sa termine ce a inceput, ori daca nu avea nimic de facut se intreba cat de aglomerat fi’va metroul.

Buba. O aplicatie da semne de asfixiere. Buba numarul doi. Colegii de la retelistica sustineau ca totul a revenit la normal din partea lor. Iaca scantei si cuvinte strivite printre dinti. Vine ora eliberatoare, lumea da din umeri si pleaca acasa. Unii cu spume, altii cu lehamite. Si altii cu o combinatie a celor doua.

Pe drum mi se scanteiaza o idee: pai daca acea aplicatie a dat cu virgula, alta - si anume cea pe care cica o gestionez io… trebuie sa fi paralizat cu succes (din punctul utilizatorilor de vedere)! Si ma intreb de ce oare n’am primit nicio plangere de la contabilitate (ca asta a mea ie aplicatia pe post de coloana vertebrala a contabilitatii, iar ei se afla in alta locatie). Hm, in fine, poate fiind la sfarsitul programului nu mai erau oameni care sa sesizeze ceva. Dar mi’aduc aminte ca exista aproape totdeauna o fata care sta si lucreaza pana la ore dureroase. I’as da un telefon, sa vad ce face, sa’i zic ca daca inca ii merge prost nu se mai rezolva nimic in seara asta. Dar nu am numarul ei.

Vineri. Dimineata.
Dimineata incepe in tromba. Datorita paraliziei de ieri toti utilizatorii s’au bulucit si incotopenit prin server. Ii iau pe toti la rand si ii curat de fisiere temporare ramase nedumerite in coada de peste.

Still got the blues! Ok, oamenii acum pot porni programul… dar acesta reactioneaza crunt de lent. Actiuni de o secunda-doua dureaza 20-30. Actiuni de 5-10 secunde dureaza minute. Incerc sa localizez problema. Intru pe server… totul arata firesc. Simt un fior interesant: unu - tipul care mi’a predat (adica nu) gestiunea programului nu este la munca azi. Adica nu mi s’a spus deloc precis cum functioneaza, dar trebuie sa rezolv. Si doi… daca baza de date s’a cracanat ieri, backup’ul facut azi-noapte este deja corupt. Recte inutil. Iar ca sa ofer contabilitatii un program cu datele de alaltaieri… mare show mare…

Si totusi… (iubirea) de ce mie imi merge ok iar lor nu? Pai… retea? Vorbit cu amicii de la retelistica… mi’au demonstrat ca la ei e totul ok.

Buba mare. Contabilitatea incepe sa fiarba. Este inchidere de luna. Cine a avut legatura cu lumea contabililor stie ce inseamna inchidere de luna. Acea nastere cu sfortari care se intampla mai precis decat ciclul iubitei. Insa tot cu puternica incarcatura emotionala... uf, vine, vine? ... stai ca vine... da' nu mai trece odata?

Insist. Imaginez tot felul de teste ca sa depistez sursa problemei. Totul indica reteaua. Insa colegii de la retea imi demonstreaza din nou ca reteaua este functionala in parametri normali.
Si dai si pune’ti intrebari existentiale! Cum exista daca nu este?

Urmaresc si alte incidente care mai apar dinspre contabilitate. Si aflu ca au probleme si cu internetul. Iar ma duc la retea. De acolo mi se demonstraza ca de fapt este de la infrastructura – nu ar functiona corect un proxy. Deci nu ar interactiona cu problema mea. Pe de alta parte insa infrastructura incepe sa… dar nimic concludent nu se intampla. Fac si eu propriile cercetari: demonstrez ca nu e numai de la proxy ci (din nou) si de la retea.

Dupa vreo doua ore de surubarit, testat, pipiait, mirosit, dau un mail catre tot departamentul IT. “Mai martafoilor, care ati dat din botoane ca la playstation, ca uite nu mai mere caruta!” Aaa… nu! Mesajul asta l’as fi dat cu o jumatate de an in urma. Cand lucram intr’un mediu uman, uneori chiar cald, amuzant, placut. Acum, ne’am integrat in multinationala. Asa ca am prezentat rece problema, dimensiunea ei, testele care aratau cu degetul catre retea… si doua solutii. Una in curtea retelei si una de criza – daca nimeni nu face nimic eu imi gasesc solutii – mai radicale, doar sa mi se aprobe!

Acum incepe distractia in grup. Monitorizari de trafic, descoperiri interesante, tarla de tentative esuate de autentificare, alta tarla de tentative de plimbare catre zone interzise sau dezafectate… analize, cautari… zi de seara pana’n vara. Si ii vedeam cum plecand pe fiecare pista se departau de subiect, de problema. Dar daca asta stiau sa faca ii lasam. Poate aveau dreptate! Pote gaseau totusi ceva!

Vineri. Pranz.
Din rarunchii simtirilor emerge o idee. Mie imi mi. O pipai… e cam hazardata. Tot despre retea. Dar dupa o perioada ma acomodez cu ea si capat curaj sa o verbalizez.
Network’ul imi demonstreaza tehnic ca nu e corecta.
Zic ok, am inteles. Dar aceeasi treaba nu s’ar putea intampla in alt sector, nu in cel pe care il supraveghem / testam noi? Fiindca tare ar fi explicat toate problemele… Cica nu. Bine.

Incet, incet directiile de lucru dispar, se sting in munci de rutina.

Eu repet mecanic “Cred ca functionam pe conexiunea de back’up…”. Este singura noima a lumii. Altceva nu mai poate explica existenta. Mareata Existenta…(ca iar il sar pe heidegger si ma duc direct la platon)

Primesc un mesaj de la seful mare. Raspuns la anuntul meu referitor contabilitatea care este in criza, la incheiere de luna se uita pe pereti... Sa scot fondul galbui de la mail!!! Subit, instantaneu si intempestiv imi sar capacele. Adica eu anunt lucruri importante (criza) si imi raspunzi despre culoarea fondului??? Adica imi freci neuronul de fiecare data cu texte de multinationala, ca stimulam inoventia si creativitatea si imi ceri sa fiu furnica nediferentiata si nediferentiabila?! Adica utilitatea reducerii fortei contrastului in scopul prevenirii oboselii ochilor nu conteaza? Adica daca asa ma simt eu mai acasa in felul acesta facand conexiune cu cartile vechi care mi’au tapetat viata… tu’mi ceri sa fiu tuns calcat spalat ca in filmele cu soldatul model din armata americana?
Ma gandesc o secunda cat de tare imi risc salariul si ii raspund la problema ridicata de el. Cu spume, dar elegant. Daca la cea ridicata de mine nu gasea ca am avea ce sa ne spunem…

Vineri. Spre seara.
Cei de la retea propun achizitionarea unei tevi mai mari. Ca asta ar fi subdimensionata. Si d’asta… Seful mare face o minisedinta. Doar cu sefii de echipe. Io fiind integrat in multinationala am coborat la nivel de furnica. Si desi seful meu de echipa fusese plecat toata ziua, nu analizase, nu stia cu ce se mananca problema, si oricum nu genul de om cu idei / solutii, era chemat. Io, care adunasem de’a lungul zilei toate informatiile despre subiect nu.

Cand ii aud ca o iau pe coclauri ma duc la ei si le dau informatiile corecte.

Ii las apoi sa vorbeasca, sa caute problema, sa caute… Cand ii vad ca au ramas fara directii, deschid din nou gura. Si le spun ideea mea cea fixa: functionam dintr’un motiv sau altul pe backup. Iar si din nou omu’ retea demonstreaza ca nu este posibil dpdv tehnic, suntem cu totii convinsi. Io mai putin, aproape de nu. Le mai spun alta directie potentiala insa cu bataie lunga si dificil de detectat.

Se decid trei lucruri: unu - se urmareste directia cu bataie lunga spusa de mine, doi - se instaleaza un analizator de retea mai competent… si ca sa imi faca si mie un hatar… trei - sa scoata cablul de back’up! Bine, dar o facem degeaba! Zice omul retea.

Se scoate cablu’ cu pricina… si bezna! La nivel conexiune, bineinteles. Quot erat demonstrantum! Butonare, trecere manuala pe linia principala… surpriza (!) programul contabilitatii merge in pas vioi!

Le’am rezolvat iar problema creata de ei, problema generatoare de stare de criza… rezolvare din curtea lor.

Partea de dat cu capul: omul secundar de la comunicatii imi raspunde pai asta era treaba romtelecomului – ca avem externalizata o parte din comunicatie… pai sa nu ii dai cu ceva in cap? Adica eu din alta zona (aplicatii) iti rezolv o problema din curtea ta (comunicatii) si tu spui ca nu era competenta ta?

Totusi, incet-incet in felul asta seful cel mare va intelege cum imi justific eu salariul cu care am venit din firma achizitionata de catre mareata multinationala. Cu care banuiesc ca nu este de acord. Si tare banuiesc ca ma mutase intr’o zona de activitate in care nu aveam pregatirea necesara pentru a da randament, pentru a avea justificare de scadere a salariului la un moment dat!

Am plecat acasa mai umflat in pene ca niciodata.

Partea paradoxala: de cate ori scot cate o chestie d’asta… o scot ca o simt! Nu pentru ca o documentez tehnic (bine, dupa ce o rezolv stiu si modalitatea tehnica de demonstrare)! Cum spunea ieri o colega, dupa rezolvare… De unde era? Cum ai zis tu? Pai da, ai sustinut ceva de bun-simt. Eu rezolv problemele prin’o abordare in care predomina bunul-simt, nu tehnica.

Asa ca… o firma care nu isi permite sa angajeze specialisti… macar sa angajeze oameni cu bun-simt. Desi cred ca astia sunt mai rari decat primii. Dar si accepta salarii mai de bun-simt decat primii. Si doi... ascultati bai de oamenii cu bun-simt!

Nota: de’a lungul scrierii postului, am stat incredibil de mult timp ca sa caut cuvinte romanesti pentu automatismele englezesti (chiar si in afara de cele de specialitate). Si am vazut cat de greu am reusit sa ajung de la useri la oameni! (de la useri am trecut la utilizatori… iar dupa doua recitiri… am realizat: aceia sunt oameni, nu utilizatori!)

------------

Chestie. Colaterala si neadiacenta - ca victimele bombelor americane.

Un om achizitionat si el odata cu firma, de catre mareata multinationala, reclama intr’o buna zi ca un mesaj e-mail i’a sosit dupa 4 (patru) ore (ORE)…

I se raspunde ca patru ore sunt considerate in mareata multinationala ca fiind acceptabile, drept care si el trebuie sa se alinieze…

Am vrut sa’l sun sa rememoram timpurile cand tineam eu (noi, firma romaneasca) serverul de mail si… 4 ore….? Hoho!

Dar am o solutie si pt asta: fiecare gigel isi face blog in loc de mail. Si se organizeaza oamenii, fie omu’ pune pe propriul blog mesajul pe care il are de trimis, si mentioneaza in titlu “pentru gicuta”, fie il pune pe blogul destinatarului (mai fezabil).
Adica un sistem gen: nu sunati, mai ies ieu din cand in cand!

cuvinte de la altii

vorbe gasite pe Skeutadittaleur:
............................................
- Atunci de ce mai pleci?
- Pentru ca am nevoie sa stiu ca pot sa plec.

Pentru ca am nevoie sa stiu ca pot sa plec... cred ca asta e o boala si mai cred ca sufar si eu de ea.
Ca altfel nu m'ar fi pironit asa aceste cuvinte.

scurt

generatia nonvalorii - in mintea careia lucrurile se intampla ca asa trebuie.
se merge de la sine. se cumpara ca ie reclama facuta, se angajeaza ca asa se face.

pun linku tau dak pui linku meu.
ieu te declar ca esti ok daca ma declari ca sunt ok!... (asta este metoda impamantenita noilor generatii de catre jocuri on-line, de catre retele de social network. primesti gratulatii daca dai gratulatii. chiar daca esti ultima prastie de om.

masina de spalat

Incepand de ieri am masina de spalat. Azi am racordat’o si a intrat in paine. Adica in rufe. Adica invers.

Are o functie interesanta: pentru calcare usoara – ceva cu stoarcerea... ca sa nu se cuteze carpele…
As fi dat bucuros de doua ori mai multi bani daca ar fi avut functia no fachin ironing needed!

oameni care traiesc frumos

Este derutant pentru mine. Sa primesc ceva. Chiar si o vorba buna. Sau mai ales. Parintii… sau… nici macar parintii nu m’au obisnuit cu asta.

Iar sambata un unchi a venit cu tot familionul lui sa ma ajute sa fac curat in casa. Intr’o casa care cel putin pe vorbe e a mea de o saptamana incoace. Nu mai fusese curatata de circa 20 de ani…

Un unchi, nevasta lui si unul din fii au facut smotru in casa la mine o zi intreaga. Cam o data pe ora ma opream, si ramaneam cu ochii pironiti la ei. Eu n’am fost obisnuit sa mi se dea, asa din senin. Nu’i intelegeam.

Inca inainte de plecare ma intrebam cum le pot multumi. Am un pic oroare de manifestari publice, cuvantari teatrale, emotionale. Si era clar ca nu o faceau pentru multumiri, ci… eventual Kant si povestea lui despre datorie, morala…

La plecare le’am spus scurt va multumesc, m’am uitat in ochii lor si atat. Din gramada aia mare de cuvinte pe care o cunosc in limba romana acestea au fost singurele pe care le’am gasit potrivite. Nu sunt obisnuit sa primesc din senin, fara interes, nu sunt obisnuit sa multumesc pentru asemenea gesturi.

Si totusi n’ar fi trebuit sa’mi provoace acea senzatie ciudata de "cum dau inapoi?".
Fiindca mi se intampla si mie sa fac lucruri dezinteresate. Doar acum zece minute cand am coborat sa’mi pescuiesc pisica de pe langa casa, am vazut fetita vecinilor de dedesubt trista ca nu putea sa prinda pisoiul pe care pusese ochii sa’l duca in casa. Ii da mancare de ceva timp, are grija de el, il ia in casa uneori, dar tot sperios este. Dupa ce mi’am dus sus patrupeda am coborat din nou cu o bucata de cascaval in mana. Dupa cateva minute bateam la usa vecinilor si le dadeam speriosul portocaliu vargat si pufos.

Din cand in cand ma mai duc la un cunoscut si dau meditatii la matematica sau pun un perete de gipsacrton, sau repar un computador. Si nu iau bani pentru ca mi se pare penibil. Nici macar multumirile nu le primesc prea bine. Nu fac aceste lucruri pentru multumiri, ci pentru ca asta este modul frumos de a trai unii cu altii. Si daca ii vad ca se cramponeaza in multumiri imi dau seama ca n’au inteles mesajul din spatele actiunii. Si atunci imi dispare si starea de implinire data de libertatea alegerii modului de a trai…

Din acest motiv acum am gasit suficiente cuvintele va multumesc.

Si tot nu’mi vine inca sa cred cat de greu mi’a fost ca sa accept ca nu trebuie sa dau ceva inapoi.

despre pisici

material de studiu. cu sonor.

rar am ras cu atata pofta.

statul roman

Am spus saptamana trecuta cum in birocratia noastra stai cu mortul pe masa contempland vesnicia pentru ca medicul te trimite la politie pentru o hartie, iar politia (comunitara, adica cu 4 clase) la medic inapoi pentru hartia pe care o cereai in prima instanta medicului! Doua hartii care in opinia fiecaruia deriva din cealalta. Sarpele aztecilor in materializare concreta in aparatul de stat.

Saptamana asta am regasit patternul. Notarul te trimite la fisc pentru o hartie, fiscul te trimite la dracu pentru ca nu ai hartia pentru care te’ai dus la notar din start…

Altfel… toate’s bune. Functionarii de stat fac greseli de scriere in acte oficiale. Confunda un e cu un i (in scrisul de mana acestea pot fi asemanatoare). Altii inlocuiesc Foarea cu Florica (sau invers) intr’un certificat de deces. Pentru greselile lor de scriere platesti tu, nesimtitul care are tupeul sa’i deranjeze cu pretentii de intocmire de acte. Pai cum crezi tu neofitule ca esti capabil sa umbli sa rezolvi sfintele acte care sunt evident doar la indemana cunoasterii lor celeste!? Pentru ca dupa 30 de ani alti functionari de stat (urmasii) iti dau din umeri si iti refuza actele pe motiv de neconcordante de nume. Si te mai si trateaza cu sictir.

Ca assa’s ei. Tare rapid suparaciosi. Te trimite notarul cu niste hartii facute de ilustra’i persoana la primarie. Functionarul public din primarie se simte ofuscat pana in maduva oaselor ca “nu ne fac noua notarii programul!” – asta dupa ce am asteptat respectiva functionara sa vina dintr’o discutie amicala. Numai vreo 10 minute. “Si de ce a facut doua hartii? – Era suficienta una! Punea ambele nume pe o hartie!” ne certa pe noi de zor, oamenii simpli, pentru ca ar fi gresit notarul. Si oricum nu vi le dau pe loc pentru ca persoana care le scrie este plecata. Adica functionarul public pleaca si aparatul de stat se opreste. Una din roti are frana pusa. Si daca era doar una, era mai simplu, dar sunt doua! Adica daca veneau doi oameni cu cate o hartie era ok. Daca vine un om in doua randuri cu cate o hartie este ok. Dar daca vine un om cu doua hartii deodata nu mai este atat de simplu! Matematica functionareasca… Saptamana viitoare se rezolva! Eu inconstientul imi luasem o singura saptamana concediu ca sa rezolv cateva contracte... asa ca am avut o privire diafana... Vazand'o functionara publica mi'a aruncat regeste: Termenul legal este de 30 de zile! Termen legal si saptamana pe care le'am suntat eu de capul meu gasind alta solutie, recte ajungand la alt functionar public, pe care l'am abordat invaziv cu o buna dispozitie si o efervescenta cotropitoare incat i'am indus din start starea de rezovlare de probleme... si o modica spaga de una suta mii. Bani vechi. Asta in schimbul evitarii unui drum pana la dracu in praznic dupa doua timbre fiscale de cate 1 leu (nou)....

Fiscul are propria gandire abstracta. Atunci cand functionara mi’a scuipat refuzul de a’mi elibera o hartie pentru ca nu am act de deces ca sa dovedesc ca sunt mostenitorul, am considerat ca a fost un mesaj redundant: intelesesem deja mai devreme ca este vita. Insa cand am vazut pe tipizatul oficial al fiscului ca se cere act doveditor de mostenitor: certificat de deces… I’am trecut pe toti in categoria celor initiati in contacte astrale. La drum de seara cu picuratoarea stricata… de unde picuratoarea mea afla ei care sunt mostenitorii dintr'un certificat de deces? Eu gheorghe devin peste noapte mostenitorul lui ion vecinul al carui certificat de deces l’am gasit intr’un fel sau altul? Oricine pune mana pe un certificat de deces, al oricui, in ochii fiscului devine mostenitor al respectivului! Dupa ce ca iti cer j’de mii de hartii, nici nu ti le cer pe alea coerente!

Dar le’am inventat contramasura. Ca sa nu ma mai trezesc ca vor si alte hartii la care nu s’au gandit din prima, m’am dus cu toate actele familiei din ultimii 50 de ani! E adevarat, am masina, ferice de mine! Si pusesem la suprafata act de nastere al meu ca sa arat ca sunt descendent / mostenitor al lui x, si act de nastere al lui x din care se vedea ca este descendent / mostenitor al lui y. Iar cand aceeasi vita care ma scuipa de 3 zile m’a intrebat care este gradul meu de rudenie cu y si a descoperit ca nu se pupa situatia mea cu cea standard (pen’ca saream o generatie) i'am propus insumi eu sa’i dau inca un act de deces. Si mai vroiam sa’i mai bag pe gat inca doua de nastere daca vedeam ca mai rumega ceva. Iar miscarile le’am facut cu talc: am deschis in geamlacul ei ingust ditai dosarul cu sute de hartii, ca sa perceapa ca o sunt gata sa o mitraliez cu toate tampeniile de acte posibile.

Asa ca in fiecare zi poti rezolva cate o hartiuta maxim necesara pentru o alta hartiuta. Si multe sunt hartiutele Domnului!

Din cand in cand se intampla sa fie doi (!) functionari plecati. Iti dai seama ca sunt deja doua roti cu frana pusa, iar efectele sunt tip avalansa... D’asta din cand in cand aflam ca au trecut douazeci de ani degeaba (parazitii), fara sa se faca nimic, fara sa se aplice legi samd.

Oprescu se da leu paraleu ca a anulat contractul cu aia care in amar de vreme din patru strazi au renovat doar una (centrul istoric bucuresti). A doua zi altul ne anunta ca Oprescu a supt un corn cu lapte cand a facut respectiva afirmatie. Si explica de ce.

Candideaza Be-he-he-cali la presedintie. Mi se face frica. Din nou.

Acum o saptamana sor’mea imi propunea sa incep totul de la cap cu alti oameni imprejur. Adica in Olanda. Sa ma duc la ea. Candidoza Becali… Un var imi spunea ca asculta stirile ca sa afle cand sa plece din tara. Candida Becali… Cred ca var’miu nu asculta stirile care trebuie. Sa treaca pe guerilla... un spital din cluj nu mai opereaza decat urgentele din lipsa de fonduri. Va asigur ca psd’istii cu care mergeam la biliard nu au scazut sumele cu care inteapa statul pe liniile de aprovizionare din scoli, spitale…

Dar tot ce am spus aici este despre aparatul de stat roman! Nu despre romani in general, nu despre Romania. Romania nu este statul, Romania nu sunt gunoaiele care plutesc la suprafata! Romania suntem noi. Iar in momentul in care eu si cunoscutii mei ne purtam civilizat am dreptul sa afirm ca Romania este civilizata! Si am dreptul sa cer sa mi se dea voie sa'i impusc pe cei despre care am scris aici...

una bucata

chiar daca sunt un declarat antiparazitii, cand este ceva ok recunosc.
l'au scapat din refren pe care este...

Riscul prostiei. Bebelusii in pericol.

La status pe mess vad link. Titlu de articol “riscul ca un bebelus sa moara creste daca doarme cu mama sa”. Zic uat?

Si cetesc articolul. Initial am vrut sa il reproduc aici, insa consum timp si spatiu aiurea.

Ideea de baza este ca un grup de cercetatori (d’aia de libertatea) engleji de data asta, au facut cica un studiu din care s’a aflat ca multi, poate majoritatea bebelusilor morti isi datoreaza starea de agregare urmatorului fenonen: “Decesele s-au datorat tinerelor mame dezavantajate social, care au adormit cu ţigara aprinsă, sau care au consumat droguri şi alcool.”

Acum partea tare este concluzia studiului, ca si titlul. Au fost puse decesele pe seama dormitului cu mama al bebelusilor! Nu pe seama idioteniei acelor femei, nu pe baza conditiilor precare, nu pe baza consumului de chestii dubioase pe langa nou-nascuti! Alooo! Crevedia! Somebody!

Sa mori si alta nu! Iaca se revolta pana si bebelusul din mine care tare ar vrea sa doarma cu cateva mame pe care le’a vazut ieri in auchan, na! Propun iesire, mars si manifestatiune publica a bebelusilor care vor sa doarma cu mame! Cu mame sau cu mamele!

Am aflat ca mama articolului era chiar tanti din lista de mess. Am fost dezamagit. Tare ma lovise leuca mai cativa ani in urma aceasta fiinta despre. Sincer, nici acum nu stiu daca nu cumva ochii ei nu ar fi din nou capabili sa imi opreasca procesul vorbirii. Asa, prin linistire, prin calmare pana la neantizare a gandurilor. Si ca am ajuns la damigeana cu amintiri, trupul ei imi stimula cele mai statornice simtiri.

Acum realizez – sunt corpuri care iti evoca / exprima / transmit placere, altele voiciune sau senzualitate. Altele nimic.

Revenind. Nu prostia / iresponsabilitatea e cauzatoare de moarte ci somnul cu mama. Asta pentru ca iresponsabilitatea este considerata apriorica in ziua de azi, altfel nu inteleg de ce.

Asa ca am intrebat’o pe fata cu privirea inecatoare:

castleless: buna. curiozitate: de ce ai pus ineptia asta de stire ca link?
Ea: haha
Ea: nu am voie?
castleless: am spus - e o curiozitate. nu o interdictie...
Ea: lucrez la libertatea on line acum
castleless: si asta e scrisa de tine? nu m'am uitat..
Ea: da, nu e una tocmai reusita
Ea: e sa fie
Ea: :)
castleless: pacat. aveam o parere mult mai bua despre tine
Ea: haha
castleless: adica buna
.........
castleless: si astia te obliga sa pui titluri de'a'mpulea?
Ea: adica?
castleless: riscul unui bebelus nu e sa moara daca doarme cu mama lui - ci daca are o mama descreierata! ceea ce este cu totul altceva
Ea: e vb de un studiu
castleless: nu dormitul cu mama ucide ci tampenia mamei
Ea: nu e indicat sa doarma cu mama in pat
castleless: bine. oricum, mi'am satisfacut curiozitatea. merci
Ea: bine

Da. “e vb de un studiu”. Si fata asta scrisese cateva scenete interesante… Dezamagire. Asa ajungem intr’o lume plina cu sfaturi utile pentru si numai pentru imbecili. Tropa-tropa pe plan orizontal. Cos de alfa pentru plan inclinat dispare...

Ajax

Curatenie generala. Ar fi necesara reconstructie generala, va urma ceva si in directia asta, insa mai incolo. Acum curatenie. Stiti chestiile alea care se formeaza din grasimea care se zburataceste in timpul procesului de bucatarire, chestii care in timp polimerizeaza si te uiti la ele cu groaza ca nu stii cum mama lor scapi de ele, si te gandesti cat vei freca… si se fac in general in zona cuptorului sau pe dupa aragaz… Firesc ca nu stiti, voi sunteti gospodine perfecte. La naiba, io nu’s gospodina! Si tocmai am mostenit o bucatarie care avea peretii in intregime amenajati cu astfel de decoratiuni interioare. De suuuus pana jooos.

Cu ani in urma intr’un excez de zel am incercat cu cateva chestii de curatire… la mare cinste fiind pudra ajax. Nope!

Acum mester ce ma aflu am concluzionat dupa cateva secunde de meditatie: o lampa (adica un arzator cu butelie de gaz, d’aia mica, manuala), si un spaclu. Asa cum se ia vopseaua veche de pe usi se va fi luand si minunea asta. Va dura infernal de mult, vor fi o gramada mare (poate o ladita) de butelii micute, dar vorba romanului: asta e!

Ieri insa la plimbare de duminica (adica la cumparaturi ca, si cu, toata lumea) vad in raft agresiv prezentat ajax solutie profesionala, bla-bla, extra-power… Am zis ca in mod sigur voi gasi un loc in care sa am nevoie de epitetele astea.

Astazi, ajuns acasa de la birou, stateam in picioare, putin dezorientat, sprijinit intr’o mana de masa din bucatarie. Si ma intrebam ce sa fac. De unde sa ma apuc din nou…

Am zis strang toate sculele intr’un singur loc si le pun pe caprarii. Ocazie cu care am gasit bormasina pe care o credeam maritata. Ok, hai sa o curat ca arata ca naiba.

Iar pana se usuca a ei cutie… din nou in bucatarie… ma uit la pereti (aia cu grasime polimerizata in picturi incredibile – probabil ca darele si bulinele acestea vin de undeva, si vin in mod sigur din interiorul peretelui, de fapt e peretele care produce chestii, nu?)… si printr’o asociere de moment dau cu ochii de ajax lichid cu lista lui de epitete.

Ok, mi’au placut totdeauna experientele. Hai sa vad ce stiu sa faca epitetele astea! Am cetit instructiunile. “a se pune cateva picaturi pe pata de grasime. Se sterge cu o carpa umeda”. Ma uit la pereti. Haha! Cateva picaturi pe PATA? Pai pot considera fiecare perete ca fiind o pata imensa sau ca fiind un ocean de pete mici intim legate una de alta… Totuna. Ma duc la unul dintre pereti, si las sa se prelinga pe el niste epitete. Cat am insurubat dopul, am pierdut din ochi experimentul. Am cautat locul, m’am uitat in lumina sa inteleg unde este peretele ud… cand gasesc o dungulita ceva mai deschisa la culoare. Zic, ma… nu ie posibil. Asta sa fie locul? Atat de tare este? Da. Confirmat. Asa era.

Asa ca: luat craticioara veche (cea care a stat cu nisip si lumanari in ea), burete, inmuiat usor o fata a buretelui, aplicat pe perete… fenomenal! Astaa isi facea treaba doar plimbat asa pe deasupra, cand am frecat apasat am inceput sa iau vopseaua! M'am intrebat daca o sa mai am piele pe maini la sfarsitul operatiei si mi'am raspuns ca voi afla! Sincer, am ramas impresionat!
(hoho, pe veronica tocmai o impresioneaza un patronel de club cu latura sa umana, pe mine ma impresioneaza cum curata ajax niste ulei intarit)

Au mai ramas ce’i drept cateva puncte / dare. Curios, in acele zone am insistat pana am luat in apropiere unul sau chiar ambele straturi de vopsea. Insa uleiul intarit si’a protejat zona pe care troneaza.

Acum peretii bucatariei sunt model domino. Cam fiecare din ei are curatata intre o jumatate si o treime din suprafata. Iar in zonele curatate apar trei culori palide: cele doua straturi de vopsea (galbe si vernil) si combinatia lor – un albastrui smrald.

Deci: ajax lichid cu multiepitete iti multicoloreaza casa!

Pilaf cu ciuperci – manual de utilizare

Am mostenit in frigider un ceva cu pilaf in el. Pilaf cu ciuperci.
De fapt nu e chiar mostenit, e din mancarea ramasa de la masa mare de saptamana trecuta.

Ieri am fost la cumparaturi. Si am luat tot ce mi’a facut cu ochiul. Drept care aseara am stabilit manualul de utilizare al pilafului din frigider. Iar azi l’am verificat, asa ca poate fi dat catre univers spre asimilare.

Avertizare: se lasa cu gemete si oftaturi. Mai ceva decat in pat… desi, sa fiu sincer, eu nu prea stiu cum ma manifest acolo. Nu din lipsa ci din motive de memorie. Unii uita la bautura, eu uit la sex. Asa cum altora li se rupe filmul la alcool mie mi se rupe la… splendoare in iarba.

Boon. Te asezi tu subiectul la masa. Inca nu se pune mana pe furculita. Se rupe un coltuc de paine frageda. Se trece cat de generos te lasa inima bucata de paine prin sosul de usturoi care troneaza regeste pe o extremitate a farfuriei sub forma de munticel (garlic sauce – heinz – pentru necunoscatorii de limbi straine). Este adevarat ca sosul este cam soft, dar exista contramasuri. Si chiar soft, nu stiu ce gama de e’uri pun astia, dar are un gust dementiant. Se imbuca painea cu sosul si imediat se indeasa in zona ramasa libera orezul. Cu ciuperci si legume, ce’o mai fi prin el. (aici se scapa cel mai des oftate, dar mai de suprafata, mai lejere). Dupa o perioada de masticatie egala cu delta x (provenit evident din te’unu minus te’zero), perioada in care aroma de usturoi dispare fiind prea soft (dupa cum am spus), se trece usurel varful furculitei prin hreanul (hame cu accent pe e). pe care le’am baut. Bineinteles se adauga in bolul alimentar care a pierdut deja aportul usturoiului. (aici oftate si gemete mai rare, insa mai de profunzime). Daca din emotiile care creeaza miscari mai putin controlabile furculita a intrat mai adanc in borcanelul cu hrean, adica a luat sa zicem o jumatate de furculita cu varf, se accepta exceptarea hreanului din ecuatia urmatoarei imbucaturi.

Recapitulare: paine, sos usturoi, orez, hrean. Si de la capat.

Pofta buna!

ps. borcanul cu hrean dupa doua serviri s'a (da, reflexiv) redus cu cca 30%. faceti voi calculele. cel cu sos de usturoi da semne ca ar mai rezista inca doua portii (deci o sticluta la 4 portiii).

pps. la masa de saptamana trecuta (ca tot am mentionat'o) am (re)aflat doo bance:

- cum face un elefant pe plan orizontal? - pai, tropa, tropa...
- cum face un elefant pe plan inclinat? - tropa, tropa cos de alfa!

- ce face apa la 90 de grade? - unghi drept!

...ca tatal meu avusese o placere cu matematica, si cativa veri, si eu... na, glume de oameni cu neuronul in patratele rotunde si cu volanase...

miscare, miscare

Trebuie sa fac ceva, intr’una.
Altfel… nu mere.

Sa fac ceva, orice, nu conteaza, creierul sa fie ocupat, eu sa fie agitat. Sa n’am timp de ganduri.

Ieri am luat la mana muntii de hartii. Nu o idee excelenta, mainile imi cam tremurau, asa, de capul lor.
Cu birocratia asta nu stii niciodata care hartie iti va fi necesara. Asa ca pastrezi tot. pana ajungi sa pierzi hartiile fiind ratacite unele printre altele.

Azi am gaurit usa de la intrare. Pus yala. Nu exista. Am sculptat apoi in tocul usii ore intregi, cu grija lacas pentru device’ul in care intra limba incuietoare. Fiind prima gaura pe care o dau pentru o yala am facut o greseala. E prea departe de manerul clantei, astfel ca atunci cand impingi in usa ca sa constati ca este incuiata ai senzatia ca daca impingi mai tare treci prin ea. Este doar o senzatie, insa o gasesc deranjanta.

Apoi am desfacut bicicleta. Partea care se stie: de curand mi’am luat bicicleta de treij’si’ceva de bulioane. Partea care nu se stie. Dupa prima suta de kilometri m’am dus la revizie. Cu patru nemultumiri. Doua fiind chiar probleme. Revizia de la ei, garantia basca. In loc sa repare ceva a venit prima caricatura de mecanic, a dat din chei si surubelnite neconvins… a concluzionat ca asta e! Am verificat, “pai uite, ca nu e!”. Iar surubelnite si chei fixe cu miscari neconvinse… concluzionat “asta e tot ce se poate face, asa trebuie sa fie!”. Mai, ca nu arat a roman am inteles si ma amuza uneori, dar ca arat a prost nu ma mai amuza! Schimbat tonul, patronelu’ sau unu’ care se comporta ca atare zis “pai ti’am bagat eu mana in buzunar? tu ai dat banii!” Pai asta’i raspuns de comerciant?! Penetrati’as scuipatoarea cu pickhameru’! Venit a doua caricatura de mecanic. Mult mai priceput. Aparent. Facut acelasi rahat ca si primul, dar cu miscari mai sigure. Si tras aceeasi concluzie. Adica sa concluzionezi ca e normal ca intr’o anumita pozitie pedalele sa se balangane si frana sa fasaie… asta clar se trateaza cu mame, morti si raniti. Azi in cautare de activitati am desfacut butucul pedalelor. Exact cum presupuneam! Este o coronita si lipsesc niste bile din ea! As plati pe unu’ sa le sparga geamu’ vitrinei de cateva ori pe saptamana. Timp de cateva luni. Partea enervanta este ca nesimtitii astia au si renume bun in lumea biciclistilor – bikexcs. Asa ca dupa ce am terminat si cu mecanica, am dat gugle. Pe toate forumurile unde i’am gasit mentionati le’am pus o pomenire limpede. Saptamana viitoare poate reusesc sa gasesc si opc’ul. Stiu ca nu se pateste mai nimic, dar poate ma fac harnic si insist.

Acum ma gandesc sa fac o inginerie, fiindca daca muzica este tare soneria uneori imi scapa. Si sa trag un fir de la sonerie, de cate ori clampane careva la usa, un beculet mic si colorat sa’mi palpaie in fiecare camera.

Dar urgent este acoperisul. Stau la ultimul nivel si apa smaltului ei de creta a reusit sa treaca in zona sufrageriei (fosta camera a tatalui meu) si de acoperis si de planseul de beton din pod. Asta va fi treaba serioasa. Inca nu stiu de unde sa ma apuc.

http://www.smartfm.ro/detalii_carte impotiva fericirii - o carte interesanta - chiar incepuse sa ma scoata si pe mine din sarite obligativitatea bunei-dispozitii, fericirii continue, zambetul mandatoriu...

Trebuie sa fac ceva, intr’una…
Altfel… nu mere.

Moarte

Moartea o cunoastem. Moartea se simte, se cunoaste, se recunoaste. Pe cale metempsihotica, arhetipala, de bun simt sau cum vreti s'o numiti. Nu cum mult timp in urma oamenii isi stiau sorocul. Acum, cu creierul imbuibat de dovezi stiintifice, nu mai sunt in stare sa stie. Si din frica de moarte o gonim din minte. Daca n’am face asta, am fi in stare sa recunoastem tovarasul nostru de drum. Castaneda spune ca moartea este totdeauna langa noi, peste umarul stang, la o distanta de un brat. Si e tovarasul nostru cel mai de nadejde.

De dimineata, inainte de a pleca la munca, am trecut pe la tata. Respira greu si zgomotos. I’am pus o palma pe frunte si ceva din mine i'a spus in gand “Tata, asta ai fost...”. Nu mai facusem asta niciodata. Insa astazi, cand l’am vazut… am stiut.

Dupa putin timp, la birou, am primit telefonul. Cand am vazut ca sunt sunat de acasa stiam de ce sunt sunat.
Pe strada. Viata, strada, oamenii au un miros clar, distinct. Un miros brut, crud. (nedezvoltat, neevoluat)

Este uimitor cum privind un om mort ti se schimba imaginea despre el, raportarea la el. Ierti tot ce este de iertat, fara sa o stii, fara sa o gandesti. Ci din adanc. Simplu, instantaneu, fara cea mai mica urma de indoiala, de cantarire. Nu este un act voluntar, este o reactie atat de rapida incat nici nu constientizezi momentul in care se petrece .

Am avut multe de reprosat tatalui meu. De la douazeci de ani am avut grija de un om care nu avea grija de el insusi. Bani de mancare, ba s'a oprit apa, ba s'au oprit gazele, ba s'a oprit curentul...
Am ajuns acasa, i’am pus din nou palma pe frunte si totul a fost uitat. A ramas doar omul cu o inteligenta sclipitoare, un tanar promitator al sahului romanesc, sah la care a renuntat pentru femeia pe care o iubea.

---------------------------------

Medicul nu da constatarea de deces pentru ca nu are act de identitate valabil. Politia nu elibereaza un act de identitate fara patalama de la medic. De la Ana la Caiafa. Politia te trimite la medic, medicul la politie. Si tu te uiti la mort. Si moartea capata alt aspect. Aspectul pe care i'l da birocratia sustinuta de mogaldete acefale.

corel 2 - erata

si o modificare necesara...

pen'ca fusese cererea expresa roz...!



...si pen'ca mi'am dat seama ca este forma prea greoaie pentru o fata...

corel

am instalat din nou corel si photoshop... (ultima bicicleta, cea roz - adica portocalie a fost comanda speciala)

nu mai

De o vreme nu mai.
Desi cand merg pe strada, se schiteaza aproape singura structura unui articol. Cu referiri, cu divagari ce trebuiesc tinute in frau, cu tot tacamul.
Ajung in fata monitorului si nu mai vad de ce. De ce sa scriu. Pentru ce, la ce bun…

O fi oboseala, depresie sau sfanta sictireala?

un banc si ceva galagie

Sotul vine acasa si-o anunta pe nevasta-sa:
- Fa, in seara asta mergem amandoi la curve!
- Cum asa, draga?! intreaba sotia.
- Pai, eu ma duc la Mimi si tu te duci la ma-ta!

Hoho! Il uitasem!

Fara nicio legatura. In noul birou, open space, vacarm. Desi n’ar trebui. La naiba, suntem IT nu telefonisti. Plec de la birou nauc doar din cauza galagiei. Cateva zile am fost luat pe nepregatite si am ramas interzis, victima by surprise. Azi am inceput sa deschid o geana. Am inceput sa vad de ce si cum. Trei categorii de galagiosi.

Prima, din care faceam si eu parte uneori la vechiul birou, cei ce spun informatii pe care este bine sa le stie fiece om din departament. Lucruri utile, de care cu siguranta se va lovi in curand fiecare. Asa ca daca tot o spun unuia, hai sa auda si ceilalti ca nu le strica.
A doua, frustratii care vor sa atraga atentia.
A treia, cei carora le place sa se auda. Sa se simta importanti. S’ar putea spue ca tot o natie de frustrati sunt si astia, dar eu ii percep asa, ca specie de sine statatoare.

Peste toate astea, este vorba de educatie. Care este. "Sublima, dar lipseste cu desavarsire." In momentul in care nu cresti intr’o comunitate ceva mai aglomerata, nu ai de unde sa ai formata constientizarea efectelor anumitor actiuni ale tale. Adica. Atunci cand cresc pe o ulita unde suntem trei oameni si ca sa ne auzim tipam cam cu aceeasi sonoritate ca atunci cand a intrat porcul in cotetul cainelui… nu vom deranja pe nimeni. Si daca ceilalti doi vorbesc cu aceeasi intensitate... iar nu creaza un discomfort notabil. Ca ei este departe, si oricum ie doar doi, iar zgomotul nu se loveste de prea multe ziduri ca sa se intoarca spre noi.
Insa. Cand cresti langa o puzderie de oameni afli de mic ca este mult mai bine sa vorbesti cu un ton scazut. Daca o suta de oameni vorbesc cu ton scazut intr’o statie de metrou, se pot intelege. Si nu iese vacarm. Ci un zumzet care cel mult poate sa te adoarma. Daca insa fiecare are nevoie sa’l acopere pe vecinul care vorbeste ca atunci cand porcul… iese vacarm si nimeni nu se mai intelege cu nimeni!

Prea plin bucurestiul de oameni cu comportamentul ghidat de porcul care a dat buzna in cotetul cainelui!

concluzie: this we mi's in plaiul foii!

din nou in dodii

Din cand in cand mai am grija de vecinii mei. .
Rar, e drept.
Dar am.

In aceasta seara, de exemplu am vrut sa trec la windows 7. Eram hotarat. A fost atat de laudat de cativa colegi, incat am zis hai!

Am facut o verificare de compatibilitate. Ca tot aveam optiunea.
Buba. Cateva lucruri nu se potriveau. Aproape toate neimportante. In afara de respectabila placa de sunet. M-Audio, Revolution.

Si daca tot mi’am incalcat asteptarile pe care mi le formulasem de ieri… macar am vrut sa compensez cu ceva. Sa vad pentru ce raman la XP. Sa aud din nou scula semipro din computerul meu de generatie oldies but goldies.

Si chiar daca sistemul meu de sunet (creative) nu este cel mai capabil de a arata ce poate un m-audio… am insistat. Cred ca vecinii nu ar face oricum diferenta. Iar urechile mele nici atat (spun doctorii). Dar eu nu cred in doctori!

De asta data a fost bum-bum. Pentru feeling. Vecinii, dragii de ei au avut chef de ceva muzica de club se pare. Datile trecute clar s’au saturat de metal.

A propos de club.
Sambata am fost in eleven. Nu demult, cuibul manelistilor de fite.
Din cand in cand mai vedeam cate un cuplu model: o papusa de abia douazeci de ani la brat cu un don juan cu parul rar… de vreo 50 si ceva. De ani.

Si din nou aflu ca nu arat a roman. Barmanul mi’a vorbit in engleza toata seara. Si apoi barmanita la fel. Apai… daca ei imi vorbeau in engleza, io de ce sa ii deceptionez!?
Ma tot intreb a ce arat. (Nu i'am intrebat ca sa nu stric distractia.)
Pe la noi am fost luat drept arab sau britanic. Iar foarte de curand... ceva francez. Mi se pare o diferenta atat de mare incat nu inteleg cum.
In olanda eram clar luat drept arab. Si d’asta nu eram primit la pensiuni intr’un orasel un pic mai fitos.
Tot in olanda, o romanca dintr’o casa de toleranta (adica bordel cu eticheta, fenomenal de scump) ma credea tot arab, spaniol, cel mult italian, nicidecum roman.

…aaa, despre ce naiba vorbeam aici? Windows 7, sunet de calitate de la m-audio, galagie de club, io nu arat a mioritic… olandezii ie si ei, iata, xenofobi, cu toata libertatea lor de gandire…

...gata cu galagia, am trecut la nina simone.

Sunt coerenta intruchipata!

octombrie ploios, extaziant!

La 3 dimineata nu mai am somn. Credeam ca insomniile vin dupa 40 de ani. Nu la 30 si ceva.

In sfarsit se lumineaza, pe fundalul a doua vise in stare de semitrezie, concomitente cumva... in unul tot lucram sa rezolv o problema si (IT ceva), in celalalt explicam unei mese de imbuibati ca bunastarea lor remarcabila se datoreaza salariilor de mizerie pe care le'au practicat in firmele lor, nu vreunei capacitati personale, si ca de fapt nu eu mananc pe gratis la masa lor ci ei mananca din diferentele intre munca prestata si munca remunerata a angajatilor...

iar de pe la 4-5 mi'am dat seama ce mail trebuie sa trimit in departament, dupa prima zi de IT la multinationala. pentru ca lucrurile merg stupid. datorita unor useri idioti, IT'stii lucreaza pe windowsuri aschilambice! pentru ca e mai usor sa ii tampesti pe cativa decat sa ii inveti pe multi... si de ce sa se faca diferentieri?!? aberant!

paranteza: ieri imi dadeam seama ca in multele firme romanesti pe care le'am cunoscut exista urmatorul tipar: munca este facuta de cei platiti prost. banii sunt luati de apropiatii patronilor. iar acestea doua sunt multimi disjuncte. pentru ca si in cazul ideal in care devii apropiat al patronilor tocmai pentru ca muncesti bine, incepi sa castigi mai mult... dar nu ti se mai cere sa faci mare lucru! e un mic paradox pe aici...

Si ploua. E sambata.

O matusa a facut in sfarsit rost de o reteta cu fortral pentru tata. Ma sui in masina, plec sa o iau. Ceva e in neregula. Am pana pe spate. Toate lucrurile care umpleau portbagajul zboara pe bancheta din spate. Bancheta care oricum este deja sub un haos de hartii, cd’uri si naiba’stie’mai’ce lucruri din fostul birou, care nu ai’au gasit rostul de a fi duse in noul birou.

Sa faci pana pe ploaie intr’o dimineata rece de octombrie este un deliciu. Macar ploua marunt. Asa ca pot ignora.

Scot rezerva. E cam dezumflata. Totusi pun cricul, ca sa duc masina pana la vulcanizare pe o roata mai dezumflata, nu pe una care merge pe janta.

Totusi ma opresc doua secunde. Vulcanizarea e la doua sute de metri. N’are rost atata trambalare. Scot cricul, avarii, vulcanizare.

Asta a fost cel mai bun lucru pe ziua de azi: vulcanizarea e la doua sute de metri.

Roata care este pe pana… la revedere tabara draga!
Umflam rezerva, o verificam, nu scoate bule, deci e buna.
Dar cand o scoate din apa, vedem un cui.
Deci nu e buna.
Petic, asteptare, frig, ploaie.
Cand sa puna cauciucul inapoi pe janta, supriza. Mai este inca un cui.
Iar petic, iar asteptare. Tot frig, tot ploaie.

Totusi cred ca a mai fost ceva bun pe ziua de azi. Tot circul cu ia roata, schimba roata a costat numai doua sute de mii.

Insa acum nu mai am rezerva.
Ce am aflat? Ca un cauciuc poate avea doua cuie si totusi sa nu scape aer la verificare.
Si ca trebuie sa cumpar un cauciuc. De fapt doua, pentru ca trebuie sa aiba acelasi nivel de uzura dreapta cu stanga. Plec de la vulcanizare.

Ajung la matusa, iau reteta. Inevitabil tirade de oameni in varsta. Ca tot ce avem dam pe medicamente. Imi trece prin minte ca batranii dau tot ce au pe medicamente, cei tineri pe chirii.

Ambele lucruri se intampla doar datorita avaritie promovata ca si calitate in societatea de azi, sub numele de “om de succes”.

De cand cumpar medicamente pentru tata, am doua farmacii in care sunt suficient de popular. Si mi se dau si unele bomboane pentru care altminteri ar fi nevoie de reteta… In prima farmacie, dupa ce o tanti se codeste aproape jumatate de minut imi refuza reteta cu fortral pentru ca ar fi fost modificata data…. Uimitor, chiar stau cateva momente sa cantaresc daca sa emit acele cuvinte care imi vin in minte ca acceleratele de pe vremuri: “Esti vaca!”.

Cand ies dau cu ochii de saormarul meu preferat. Face liceu la ff (sau ceva similar). Stam putin de vorba. Fiindca eram inca in mana cu hartiile, ii spun de problema zilei. Saormarul meu confunda cateva cuvinte din limba romana, in mod repetat cand ajungeam la inchidere, pe la 10 seara imi spunea ca sunt cel mai matinal client al lui. Nu m’a lasat niciodata inima sa’l corectez, desi de multe ori m’am gandit cum as putea’o face fara sa ii creez vreo senzatie de jena. Si totusi cand ii spun cancer si pastile el imi zice direct fortral. Mie mi’a luat o jumatate de an ca sa aflu de medicamentul asta. Si imi povesteste. A avut si el probleme cu tatal sau, diabet crunt, 130 de kilograme, fara un picior… si nu il luau in evidenta pentru ca nu il plimba pe la cabinetele cu pricina…D’asta nici nu a mai terminat liceul. Sistemul medical de succes.

Reteta are valabilitate 24 de ore. Ma duc la cealalta farmacie.
In parcarea de la arhitectura, plin de imbecili. Desi sunt locuri libere 5 (CINCI)! metri mai in fata, un matiz a parcat paralel cu alte masini. Din motive de nesimtire, lene si tampenie (stiu asta datorita studiilor aprofundate de psihologie pe care le'am facut vreme de sase ani). Desi avea loc sa treaca pe langa matiz (e drept cu oaresce grija) o cotofana de 50-60 de ani sta si se uita la matiz, ca gaina'n lemne. Sa'i faca loc sa treaca. Pustiul din matiz, considerand ca este suficient spatiu, refuza sa miste. Iar eu sunt in spatele lor. Si ma uit cum ploua. Cu apa si cu idioti.
Dupa cca 30 de secunde de claxoane, dopul se pune in miscare. La curba, alt imbecil. Taran de BZ pe contrasens, avea pretentia sa ii fac eu loc sa treaca. In curba! Destul de probabil pe principiile cumulate: sunt gras si am masina mai mare - asta tot din anii de psihologie stiu. Uimitor, n'am sarit prin parbriz la el. Desi ar fi trebuit sa o fac, as fi avut si eu o placere pe ziua de azi!

Ajung in farmacie, totul merge ok. Aparent. Se intoarce nu cu medicamentul ci cu alt motiv de refuz: nu este pe reteta verde.

Dau din umeri, imi iau hartiile, plec. Lehamite.

Ajung acasa. Ca sa nu’mi sparga masina, mut iarasi obiectele atragatoare de pe bancheta din spate in portbagaj. Cand iau punga cu lichid de parbriz, descopar ca s’a spart…a curs prin masina, printre celelalte lucruri, excelent! Macar nu e lapte ca altadata. Recuperez cateva carti de vizita fleasca si las restul obiectelor sa se usuce de la sine.

Si ploua, octombrie, intunecat.
Sunt zile in care viata este cu adevarat minunata!

Umor sec, pare'se real

Back in ’30. Pe aeroport, in Marea Britanie, Ghandi coboara din avion.
Reporter: Mr. Ghandi, what you think about western civilisation?
Ghandi: I think it would be a good idea!

Despre carti. Zilele acestea.

Am fost ieri la carrefour. Si am dat o raita pe la carti. Raionul cu carti a luat amploare de ceva vreme.

Am citit cateva randuri din cateva carti care pareau interesante. Ultima, a unei chinezoaice se pare, cu un titlu cam neinspirat de siropos /stupid gen “ghidul indragostitului”. Beletristica. Am insistat pe ea. Si am citit mai multe randuri, din mai multe locuri. Nu am gasit legatura cu titlul, am gasit insa discutate subiecte interesante. Ba ma convingea, ba imi provoca repulsie.

Ma convingeau ideile din carte. Conversatiile. De exemplu, aflam ca in china tot ce este intelectual este nobil. Atributele intelectual si nobil sunt intr’o stransa legatura.

Imi provoca repulsie traducerea. Cu greseli gramaticale. Insa nu din cele traditionale. Ci noua generatie. Greseli specifice traducerii software. Cand am gasit trei astfel de greseli intr’o singura fraza intinsa pe doua randuri... am cedat nervos. Inainte de asta vroiam totusi sa cumpar cartea, pentru ca autoarea nu avea nicio vina. Si merita citita. Insa mi’am dat seama ca nu puteam sa citesc o asemenea harababura. Si editura nu merita sa castige bani. Si cei care publicau asemeanea mizerie nu trebuiau sa aiba succes, sa aiba vanzare.

M’am uitat sa vad daca pun traducator, daca au tupeul sa recunoasca traducerea automata gugle. Nu. Aveau alt tupeu. Sa puna vizibil pe prima pagina traducere din engleza: Emanuela Soimaru. (nu, firesc, nu am retinut numele, l'am regasit acum pe gugle).

Am mai cautat acum pe gugal. Nesimtita a mai tradus carti cu oaresce importanta (adica efecte in viata oamenilor) tehnicile hipnoterapiei ericksoniene. Am asa un feeling ca a facut’o cu acelasi soft. Iar daca si acea carte depasea cateva sute de pagini... prea mare deranjul sa stea sa faca o minima corectare, nu? N'as vrea sa imi imaginez ce fel de terapeuti citesc si accepta acea carte, si eventual o aplica pe care pacienti...

Si ce editura a produs dejectia? Nimeni alta decat RAO! Da, la prima vedere incredibil. Desi usor de banuit ca o asemenea editura, pornita evident pe principii exclusiv materialiste... habar nu are despre morala, responsabilitati culturale...

Apoi.

Am vazut Karl May. Winnetou si Old Shurehand. (alta editura cred, sper). Cu o placere anticipativ-nostalgica eram pe cale sa le iau din raft ca hipnotizat... insa dupa cateva momente m’am oprit. Mi s’a facut frica. Fiindca acum cativa ani am incercat sa recitesc un companion de durata din copilarie. Jules Verne. Si am fost socat. Fraze scurte, scolaresti... un subiect, un verb, cateva atribute simplu-descriptive si eventual un complement. Limbaj lipsit de orice imaginatie, de orice parfum. Si m’am incapatanat sa regasesc fantezia copilariei in acele randuri... pana cand am ucis’o pe toata. Nu era. Acea fantezie nu avea cum sa fi fost reala! (asta evident in masura inc are fantezia isi are ratia sa de realitate) Acele randuri seci daca au reusit sa’mi provoace stari de transportare onirica... tare scandura trebuie sa fi fost! Asa ca mi’a fost frica sa iau winnetou si old surehand. Ne maturizam, evitam deceptiile.

Si am mai vazut multe carti. Necunoscute. Insa potentiale. Deja stiu ca nu gasesc un raport suficient pentru viata sociala / carti, astfel incat sa reusesc sa citesc toate cartile cunoscute care sunt un must... d’apai contemporanii... sa caut printre ei...

Prea multe carti. Si asta la carrefour!... Deja evit dalles de o vreme...

Ah, uitam... cu cateva zile in urma, m’am oprit langa maldarul de carti expuse jenant de saracacios de pe ana ipatescu (lascar catargiu pentru cei mici, sau proaspeti-bucuresteni de la romana spre victoriei). Vis’a’vis de Casa de muzica Vidor. Pian, vioara si chitara. Nu cautati, nu mai exista. Decat ca reper in memoria noastra. A bucurestenilor, a celor din piata romana. Dupa multe zeci de ani locul i’a fost luat ba de o farmacie, ba de un bar, ba de un magazin de decoratiuni. Acum parca este din nou bar. Dan (Helciug) ar putea povesti ceva despre acel loc, el acolo a invatat muzica. Chiar sunt curios, acum dupa ani de zile daca mai pastreaza ranchiuna babei care il chinuia in copilarie, sau daca a trecut’o in zona "nostalgii".

Cartile erau intr’un raport urias surprinzator de respectabile. Firesc, exista si o aripa cu ciurucuri, insa evident saraca, izolata, in dizgratie. Dupa ce am vazut cartile m’am uitat atent la cel ce vindea, m’am uitat la femeia in varsta care cumparase carti impresionante (pentru mine impresionante). Poate in adolescenta m’as fi apucat sa citesc asa ceva, cand simteam ca am tot timpul din lume (nu obisnuiam sa imi fac lectiile). Insa acum... Poate la batranete? Pentru? Sa ma mai formez pentru ce? Nu ar fi prea tarziu? Sau ca unica placere? Sa citesc la batranete, ca unica placere, fiindca nu mai am acces catre altele, mi’ar parea penibil. Dureros si penibil.

Pe de alta parte, citind titlurile, am fost surprins sa vad cat de mult am citit. Cat de multe titluri intalneam din categoria citite. Dar nu eram surprins sa constat ca nu mai stiu care este povestea fiecareia. Poate tocmai din acest motiv, de prea mare abundenta, de prea multe povesti, prea multe personaje, prea multe intamplari, prea multe lucruri spuse, memoria mea si’a schimbat radical modul de lucru. Nu mai tin minte, nu mai ascult ce mi se spune, ci doar caut ideea, esenta din spatele cuvintelor. Sau daca sunt in stare (adica prea rar) caut emotia lor. Cuvintele, informatiile trecatoare dispar rapid. Mult prea rapid.

In fine, prea multe carti...