Despre carti. Zilele acestea.

Am fost ieri la carrefour. Si am dat o raita pe la carti. Raionul cu carti a luat amploare de ceva vreme.

Am citit cateva randuri din cateva carti care pareau interesante. Ultima, a unei chinezoaice se pare, cu un titlu cam neinspirat de siropos /stupid gen “ghidul indragostitului”. Beletristica. Am insistat pe ea. Si am citit mai multe randuri, din mai multe locuri. Nu am gasit legatura cu titlul, am gasit insa discutate subiecte interesante. Ba ma convingea, ba imi provoca repulsie.

Ma convingeau ideile din carte. Conversatiile. De exemplu, aflam ca in china tot ce este intelectual este nobil. Atributele intelectual si nobil sunt intr’o stransa legatura.

Imi provoca repulsie traducerea. Cu greseli gramaticale. Insa nu din cele traditionale. Ci noua generatie. Greseli specifice traducerii software. Cand am gasit trei astfel de greseli intr’o singura fraza intinsa pe doua randuri... am cedat nervos. Inainte de asta vroiam totusi sa cumpar cartea, pentru ca autoarea nu avea nicio vina. Si merita citita. Insa mi’am dat seama ca nu puteam sa citesc o asemenea harababura. Si editura nu merita sa castige bani. Si cei care publicau asemeanea mizerie nu trebuiau sa aiba succes, sa aiba vanzare.

M’am uitat sa vad daca pun traducator, daca au tupeul sa recunoasca traducerea automata gugle. Nu. Aveau alt tupeu. Sa puna vizibil pe prima pagina traducere din engleza: Emanuela Soimaru. (nu, firesc, nu am retinut numele, l'am regasit acum pe gugle).

Am mai cautat acum pe gugal. Nesimtita a mai tradus carti cu oaresce importanta (adica efecte in viata oamenilor) tehnicile hipnoterapiei ericksoniene. Am asa un feeling ca a facut’o cu acelasi soft. Iar daca si acea carte depasea cateva sute de pagini... prea mare deranjul sa stea sa faca o minima corectare, nu? N'as vrea sa imi imaginez ce fel de terapeuti citesc si accepta acea carte, si eventual o aplica pe care pacienti...

Si ce editura a produs dejectia? Nimeni alta decat RAO! Da, la prima vedere incredibil. Desi usor de banuit ca o asemenea editura, pornita evident pe principii exclusiv materialiste... habar nu are despre morala, responsabilitati culturale...

Apoi.

Am vazut Karl May. Winnetou si Old Shurehand. (alta editura cred, sper). Cu o placere anticipativ-nostalgica eram pe cale sa le iau din raft ca hipnotizat... insa dupa cateva momente m’am oprit. Mi s’a facut frica. Fiindca acum cativa ani am incercat sa recitesc un companion de durata din copilarie. Jules Verne. Si am fost socat. Fraze scurte, scolaresti... un subiect, un verb, cateva atribute simplu-descriptive si eventual un complement. Limbaj lipsit de orice imaginatie, de orice parfum. Si m’am incapatanat sa regasesc fantezia copilariei in acele randuri... pana cand am ucis’o pe toata. Nu era. Acea fantezie nu avea cum sa fi fost reala! (asta evident in masura inc are fantezia isi are ratia sa de realitate) Acele randuri seci daca au reusit sa’mi provoace stari de transportare onirica... tare scandura trebuie sa fi fost! Asa ca mi’a fost frica sa iau winnetou si old surehand. Ne maturizam, evitam deceptiile.

Si am mai vazut multe carti. Necunoscute. Insa potentiale. Deja stiu ca nu gasesc un raport suficient pentru viata sociala / carti, astfel incat sa reusesc sa citesc toate cartile cunoscute care sunt un must... d’apai contemporanii... sa caut printre ei...

Prea multe carti. Si asta la carrefour!... Deja evit dalles de o vreme...

Ah, uitam... cu cateva zile in urma, m’am oprit langa maldarul de carti expuse jenant de saracacios de pe ana ipatescu (lascar catargiu pentru cei mici, sau proaspeti-bucuresteni de la romana spre victoriei). Vis’a’vis de Casa de muzica Vidor. Pian, vioara si chitara. Nu cautati, nu mai exista. Decat ca reper in memoria noastra. A bucurestenilor, a celor din piata romana. Dupa multe zeci de ani locul i’a fost luat ba de o farmacie, ba de un bar, ba de un magazin de decoratiuni. Acum parca este din nou bar. Dan (Helciug) ar putea povesti ceva despre acel loc, el acolo a invatat muzica. Chiar sunt curios, acum dupa ani de zile daca mai pastreaza ranchiuna babei care il chinuia in copilarie, sau daca a trecut’o in zona "nostalgii".

Cartile erau intr’un raport urias surprinzator de respectabile. Firesc, exista si o aripa cu ciurucuri, insa evident saraca, izolata, in dizgratie. Dupa ce am vazut cartile m’am uitat atent la cel ce vindea, m’am uitat la femeia in varsta care cumparase carti impresionante (pentru mine impresionante). Poate in adolescenta m’as fi apucat sa citesc asa ceva, cand simteam ca am tot timpul din lume (nu obisnuiam sa imi fac lectiile). Insa acum... Poate la batranete? Pentru? Sa ma mai formez pentru ce? Nu ar fi prea tarziu? Sau ca unica placere? Sa citesc la batranete, ca unica placere, fiindca nu mai am acces catre altele, mi’ar parea penibil. Dureros si penibil.

Pe de alta parte, citind titlurile, am fost surprins sa vad cat de mult am citit. Cat de multe titluri intalneam din categoria citite. Dar nu eram surprins sa constat ca nu mai stiu care este povestea fiecareia. Poate tocmai din acest motiv, de prea mare abundenta, de prea multe povesti, prea multe personaje, prea multe intamplari, prea multe lucruri spuse, memoria mea si’a schimbat radical modul de lucru. Nu mai tin minte, nu mai ascult ce mi se spune, ci doar caut ideea, esenta din spatele cuvintelor. Sau daca sunt in stare (adica prea rar) caut emotia lor. Cuvintele, informatiile trecatoare dispar rapid. Mult prea rapid.

In fine, prea multe carti...