Postări
.
Saudade a comentat ceva la textul anterior. Si mi'a provocat asta:
Un lucru este adevarat din ce spui. Ca prostia este mai usor tolerata decat inteligenta. Situatia este chiar un pic mai cinica: prostia este primita cu bucurie! O tot spun si eu pe aici, doar-doar la un moment dat cate unii din tribuna isi vor da seama ce lume absurda creaza. Nu azi, nu maine... dar poate undeva in urmatoarele cateva ere glaciare.
Cat despre mimarea prostiei... asta am aflat’o de la Castaneda. Undeva imediat dupa 20 de ani. El vorbeste despre nebunia controlata. Asa o numeste el. Si chiar o banuiam inca dinainte. Si am tot exersat’o. Stii vorba aia “sa faci pe prostu’ si sa ramani asa?”. Este chiar realitate. Dupa un an de exersare, cand s’a ivit nevoia sa’mi folosesc ratiunea m’am trezit ca nu mai pot sustine argumentatii, ca mi’a disparut fluenta vorbirii. Ma uit pe notitele de la 18-19 ani si inca sunt mult sub nivelul de’atunci.
Iar a doua mimare a prostiei – la nivel mare – am hotarat’o pe la 27 de ani. Am hotarat sa ma las preocupat numai de lucruri sclipitoare, puerile: posesii materiale, sex, placeri. Insa dupa ceva timp au aparut reactii adverse. Pana cand am inteles ca interior nu ma impac eu cu mine, nu ma mai accept eu pe mine comportandu’ma ca un idiot.
In adolescenta aveam o dilema morala – faptul ca ai un dar, o competenta, faptul ca ai primit un atribut te obliga moral sa il folosesti la maxim (nu in folos personal ci in folosul societatii)?
Oricare ar fi raspunsul, este insa de o stupizenie imensa sa ti’l anihilezi, sa il ignori. Una e sa fii lenes, sa nu depui eforturi pentru a iti exploata total capacitatile, alta este sa depui eforturi pentru a le neantiza.
Practicarea maieuticii o alesesem totusi pentru comunicarea cu “astia”. Insa uite’i ca nu ma cred si nu vor sa danseze cu mine. Sunt convinsi ca ii iau la misto. Daca le explic – sunt arogant. Daca ii intreb – ii iau la misto. Imi plac provocarile, sunt acele elemente care ma fac sa ma simt viu, dar chestia asta deja tinde catre absurd. Iar absurdul imi place doar ca element de compunere / formare a umorului cinic.
Mai era o idee legata de acest subiect. Am uitat’o. Si trebuie sa ma apuc de munca. A mai aparut pe firmament inca o tuta incapatanata... Ma bate rau gandul sa intru la seful meu si sa'i zic: nu ma mai descurc cu prostii vostrii - sunt prea multi si pe pozitii prea mari. (cea mai frumoasa parte este ca daca e suficient de beat mi'ar raspunde inutil Stiu!, asa cum imi raspund majoritatea angajatilor si in stare de trezie)
Cat despre mimarea prostiei... asta am aflat’o de la Castaneda. Undeva imediat dupa 20 de ani. El vorbeste despre nebunia controlata. Asa o numeste el. Si chiar o banuiam inca dinainte. Si am tot exersat’o. Stii vorba aia “sa faci pe prostu’ si sa ramani asa?”. Este chiar realitate. Dupa un an de exersare, cand s’a ivit nevoia sa’mi folosesc ratiunea m’am trezit ca nu mai pot sustine argumentatii, ca mi’a disparut fluenta vorbirii. Ma uit pe notitele de la 18-19 ani si inca sunt mult sub nivelul de’atunci.
Iar a doua mimare a prostiei – la nivel mare – am hotarat’o pe la 27 de ani. Am hotarat sa ma las preocupat numai de lucruri sclipitoare, puerile: posesii materiale, sex, placeri. Insa dupa ceva timp au aparut reactii adverse. Pana cand am inteles ca interior nu ma impac eu cu mine, nu ma mai accept eu pe mine comportandu’ma ca un idiot.
In adolescenta aveam o dilema morala – faptul ca ai un dar, o competenta, faptul ca ai primit un atribut te obliga moral sa il folosesti la maxim (nu in folos personal ci in folosul societatii)?
Oricare ar fi raspunsul, este insa de o stupizenie imensa sa ti’l anihilezi, sa il ignori. Una e sa fii lenes, sa nu depui eforturi pentru a iti exploata total capacitatile, alta este sa depui eforturi pentru a le neantiza.
Practicarea maieuticii o alesesem totusi pentru comunicarea cu “astia”. Insa uite’i ca nu ma cred si nu vor sa danseze cu mine. Sunt convinsi ca ii iau la misto. Daca le explic – sunt arogant. Daca ii intreb – ii iau la misto. Imi plac provocarile, sunt acele elemente care ma fac sa ma simt viu, dar chestia asta deja tinde catre absurd. Iar absurdul imi place doar ca element de compunere / formare a umorului cinic.
Mai era o idee legata de acest subiect. Am uitat’o. Si trebuie sa ma apuc de munca. A mai aparut pe firmament inca o tuta incapatanata... Ma bate rau gandul sa intru la seful meu si sa'i zic: nu ma mai descurc cu prostii vostrii - sunt prea multi si pe pozitii prea mari. (cea mai frumoasa parte este ca daca e suficient de beat mi'ar raspunde inutil Stiu!, asa cum imi raspund majoritatea angajatilor si in stare de trezie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
spui, semnezi.