Cu bilutele la vedere. (...catre fiul sau teodosie)

Ca barbat, nu esti tratat ca mascul daca nu’ti afisezi, ostentativ, fara motiv, bilutele, mai tot timpul.

Doamne fereste de folosirea neuronului, de evitarea cu decenta a unor conflicte. Doamne fereste sa’ti fie rusine de rusinea lor... si sa’i lasi in pace. Ba chiar este necesara o constanta lipsa de bun-simt pentru reamintirea animalelor ca ai si tu parul tau (ori ghioaga) cu care ii poti pocni cel putin la fel de bine cum pot ei. Nu, bilutele trebuie sa stea p’afara, ceea ce e chiar bine totusi, cateva grade celsius in minus in acea zona e chiar un semn de sanatate. Nu neaparat mentala, dar ne multumim cu ce avem, nu?

Pana si fetele / femeile cu pretentii, educate, citite, sunt placut impresionate de aceasta debandada de bilute zornaind din toate partile, adesea chiar lovindu’se unele de altele in lupte imbecile de orgoliu chior. Si iar mi’aduc aminte de Celine, dar de acasta data nu punem citatul. Prea lung si stufos si duce spre alte taramuri. Povestesc doar de un ins ce’si plimba doua mingi de tenis atarnate de gat prin terasele din vama spunand “sunt coaiele mele”. Si din cand in cand le lua, le rotea in aer nepasandu’i pe cine va lovi. Vai, ele cadeau pe spate “da, exagereaza, dar vai ce barbat!”. Poate ca este chiar natural, intr’o lume in care femeia este din ce in ce mai goala fizic, barbatul devine din ce in ce mai gol... in alta perspectiva. (aici ma deranjeaza efectele, nu cauza! :D )

Si ce este de castigat intr’o lupta biluteasca a orgoliilor? Cel ce castiga, isi umfla si mai tare orgoliul, ceea ce nu este deloc un castig. Si mai apoi, din moment ce a castigat, evident isi alesese un adversar slab. Dar, intr’adevar, exista ceva. Statusul social obtinut. Se stabileste astfel care este cel ce tine coada mai sus intre cei doi, ori daca exista public, tant bien! ...iar daca exista public feminin, oh, delir, poate chiar mai pica ceva! Si totusi, un status obtinut prin batalii orgolioase starnite din nimic mi se pare ridicol, nu il gasesc deloc atragator drept care nu il caut.

Si ce adversar este mai imbietor intr’un moment in care un bilutzos are chef de zanganire orgolioasa decat unul care nu vrea cearta?! Se pare ca niciunul.

Asa ca destul de des sunt luat drept tinta de diversi. De regula mi’e lehamite, ma gandesc ca daca ma pun la mintea lor ii snopesc, asa ca ii las in pace. Doar nu ma apuc sa vanez muste. Sunt prea multe. Si nici ca trofee nu’s bune.

Numai ca uneori ajunge chiar sa ma calce pe coada cate unul. Cu stupiditati. Atunci, am o secunda in care cantaresc. Una singura. Si cred ca am un cantar subiectiv, fiindca de regula imi da acelasi raspuns. “p’asta il fac afis!”. Imi dau seama ce voi pierde prin ceea ce va urma, imi asum pierderile si rup uzantele.

Insa gresesc. Gresesc pentru ca reactionez violent... numai pana cand il fac sa taca. Sa ma lase in pace. Sa se retraga. Apoi, dintr’o ridicola jena fata de infrangerea lui, nu ma duc dupa el. In momentul in care si’a retras piesele in jumatatea lui de tabla, raman in jumatatea mea. nu inteleg de ce sa’l fac de ras. S’a facut destul singur, pornind o batalie cu un adversar ce parea slab si ajungand sa bata in retragere.

Asta este o fachin’ greseala. In era bilutelor la vedere, a lovi pe cineva care bate in retragere, care este deja in cadere, este un motiv de lauda, de mandrie, nu o rusine, cum in mod stupid, mi se pare mie.

ps. aseara, la biliard, am uimit cativa oameni.