Postări
„Era sătul şi prea sătul de de toate aceste visări, de acest pãienjeniş diavolesc de întâmplări trăite, de bucurii şi suferinţe, care-i zdrobeau inima unui om si-i îngheţau sângele, apoi deodată deveneau Maya (iluzie) şi-l lăsau în urmă ca pe un nebun, era sãtul de toate, nu mai voia nici nevastã, nici copil, nici tron, nici victorii si răzbunare, nici fericire şi nici deşteptăciune, nici putere şi nici virtute. Nu dorea nimic altceva decât pace şi un sfârşit, nu dorea decât să oprească această roată în veşnică învârtire, să stingă aceastã nesfârşită perindare de imagini, voia să-şi dea lui însuşi linişte şi să se stingã, aşa cum o dorise cândva, când năvălise în ultima lui bătălie asupra inamicului, când lovise înjuru-i şi fusese lovit, când împărţise şi primise răni până când se prãbuşise. Dar ce se întâmplase pe urmă ? Pe urmă fusese pauza unui leşin, sau o aţipeală, sau o moarte. Si îndată după aceea se trezise din nou, trebuise să lase iarăşi să-i pãtrundă în inimã efluviile de viaţă, iar în ochi fluviul înspăimântător, frumos şi oribil de imagini, şi asa mereu, la nesfârşit, fără putinţa unei evadări, până la viitorul leşin, până la viitoarea moarte. acest leşin sau această moarte aveau să fie, probabil, o pauză, un mic, un foarte mic popas, doar cât să-şi tragă răsuflarea, apoi totul avea să continuue, iar el avea să fie din nou una din miile de figuri din dansul sălbatic, ameţitor, deznădăjduit al vietii. Ah, nu existau nici o stingere, nici un sfârşit.
Neastâmpărul îl ridică din nou în picioare. Dacă în această horă blestemată nu există nici odihnă, daca nici măcar singura lui dorinţă vie nu putea fi împlinită atunci putea tot atât de bine să-şi umple tigva lui cu apă şi s-o dea bătrânului …” hesse, bineinteles.
Totul este maya (iluzie).
Cred ca e pe cale. Desprinderea de starea de seriozitate. Sau deja s’a facut, urmeaza doar generalizarea efectelor. Seriozitatea a fost un amic vechi al meu. De cand ma stiu. Inainte sa ma stiu mi s’a povestit ca eram cel mai vesel si zambitor copil. Ochii mai ales imi zambeau constant. Seriozitatea a aparut pentru a ma ajuta. Pentru a ma apara. Mult prea devreme, atunci cand de apararea mea trebuiau sa aiba grija niste adulti, nu eu.
Mai tarziu seriozitatea mi’a fost cel mai mare inamic. Atunci cand vroiam sa fac un lucru, deveneam serios. Cand esti serios concentrezi prea multa energie, iar lucrurile tind sa se “sparga”. Reteaua de evenimente necesare pentru atingerea scopului incepe sa vibreze prea tare, pana cand ajunge sa cedeze, si se destrama. In plus, oamenilor nu le plac cei seriosi. Nu le plac. Ii canta in teorie, la discutii de salon, de bon-ton, in carti... dar oamenilor nu le plac indivizii seriosi. Cele mai importante relatii pentru mine probabil si’au datorat sfarsitul si legaturii mele cu seriozitatea. Seriozitatea apasa, seriozitatea incarca atmosfera, creaza mediul propice pentru cultivarea de tensiuni. Castaneda spune ceva de genul... umorul este unica sansa pentru minte in momentul in care omul incepe sa faca clasificari greoaie. O fosta prietena, pe care mi s’a parut ca o vad azi in metrou, mi’a spus cu un oftat, dupa cativa ani de la despartire “bine ca ai scapat de filosofie!” ... cand a auzit ca nu am continuat cu facultatea de filosofie... gresea. Nu, nu filosofia era problema, filosofia era solutia mea de a gestiona seriozitatea. Seriozitatea era problema. Iar eu ii eram fidel (seriozitatii) si recunoscator pentru ceea ce imi oferise bun pana atunci, cand ma ajutase si ma aparase.
“In sufletul meu, adanc, inoata casalotii si ea nu m’ ajuta. ... Toti monstrii din lume sunt inlauntrul meu, in loc sa fie in afara mea, am fost pacalit si incoltit, si ei sunt zidurile mele, inauntru, cu mine, si ea nu ma va ajuta. Cand nu ma mai concentrez asupra unui muschi, incepe sa tremure. Cand nu ma mai concentrez asupra unei frici, sare la mine. Ma inec, dar lacul se adanceste, se adanceste, se adanceste, si eu nu stiu cum sa ies dintre ziduri, sa urc mereu, si nu pot trece peste ele, si ea nu vrea sa’mi vorbeasca.” Orson scott card – stapanul cantecelor
O gura de aer absolut necesara si fabuloasa mi’a dat iar castaneda intr'o perioada, cand vorbea despre importanta. Importanta lucrurilor, importanta pe care o acordam propriei persoane... Si totusi dupa un timp eram nedumerit. Ma uitam imprejur si vedeam ca oamenii acorda propriei persoane, totusi, o importanta mult mai mare decat faceam eu... si totusi pe ei nu ii afecta acest lucru, ci ii motiva pentru a obtine lucruri exterioare lor. Fiindca eu cand faceam acelasi lucru... pai il faceam cu seriozitate! Eu nu adunam obiecte exterioare atunci cand dadeam importanta persoanei mele.
Acum asta nu inseamna ca fata mea nu va mai avea aceeasi expresie serioasa si ganditoare uneori (sau
Acum imi trece prin cap ca poate este o noua forma de retragere, de izolare emotionala fata de lumea care, mai nou, pare sa vina peste mine, din toate directiile (o fi din cauza ca am inceput de vreo doua luni sa ma imbrac la costum?).
In fine, oricum ar fi, este o solutie care acum imi place. Cu vreo patru-cinci saptamani in urma am facut primul pas. La munca am ales sa nu ma mai simt raspunzator pentru greselile celor din echipa mea. Deja sunt vreo doua saptamani de cand am facut pasul doi. Nu ma mai simt raspunzator pentru lucrurile care merg prost in general. Iar saptamana asta intr’un schimb de replici facile pe mess, am descoperit ca joaca este un mod de viata excelent care combinat cu echilibru natural... este o reteta excelenta. Iar azi... pur si simplu m'a palit: seriozitatea este elementul care mi'a limitat actiunile, elementul care mi'a limitat viata.
Seriozitatea este utila doar ca masca temporara pentru a mima nebunia oamenilor (castaneda), pentru a crea mozaicul de aparente pe care il vor cei multi.
Totul este maya.
ps. ca de obicei, ajung la treceri, depasiri de praguri, dupa momente de limita, cum a fost cel de saptamana trecuta. asta este un obicei al meu de cand ma stiu. in partidele de sah produceam mutari superbe... doar cand reuseam sa ajung cu gatul in ghilotina. atunci se trezea orgoliul. cand situatia arata ca sunt pierdut gaseam resurse pentru a demonstra contrariul. in schimb, atunci cand situatia era egala sau eram in avantaj, neuronul meu refuza sa se trezeasca - pai in astfel de situatii oricine stie sa joace...
