Eu – un asocial.

Fost in planter’s. ieri seara.

Ca sor’mea iar pleaca in holandia asa ca tughedaring cu fetele si... restul.

Fiind prietene d’ale sor’mii se impun niste atribute: pustoaice si... aaa... foarte decorative.

Printre ele fiind si doo carora le’as fi acordat toata... atentia.

Firesc, ne cunoastem marfa, maxilarul devine nu cam imobil in astfel de situatii, gafele devin principalul nostru mod de manifestare.

Dar nu asta era subiectul. Ci faptul ca la un moment dat am avut urmatorul schimb de replici cu alt frate al unei fete din grup:

- ce bei acolo? Fresh de orange? intreaba el.

- da!

- o sa traiesti 100 de ani!

- a, pai nu, ca ma sinucid peste trei zile! ii raspund.

Ei... si de aici s’a daramat barajul. Cu vorbe. La el, nu la mine. Ma trezesc in zogomotul ala de house cu un ropot de chestii pe care le’am lasat demult in urma. Despre dumnezeu, despre ce inseamna “sarac cu duhul” (ca mai, nu e vorba de minte, ci de duhul lumesc – nici macar nu o spusese atat de simplu), despre incercarile ce ne sunt date pentru a razbi, despre o mie si una de chestii pe care le analizasem, care fusesera esenta vietii mele cu ani buni in urma, ba chiar din mai multe directii decat cea crestina. Am incercat sa’l opresc. I’am zis ca nu vreau sa par rau, dar vinde castraveti gradinarului care la un moment dat si’a bagat toate cele cinci picioare in ea de gradina! Te’ai gasit! ...Cu cata daruire imi povestea el despre... aaa... cam aceleasi chestii, despre minunea vietii, in principal... Pentru mine a parut sa tot fi fost o juma’ de ora. Poate au fost doar zece-cincisprezece minte, dar pentru mine a fost o jumatate de ora plina. Ma obosea fizic atacul lui verbal. Imi povestea ce le spune el elevilor despre faptul de a fi om in lupta e mai important decat medaliile (e si antrenor kick-boxing ori ceva)... asta tot pe baza crestina, firesc. Ca totul iti poate fi luat, dar credinta in dumnezeu – nu... aici nu m’am abtinut sa nu’i spun ca ba da, ti se poate lua prin fapta... sa stea linistit in lumea lui, sa mi’o lase pe a mea in pace.

De vreo trei ori l’am intrerupt si i’am dat de inteles sa iasa din subiect ca nu mai vreau. Dar nu se auzea decat pe el. Vorbele mele nu ii foloseau decat ca sprijin pentru rascolirea altor directii... din acelasi domeniu.

La un moment dat a trecut “gazda” – sor’mea, si ne’a intrebat ce facem. Eu am raspuns cu o privire tampa-forte-consternata exagerata, el a raspuns ca avem o discutie foarte interesanta. Eram satul si mai mult decat atat. Am inceput sa clatin din cap ca nu. Lent, a lehamite. Firesc, nu se face asa-ceva. Oamenii au fost contrariati, el a ajuns sa se simta penibil. Mi se’n’falfaia. Imi vroiam libertatea, vroiam sa respir. Si asta nu’mi dadea pace.

Apoi m’am dus la una din fetele care’mi atragea atentia – o stiam de mai demult – am schimbat cateva vorbe banale, care ramaneau atarnande in aer, am facut o incercare esuata de a dansa – nu mi se legau nici vorbele, nici picioarele... am plecat acasa. La dracu, nu in club o sa’mi gasesc io fericirea. Fara tam-tam si la revedere cu toata liota de oameni...

ps. De ceva vreme ma tot gandesc ca pe blogul asta pun des chestii care au stricta legatura cu viata mea. Le pun in virtutea ideii de blogul meu – psihologu’ meu sau blogul meu – locul meu de descarcare. Si am observat ca au inceput sa fie cativa oameni total straini care il citesc. Asta ma nedumereste. Io m’as plictisi de moarte sa’l vad pe un necunoscut ca’si povesteste pataniile proprii. Ce cauta ei aici? (necunoscutii) Ei nu se plictisesc? Asa cum ma plictisesc eu la articolele muuult prea luuungi ale veronicai – de am ajuns sa le citesc trei paragrafe si’atat. Intamplarile cotidiene din viata mea nu pot prezenta un motiv de interes...