versuri

Tin minte ca undeva in jurul clasei a IV’a stateam singur in casa, intr’o seara. Si’ai fi zis ca ma obisnuisem cu asta. Insa tot tineam luminile aprinse prin toata casa. Si cum nu mai aveam nimic nou ce citi, am pus mana pe poezii. P’astea le evitasem ca erau “de fete”. Si ca sa am totul in raza vizuala, m'am pus la masa mare din sufragerie, in capul mesei. Mai intai a fost cosbuc, ca avea un volum cantece de vitejie, ori astea clar nu erau de fete. M’au incalzit. Apoi Eminescu. Apoi Minulescu… (la cat de putina poezie am citit pana in ziua de azi, Minulescu ramane preferatul meu).

Revenind la acea seara. La un moment dat am inceput sa citesc cu voce tare. Eram curios sa aflu cum se aud acele cuvinte. Si asa… m’am aprins de’a binelea. Gasisem o lume noua, splendida.
Apoi, nemultumit ca versurile imi suna prea ritmat, am inceput sa le modulez, sa le caut un cantec al vorbirii mai in acord cu povestea pe care o spuneam.

Intr’un tarziu au venit. Mama si sotul ei. Tarziu. Zece, poate unsprezece. Cand am prins’o pe mama singura, m’am dus si i’am spus despre descoperirea mea. Recitasem poezii toata seara si’mi placea! Si facusem ceva nou cu versurile. Era ceva frumos, nu era plictisitor, nu era lipsit de sens sa faci acel lucru.

Mi’a raspuns: “Lectii nu puteai sa faci!”. Si ceva dispretuitor fata de poezii si tot ce era legat de ele.
Atunci… mi’a parut rau ca poeziile sunt atat de neimportante.

Si asa azi ma intreb din nou ce as fi ajuns daca as fi avut parinti care sa ma sustina.

Uitandu’ma in copilarie vad ca am avut aplecari puternice catre literatura, poezie, matematica, sah, limbi straine, tenis.

Asa ca acei parinti mi’au spus sa aleg intre un liceu de mecanici auto si unul de ospatari/bucatari. (ei fiind totusi oameni care lucrau intr'un institut de proiectare!). Profesoarele la scoala erau ingrozite de aceste variante.

Iar dupa liceu, cand invatam singur pentru ASE, si mai aveam doua luni pana la examen… eram batut la cap zilnic sa ma trezesc la 5 dimineata, sa ma duc sa vand ziare… “ca nu esti belfer, nu esti vre’un printisor”. Desi castigau bine... si mai mult, eu chiar aveam ajutor de somaj maricel spre foarte mare.

Iar azi cand stau de vorba cu tot felul de pufosi ori pufoase carora parintii le’au platit si facultatea, si locuinta in bucuresti, le’au dat si mancare pe timpul facultatii… si ei imi spun ca de fapt viata este usoara daca esti pozitiv… ca tot ce conteaza este sa ai o atitudine pozitiva iar lucrurile se rezolva, viata este usoara… undeva mie imi da cu virgula. Si le inchid gura rapid cu ceva dur. Ca sa nu mai vorbesca despre ce nu au habar.

Abia dupa zece sau cincisprezece ani am mai citit pozeii cu atentie. Cu toata atentia. Si mi’a tremurat sufletul. Ale Despinei. Ea, fratele ei si cu mine eram cele trei persoane care stiau despre acele poezii. Am fost primul ei prieten caruia i le’a aratat. Dupa cativa ani mi’a zis ca am ramas si singurul.

Nu vroia sa le publice. Nu vroia sa le arate. Din acelasi motiv pentru care un personaj din martin eden (jack london) nu vroia sa’si publice capodopera vietii lui. Acolo era sufletul ei. Pe care nu il vroia la indemana toparlanului manelist pentru scrijelire de sms’uri “de dat gata femeile”.

Despina, imi lipsesc versurile tale.