poveste

El se cunostea. Stia ca nevoile’i materiale erau realmente ridicole. Daca nu s’ar fi amagit constient, voluntar cu dorinte inventate, autoprovocate, pentru un lucru sau altul, tihna nu i’ar fi fost tulburata de gandul vreunor lipsuri.

Autoamagirile apareau ca o metoda de melting social. De conformare cu lumea in care traia. Sau alteori ca o forma sinucidere a unui interior, a unui eu pe care il simtea distinct, diferit de eu-rile pe care le vedea tronand in cei multi, care populau, formau si guvernau lumea exterioara.

Altceva se intampla atunci cand aparea ea. El stia deja din experienta ca din imensul interior pe care i’l oferea ei, ea nu putea percepe decat o farama ridicol de mica. Iar acea farama isi avea o importanta neimportanta, o greutate lipsita de greutate pentru ea, cand isi va pune intrebarea daca sa ramana cu el sau nu. Importanta si greutatea in acel moment urmau sa fie date de decor. De material. De confortul economic.

Asa ca el, cand era singur, era lipsit de motivatia de a avea, decorul lui material fiind tinut doar de necesitati sociale.

Doar ca uneori aparea ea. Si odata cu ea motivatiile de a avea. Nu pentru el, evident. Se transforma, devenea febril, cauta, gasea, facea, avea. Avea numai pentru ea. Iar daca ea pleca (fie pentru ca el avea prea tarziu, fie ca in lupta lui de a avea ea se simtea ignorata) el ramanea cu un decor care nu ii apartinea. Un decor material pe care il crease pentru o anume ea. Si care i se parea impropriu, jignitor sa’l ofere altei ea. Asa ca facea tabula rasa. Si o lua de la capat, in alta data. De la zero.