Cum ti se trage presul de sub picioare

Iesi in parc cu... cineva. Glumite, rasete, ok.

O scumpete de fata.

Foame. Hard rock cafe. Papa. Scump si prost.

Treci peste, ca doar nu e un ceva important.

Trece si un... tip. Masiv, genul de smecheras stupid, cu sapca pe cap si gulerul ridicat. Plin de el, gol in interior. Masivitatea asta a generatiilor mai noi, generatii preponderent postrevolutionare, crescute parca cu bicarbonat.

Cineva’ul il vede si zambeste. Intai ii zambeste gura, apoi se mai uita inca o data, ii zambesc si ochii. Si toata fata. De regula ochii incep sa zambeasca in urma unor procese... mai mult sau mai putin mentale. Imaginative, oricum. Repet, de regula...

Peste asta nu intelegi cum sau de ce sa treci tu.

Din cand in cand mai zboara priviri, peste umarul tau drept. Da, el este in directia aia. Bicarbonatul. Mare si vid.

Si te gasesti subit, pe locul doi, in urma unui bolovan (adica tantalau).

Si ramai suspendat, cu presu’ tras.

Asa ca vorbesti tot felul de baliverne toata seara, cu gandul pe coclauri. Si pendulezi intre dezamagire si frustrarea ca interiorul e batut la poponet (again) de catre exterior. Ca uneori nici nu mai intelegi ce, cum sau de ce sa mai incerci. Si asa te trezesti ca mai spui si tampenii. Iti mai tai si singur craca. Si vrei sa taci. Si nu poti sa crezi, si sa accepti ca iese prost. Si incepi din nou sa vorbesti. Aiurea.

Se mai futu’ o seara.

Da las' ca'i bine, nu?

Ca doar te iubeste o anonima. Si o femeie maritata. Cu fix un bicarbonat d'ala. Poate iti calci pe inima si o chemi la tine intr'un week-end. Asa, ca sa te razbuni pe bicarbonati. Si pe ele, cele care zboara ca gazele dupa aparente. Si pe tine ca esti bou si lasi sa te frece la icre tampeniile astea.