un pic celine, un pic... nimic

“Ajunsese si el la capat. Nu mai puteai sa-i spui nimic. Exista un moment cand ajungi singur de tot la capatul a tot ce ti se poate intampla. E capatul lumii. Suferinta ta proprie nu-ti mai spune nimic si trebuie sa te-ntorci inapoi, printre oameni, oricare ar fi ei. Nu trebuie sa faci mofturi, caci numai pentru a plange si tot trebuie sa te reintorci acolo unde reincepe totul, sa te intorci la ei.”

Pasajul asta il tineam minte altfel. Sau tineam minte un altul pe care nu l’am mai scos, sau nu’l mai gasesc acum. Tineam minte cuvinte care spuneau ca ajuns la capat nu vrei sa mai auzi nimic, nu vrei sa mai spui nimic. Nici macar propria suferinta nu’ti mai pare demna de a fi spusa. Si vrei ca totul sa intre intr’o tacere definitiva si nesuspecta pentru a nu da nastere la intrebari.

Si totusi am gasit celalalt cap de pod:“Despre lucrurile la care tii cel mai mult te hotarasti intr-o buna zi sa vorbesti din ce in ce mai putin, cu efort la inceput. Ti se face sila sa te tot asculti vorbind … O scurtezi… Renunti… . Sunt vreo treizeci de ani buni de cand tot vorbesti… Nu mai vrei nici macar sa ai dreptate… Te paraseste si cheful chiar de-a-ti mai pastra acel loc moderat pe care l-ai rezervat placerilor… Ti-e scarba… ti-ajunge sa halesti ceva, sa te dezmortesti un pic la caldura si sa dormi din rasputeri pe drumul neantului. Ca sa te mai intereseze ceva ar trebui sa gasesti alte strambaturi pe care sa le faci in fata celorlalti… Dar nu mai ai forta sa-ti schimbi repertoriul. Te balbai. Mai cauti trucuri si scuze ca sa ramai cu prietenii, dar…”
mda, memoria imi joaca feste. un pic de colo, un pic de dincolo... si nimicul.