Postări
Nu mirare. Nedumerire.
Nu teama. Nedumerire.
Nu nesiguranta. Nedumerire.
Nu lipsa de echilibru. Nedumerire.
Nu nestiinta. Nedumerire.
Aia de mai demult, si mai de apoi, greci si alte chestii au spus ca filosofia se naste din uimire. (nu mai stiu exact nume, am scris o lucrare frumoasa si cvasiinutila despre asta cu vreo sase-sapte ani in urma, la admitere la filosofie...) Revin. Desi nu pornisem cu intentia asta, ii contrazic. In primul rand cu faptul ca din uimire se naste cel mult iubirea de gandire, nu iubirea de intelepciune (filo-sofie = iubire de intelepciune). Din uimire te poti obisnui sa te opresti asupra lucrurilor cu gandul. Iar cum obisnuinta este prima noastra natura, in cazurile grave se poate ajunge la o anumita forma a dependentei – la iubire. Iubirea de a gandi, de a cogita. (o alta poveste: cand iubirea este o forma a dependentei si cand viceversa). Iubirea de intelepciune vine din alta parte. Din inclinatii personale spre echilibru, spre eleganta, spre armonie.
Sunt cam putini cei care stiu sa foloseasca copacii.
Si totusi este o lume mica afara...
Din nou in intersectie. Cineva ne’a facut o propunere rusinoasa. Principii contra relatii / forta sociala / ceva material. Sa intru in politica. Pe o usa maricica de data asta. Nici nu stie ce’mi cere, pentru ca nici nu stie cine sunt. El cunoaste un tip retinut, zambitor, amabil, ascultator. I s’au estompat niste amintiri in care eu am impus coordonatele relatiei dintre noi. Si am stabilit ca atata timp cat lasa la usa pseudopolitica si aerele adiacente pozitiei... moderez aciditatea din replicile mele. Bag seama ca acum are senzatia ca sunt nepericulos, ca ma poate folosi, ca poate el trasa coordonatele relatiei dintre noi. Aseara doar instinctiv i’am reamintit ca il pot domina cu usurinta in atitudine, ca greutatea pozitiei lui trece pe langa mine. Acum o ora trebuia sa fiu la o sedinta. Si trebuia sa fiu prezentat unui grup.
Afara e o lume mica...
Ma duc la piscina.
Nu teama. Nedumerire.
Nu nesiguranta. Nedumerire.
Nu lipsa de echilibru. Nedumerire.
Nu nestiinta. Nedumerire.
Aia de mai demult, si mai de apoi, greci si alte chestii au spus ca filosofia se naste din uimire. (nu mai stiu exact nume, am scris o lucrare frumoasa si cvasiinutila despre asta cu vreo sase-sapte ani in urma, la admitere la filosofie...) Revin. Desi nu pornisem cu intentia asta, ii contrazic. In primul rand cu faptul ca din uimire se naste cel mult iubirea de gandire, nu iubirea de intelepciune (filo-sofie = iubire de intelepciune). Din uimire te poti obisnui sa te opresti asupra lucrurilor cu gandul. Iar cum obisnuinta este prima noastra natura, in cazurile grave se poate ajunge la o anumita forma a dependentei – la iubire. Iubirea de a gandi, de a cogita. (o alta poveste: cand iubirea este o forma a dependentei si cand viceversa). Iubirea de intelepciune vine din alta parte. Din inclinatii personale spre echilibru, spre eleganta, spre armonie.
Sunt cam putini cei care stiu sa foloseasca copacii.
Si totusi este o lume mica afara...
Din nou in intersectie. Cineva ne’a facut o propunere rusinoasa. Principii contra relatii / forta sociala / ceva material. Sa intru in politica. Pe o usa maricica de data asta. Nici nu stie ce’mi cere, pentru ca nici nu stie cine sunt. El cunoaste un tip retinut, zambitor, amabil, ascultator. I s’au estompat niste amintiri in care eu am impus coordonatele relatiei dintre noi. Si am stabilit ca atata timp cat lasa la usa pseudopolitica si aerele adiacente pozitiei... moderez aciditatea din replicile mele. Bag seama ca acum are senzatia ca sunt nepericulos, ca ma poate folosi, ca poate el trasa coordonatele relatiei dintre noi. Aseara doar instinctiv i’am reamintit ca il pot domina cu usurinta in atitudine, ca greutatea pozitiei lui trece pe langa mine. Acum o ora trebuia sa fiu la o sedinta. Si trebuia sa fiu prezentat unui grup.
Afara e o lume mica...
Ma duc la piscina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
spui, semnezi.