A job is not just a job!

.

Repo Man.
Film.
Dupa ce am vazut trailerul (din intamplare) l’am cautat cu insistenta.

Film mediu. De o zi cu mici si bere. Insa cateva replici din el merita puse pe toate zidurile. Dupa ce se creaza un laitmotiv in film cu replica "a job is just a job"... vine frumusetea:

"Pentru cã în final...
o slujbã, nu-i doar o slujbã.
E cine esti.

(si dacã nu te schimbi,
tu mai întâi...
trebuie sã schimbi ceea ce faci.)"

Asta pentru martafoii care isi folosesc ca un scut vorbe gen “a job is a job”. Si cu scuza “asta’i slujba” fac tot felul de cretinisme. Cu scuza asta considera ca isi salveaza demnitatea pe care o folosesc doar ca haine de duminica - si tare mandri sunt de ea!

Fiindca… o slujba nu e doar o slujba. O slujba e cine esti!

Ceea ce faci te defineste ca om.

Faptul ca esti la munca nu te absolva de responsabilitate, de morala, de inteligenta, de cinste. Ba dimpotriva – actiunile pe care le faci la munca sunt actiunile tale majoritare! Iar cel ce in majoritatea actiunilor sale este o momaie cu capu’n nisip care considera ca nu are datoria de a fi o fiinta ganditoare, responsabila, morala… se autodefineste ca fiind un simplu gunoi uman.
Si’atat.

ps. iar acum ma gandesc cum sa fac sa circule textuletul aista printre colegii mei multinationalisti! :D

later edit:
am gasit! se poate afisa pe panoul din cafetarie! (este un loc unde oricine posteaza ce anunturi vrea - acum este atacat de o avalansa de optiuni pentru acei 2%... - tocmai i s'a gasit o intrebuintare mai buna!)

.

pentru tarani!

.

Keep you doped with religion and sex and tv
And you think you’re so clever and classless and free
But you’re still peasants as far as i can see
A working class hero is something to be
A working class hero is something to be

Cu dedicatie pentru cine trebuie! De la john lennon. Sau varianta green day. Ce se prefera.

ieri intrebare de la mon ami radu: "da' io nu'nteleg... unde lucreaza bucurestenii?"
nu de alta, dar tocmai ii spusesem ca din vreo 20'j de oameni in IT am gasit 3 bucuresteni, iar el imi spunea ca din toata firma lui (30-40)... bucuresteni sunt vreo 6-7.

dar nu asta e motivul dedicatiei. ci taranii la costum, paznici la cladirea cu multinationale care nu ne mai permit sa ne parcam bicicletele in locuri vizibile (si deloc deranjate altfel) "pentru ca asta e cladire de firme si asa e si in strainatate"!!!

uite'asa doresc sa fiu inca mai sarit cu duda uneori, si sa imi leg bicicleta unde vroia muschiu' meu si sa pun la balcon o camera sa o filmeze. si in momentul in care se atinge careva de ea sa anunt politia. si plangere si represalii.
si daca imi taie lantul si o arunca peste gard asa cum latrau ca le'a cerut proprietarul cladirii (!) sa ii dau in judecata pentru distrugere de bunuri sau ce s'o putea!
si in paralel cu toate astea sa gasesc o mana de oameni cu chef de distractie - 40-50 macar, sa umplem o zi cu biciclete zona din fata cladirii. sa stam acolo la o sueta!

si asa mai departe...

uite'asa ajungi sa spui ca bine era pe vremuri cand taranii erau tinuti in plm la tara!

.

Disperarea ma apuca

.

Pai intru si io pe un site sa aflu unde pot vedea un film. Gugle m'o trimis acolo. Pe vestitul site al lu' b24 fun. Gasesc detalii despre film, detalii nedorite despre actiunea filmului (adica ce plm imi povestesti filmu’ inainte?)… insa no fachin’ informatie despre strada, sau cinema’ul unde poate fi vazut. Dar iti spune ca e sub egida lu’ nu’stiu’care festival. Da’ nu zice unde se desfasoara! Pai cu’camasa pe ei de jurnalisti imbecili.

Imi ia ochii o reclama. Ca 7-13 mai blues-jazz-pop-clasic festival europa-fest. Imi amintesc de al mai tare festival ever pentru mine (jazz-blues efes douamii…toamna – naiba mai stie anul) asa ca dau click sa vad unde.
Mi se deschide alta pagina din acelasi site creat pentru a’ti spune unde, cand, cum… si din nou… vad… multe cuvinte de umplutura si nimic util! Nu adresa, nu cladire, nu program, nu nimic!

Bai b24fun, ia treceti o tura la dushu’ pentru un tratament cu neoane la locu’ cu morcovu’, poate va trece prostia. Sau daca nu trece macar nu va mai arde de publicat inutilitati sub titlul de informare publica.

.

Inteligenta nu (mai) exista!

.
Pai de azi dimineata incepand, cam tot ce vad se relationeaza cu patternurile.
Inteligenta nu mai este inteligenta. Este o capacitate de a recunoaste patternuri.

Cea mai simpla formulare a diferentei nivelului inteligentei este capacitatea unora de a vedea mai mult in raport cu altii. Acolo unde majoritatea vede miscari browniene, exista cativa care recunosc un pattern. Intelepciunea batranilor data de experienta este aceeasi capacitate de a recunoaste siruri de inlantuiri cauza / efect, patternuri. Fiindca experienta iti creeaza o tolba mare de elemente pe care le cauti / regasesti imprejur.

De cate ori in trecut am uimit pe cineva cu matematica mea... folosisem doar capacitatea de a recunoaste un pattern, de a impinge datele haotice spre o forma deja cunoscuta. Ma intreb daca in sah se aplica aceeasi paradigma. Poate ca in sah ar fi vorba de un pic de poezie in campul patternurilor. In sahul meu, nu in sahul celor ce jucau tehnic, greoi, urat. Era zona unde bucatele de forme cunoscute dansau unele in jurul altora, se asociau unele cu altele, se completau unele pe altele. Fractii de patternuri care din mers se regrupau unele cu altele si creau noi forme per total nerepetitive, insa compuse din parti recognoscibile. Cand mai faceam mental inmultiri gen 21450 x 12600 ma foloseam cumva tot de recunoasterea unor patternuri.

Cunoasterea insasi este doar un ingredient util pentru largirea paletei de patternuri cu care lucrezi. Cu cat acumulezi mai multe informatii cu atat ai mai multe elemente pe care le poti recunoaste, cu care poti jongla.

Depasirea limitelor acestei lumi, ale limitelor fizice, intrarea in metafizica, inseamna doar invatarea altor patternuri.

Pentru castaneda invatarea samanismului, obtinerea capacitatii de a vedea (in inteles samanic) a presupus deprinderea altor patternuri mentale. Schimbarea de paradigma inseamna alegerea functionarii pe alte patternuri.

Mai ceva timp in urma ma tot gandeam la un studiu care arata ca animale ca maimutele rezolvau mai rapid decat copii problema problema procurarii hranei dintr'o cutie transparenta cu parghii datorita faptului ca acestea regandeau de fiecare data secventa de actionare a levierelor pe cand fiintele umane se incapatanau vreme indelungata sa repete algoritmul care daduse rezultate odata, cu toate ca decorul se schimbase vizibil.
Si aici vad aplecarea oamenilor catre folosirea patternurilor. Oamenii prefera sa foloseasca un pattern care a fost odata verificat, chiar daca ulterior acesta nu mai da rezultatele dorite. O parte din psihologie chiar vorbeste despre asta! Mecanisme, automatisme psihologice pe care ni le cream la un moment dat pentru protectie sunt pastrate chiar daca mediul s'a schimbat iar respectivele mecanisme nu ne mai sunt benefice, ci chiar ne afecteaza in mod negativ viata.

La orice ma gandesc... totul imi este pattern azi.
Mi se restrange lumea? Si daca am ajuns la concluzia ca inteligenta nu exista ca atare... asta inseamna ca eu nu mai accept sa fiu numit inteligent... deci am ajuns oare prost datorita unei demonstratii proprii!?
.

Cumparatura

.
Orez basmatic. Ca’mi fu recomandat.

In trecere printre rafturi dau cu ochii peste el. Zic ok, fie! Hai ca'l iau. Dupa un pas vad din nou. Orez basmatic. De asta data vidat. Alta firma. Si inca. Ba chiar si orez basmatic salbatic. Ba chiar si cu nu’stiu’ce arome sau tratamente.
M’am oprit.
Studiez putin problema. O firma cu nume englezesc din italia, si alta din germania imi vand in romania orez indian sub prea multe forme. L’embarras du choix in stare pura! Si nu ma freaca atat dilema “care’i ala perfect?” cat ma freaca... “pe care sa evit, care’i ala prost?”. Bun, am pus punga la loc, ca oricum in ultimul timp m’am saturat de orez.

.

Fun

.

culeasa

El: Eu comand o pizza. Vrei si tu ceva?
Ea: Nu.
El: Ok.
Ea: ... sau poate...
El: Ei, ce anume?
Ea: Nu stiu.
El: Nu stii daca vrei ceva?
Ea: Nu.
El: Ti-e foame?
Ea: Nu stiu, poate putin.
El: Ce inseamna poate putin?
Ea: Inseamna ca nu sunt sigura.
El: Mie cand mi-e foame, eu stiu.
Ea: Poate o sa-mi fie foame mai incolo.
El: Deci iti comand si tie una.
Ea: Si daca totusi nici mai tarziu nu vreau...
El: Atunci n-o mananci.
Ea: Asta ar fi risipa...
El: Atunci o mananci maine.
Ea: Si daca mainenu am pofta de pizza?
El: Pizza poti sa mananci oricand.
Ea: Eu nu.
El: Atunci alege altceva.
Ea: Dar nu vreau nimic altceva.
El: Deci pizza.
Ea: Nu.
El: Deci nimic.
Ea: Ba da.
El: Cred ca innebunesc.
Ea: De ce nu-ti comanzi tu ceva...
El: Cum crezi.
Ea: Dar ia pizza cu sunca.
El: Dar nu-mi place sunca.
Ea: Mie da.
El: Credeam ca trebuie sa-mi comand MIE ceva...
Ea: Pai asa si faci.
El: Si atunci de ce cu sunca?
Ea: In cazul in care mi se face si mie pofta...
El: Si?
Ea: Crezi ca vreau sa mananc ceva ce nu-mi place?
El: Cum adica tu?
Ea: De ce nu?
El: Stai un pic: Eu sa-mi comand MIE ceva, ce TU o sa mananci, in cazul in care eventual o sa ti se faca foame???
Ea: Exact.
El: Si eu ce-o sa mananc?
Ea: Pai poate nici n-o sa-mi fie foame...

COMENTARIU:
Judecatorul l-a absolvit pe inculpat de acuzatia de omor in stare emotionala, acceptand circumstanta de legitima aparare.

.

Uluitor, uneori functioneaza!

.

1.
Chiar zilele trecute ma gandeam la reclamele inselatoare. Si cum exagerata libertate a cuvantului le face inatacabile. O faceam pentru ca vazusem reclama click'ului: un ziar de bun simt! Bă mă leşi?!

Dar azi vad o stire: danone renunta la incercarea obtine recunoasterea efectelor benefice ale consumului unor iaurturi: activia si actimel (voila).

Asta dupa ce la cererea de confirmare a efectului benefic al immunofortisului a primit raspuns negativ din partea autoritatii europene care se ocupa de chestia asta.

Firesc, Danone da vina pentru acest lucru pe reglementarile alimentare europene, care probabil nu sunt la fel de bune cum sunt cele americane! Da, industria alimentara americana evident beneficiaza de cele mai bune reglementari din lume!

Adica Danone fu acuzata de reclama inselatoare... si uimitor... sistemul a functionat! Danone este obligata sa isi schimbe reclamele care fac afirmatii amuzante despre efectul benefic al produselor sale asupra sanatatii.

2.
Si pen’ca zisei de ziare. Si de Click. Vazut ieri in metrou un titlu. Din Click sau ceva similar. “M'a dezvirginat un dobitoc”. Titlul pus sub poza unei femei goale, cu arcuirile’i remarcabile in pozitii cvasiorizontale.

Am doar trei cuvinte: “PAI SI CINE E DE VINA?!?”

Iar la alt nivel privita treaba... pe cuvant... voi credeti ca exista vreun stimulent mai eficient pentru ca barbatii sa’si doreasca sa fie dobitoci? Cand la tot pasul vad asemenea povesti...? (Iata mai nou chiar si in ziare de bun-simt!)

Iar asta mi’a amintit instantaneu de intrebarea unei femei maritate “pana acum unde ati fost?” adresata retoric si virtual celor care o placeau... intrebare venita oarecum pe fondul unei discutii aprige despre atributul (real ori ba) de badaran al sotului pe care il alesese.

Pai in mod sigur... cei carora li se adresa intrebarea... nu se aflau in gramada tipilor cool care vomitau la fiecare concert / petrecere / bauta. Pai si cine e de vina?!

Revenind... da! A fi dobitoc functioneaza! Am verificat si testemonizez!

.

Miraje

.

Multinationalele au pus la punct un sistem foarte frumos.

Ofera angajatilor lux la birou si mizerie acasa (prin intermediul salariilor).

Astfel incat angajatii sunt impinsi sa se identifice mai mult cu viata de la munca decat cu viata lor personala.

Astfel incat angajatii fac o schimbare de perspectiva. Satisfactia la care se raporteaza este satisfactia luxului de la birou, in loc sa fie satisfactia oferita de banii castigati.

Si asa se poate intelege de ce multinationala prefera sa plateasca mai multi bani, dar in alte directii, decat sa ofere parte din acei bani angajatilor. Salariatii nu trebuie sa aiba lejeritate materiala. Ei trebuie sa continue sa fie ametiti de mirajul luxului de la birou. Distanta intre confortul casei si confortul biroului trebuie sa ramana mare.

In jur vad colegi veniti de la tara. Din cei vreo 20 de oameni ai departamentului, suntem doar trei din Bucuresti. Pentru noi inca mirajul calitatii office’ului nu este atat de mare cum este pentru cei crescuti in case cu pereti valuriti facuti de un membru al familiei.

Iar ca mandri membri ai valului ’80 se reped sa considere peretele drept aţă al biroului ca fiind un castig fenomenal, o realizare personala suficienta pentru a compensa salariul de mizerie pe care il primesc. Firesc, peretele este doar un exemplu, un simbol.

Iar bomboana de pe tort este compusa din cativa indivizi carora li se ofera acelasi lux si acasa. Si functioneaza ca scop si frana. Ca scop din punctul de vedere al angajatilor. Ca frana, ei fiind cei care franeaza in realitate accesul celor multi la acel nivel de confort care i'ar scoate din miraj.

.

Plasa (actualizare 1)

.

La fel cum o plasa preia greutatea de pe o intreaga suprafata si o distribuie in firele sale, si mai ales in noduri, la nivel social greutatile sunt repartizate pe cativa indivizi.

Asa explic cum in orice firma mai mare se observa limpede ca exista fenomenul urmator: doi-trei trag de rup (n’au casa, n’au viata), alti vreo cinci-sase muncesc cu simt de raspundere, iar restul parca’s la scoala, in pauza!

Pe acesta il numesc efectul de plasa. Pentru ca greutatile sunt preluate de o parte mult mai mica decat suprafata iar cateva noduri suporta suprasolicitari remarcabile.

Pana acum vreo doi ani functionam si eu ca nod. Nu stiu daca este in firea cuiva acest mod de a actiona sau sunt factori circumstantiali care duc la asta.

Cert insa este ca a fi nod nu iti ofera acele satisfactii ale muncii care se presupune ca ar trebui sa existe. Iti ofera mai multa munca, mai multa munca, mai multa munca. Si frustrarea aferenta faptului ca recompensa nu difera de cea primita de cel ce se comporta ca in pauza, la scoala… si frustrarea aferenta faptului ca cu cat lupti sa faci lucrurile sa fie mai bine, cu atat gasesti si mai multe lucruri care merg rau. Fiindca ceilalti le directioneaza catre tine, constient ori ba. Ceilalti percep ca tu corectezi lucrurile, astfel ca iti incarca sarcina cu tot ce inseamna pentru ei problema.

Insa chiar daca nu sunt sigur ce te impinge in starea de nod, sunt sigur ca se poate iesi din ea. Pur si simplu te rezumi la fisa postului. Iar sarcinile care iti vin fara sa’ti apartina le redirectionezi cu nonsalanta catre cei in drept. Sau catre expeditor, argumentand ca ti’a trimis gresit acea problema – nu face parte din oala ta. Si partea cea mai interesanta: lucrurile pe care le vezi ca vor merge prost daca nu intervii depasindu’ti atributiunile… le lasi in pace. Vei vedea ca nu vor merge atat de prost pe cum presupuneai – fiindca un alt nod se va autosesiza si va prinde din zbor problema, atenuand efectele negative.

Singura parte proasta e ca apoi te vei cam plictisi. Harjoneala de pauza de scoala… e amuzanta… insa e infantila – te saturi repede de ea.

In ultimile zile, absolut accidental am auzit de cateva ori cateva versuri de la parazitii, ceva in genul ai pierdut toata distractia tot gandind cum sa faci sa fie bine. Mi’au ramas pe retina. Adica dupa ce ca gaurile plasei isi permit sa nu preia nicio sarcina tocmai datorita efortului retelei de fire si noduri… ele – gaurile – considera ca sunt la nivelul la care sa dea lectii nodurilor! La fel cum un copil rasfatat le zice parintilor ca’s prosti ca se duc la munca: uite, el sta acasa si are tot ce vrea! Gaurile sunt acele persoane pe care le auzi spunand in fata problemelor n'ai ce'i face!

Fiindca una este la birou… si alta este la nivel social. La birou iti poti restrange activitatea, si chiar daca dispar toate nodurile, acel sistem este gandit astfel incat el sa supravietuiasca, sa functioneze si fara noduri. Bineinteles, s'ar prabusi destule firme, fiindca sarcinile nodurilor trebuiesc preluate de manageri, iar ei, in marea lor majoritate sunt orice, numai capabili de munca reala nu. Dar in cele din urma, intr’o firma este vorba de un sistem gandit si monitorizat. Motivul pentru care foarte multe firme folosesc azi din plin efectul de plasa este incompetenta managerilor. Si de fapt realizez ca este un complex de motive. Lacomia, zgarcenia conducatorilor care nu recompenseaza corect munca... ba nu. De fapt este incompetenta cap-coada. Incompetenta proprietarilor afacerii care isi aleg manageri incompetenti. Manageri care angajeaza la randul lor o multime mare de oameni de paie care urmeaza sa functioenze pe post de goluri de plasa. Incompetenta managerilor care se protejeaza tinand la nivele inferioare nodurile plasei. In mod normal, nodurile, punctele care sa preia tensiunile firmei ar trebui sa fie managerii. Insa cele mai de pret competente ale acestora in ziua de azi tind sa fie aptitudinea de a fi impermeabili la tensiune, si aptitudinea de a pune problema astfel incat sa nu fie responsabilitatea lor preluarea tensiunilor, problemelor existente in companie.

Pe cand societatea nu este asa. Societatea este un organism viu, care daca ramane fara noduri se destrama, se transforma, degenereaza.

Iar in ziua de azi gaurile sunt la mare cinste si dau lectii despre cum sa te distrezi, si despre cum distractia este ratiunea de a fi!

.

De stupiditis

.

Azi viziunea se confunda cu actiunea.

Se plimba prin pozitii cheie, de decizie, oamenii bine-vazuti.

Oameni cu viziune. Ei fac lumea. Ei o creioneaza, ei o definesc. Ei o modifica, o cresc.

Cei cu bani cauta astfel de oameni ca sa le gestioneze afacerile, averile, sa le puna la treaba avutia.

In multinationale, din nou, acestia sunt oameni de succes.

Si in ziua de azi sunt atat de multi oameni cu viziune!
Fals!
Iar in lipsa de adevarati oameni vizionari – care sunt rari – au fost botezati astfel oamenii de actiune.

Oamenii cu viziune (actuali) nu sunt acelasi lucru cu oamenii cu idei vizionare. Oamenii cu viziune n’au reguli, repere, considerente, ei au doar viziune. Adica de fapt pareri. Li se pare ca daca vor modifica ceva, lucrurile vor merge mai bine. Insa nu’s capabili sa testeze la nivel teoretic parerile. Fiindca ei n’au astfel de capacitati.
Pe când oamenii cu idei au si un fundal pe baza caruia isi analizeaza parerile, intuitiile. Au pricipii contra carora verifica noile idei, si chiar cantaresc daca un anume pricipiu este aplicabil sau nu in cazul dat. Si asa mai departe.

Insa toate aceste cantariri le scad din indicele de actiune. Atat prin timpul necesar analizei, cat mai ales prin cantitatea de idei respinse, idei care pica testul ratiunii.

Insa oamenii de paie cu pareri si far’ de ratiune alearga dupa carpa rosie cu succes in ziua de azi. Ei nu’si irosesc fortele gandind. Ei isi folosesc toate fortele ca sa impinga taurin in directii arbitrare.

Am vazut asta si in trecut. Acum vad ca si in multinationala cea mai cea se intampla la fel. Iar multimea furnicilor de sub ei se chinuie de doua ori mai tare ca sa faca acelasi lucru ca ieri, cu eficienta scazuta. Dar nu asta conteaza. Ci conteaza ca exista schimbare! Atata vreme cat exista schimbare exista un quelque chose cu care unii pot da bine in fata altora. Si se pot prezenta ca oameni cu viziune!

Astfel ajungem la o mica minune: deciziile nici macar nu trebuie sa fie cele mai bune! Fiindca daca ar fi cele mai bune... cum s'ar putea si saptamana viitoare sa se mai modifice ceva? Cu ce se va mai iesi la interval luna viitoare daca azi se pun la punct lucrurile atat de bine incat nu mai este loc de imbunatatiri cel putin lunare? Si in ultima instanta... de noi?

Asta ar fi greseala pe care am facut’o de cateva ori. Cu vreo zece ani in urma lucram intr’un depozit maricel. Aveam patru subordonati si o gestiune care aruncase gestionari in deznadejde, somaj si datorii pe banda rulanta.
Dupa doua luni in care am muncit cat sapte... mi’am zis ca nu asta este solutia. Ci organizarea. Dupa inca o luna... imi petreceam la birou mare parte din timp citind. Romane. Pen’ca organizarea functiona. Dupa inca o luna am demostrat ca problemele de livrare de care era acuzat depozitul sunt aferente celui ce aproba iesiri din gestiune din stocuri inexistente, pentru ca doar de cand facusem lumina in situatia stocurilor puteam arata asta. Apoi am luat la rost pe aceeasi tema un director agarici care venise in vizita de lucru cu aere de mare dandy, si prost ca noaptea, spunand idiotenii. Iar fiindca organizasem liniile de comunicatie intre gestiunea mea si celelalte departamente, fiindca pusesem la punct prea bine modul de lucru al subordonatilor mei... deja nici nu mai era nevoie de mine.
Asa ca in sase luni am transformat cea mai problematica gestiune din brimex intr’una autonoma. Si am ramas somer.
M’am tot intalnit intamplator cu oamenii de’acolo. Mi’au zis ca nici nu a mai fost nevoie sa angajeze pe altcineva in locul meu. Treaba mergea ca de la sine.
D’asta e mai bine azi sa fii om de actiune care decide zilnic cate o aberatie decat sa faci lucrurile sa mearga realmente bine.

.

Cu bani

.

Polonia. Rateu groaznic. Intamplarea trebuia sa fie cu politicienii nostri.

Dar in alta ordine de idei, am vazut pe economie hotnews cifre comparative Polonia vs Romania. Din ’89 incoace.

Singurele diferente care mi'au parut demne de atentie sunt urmatoarele:

- Crestere economica Polonia = 102%;
- Crestere economica Romania = 210%.

Suna bine, nu? Pentru noi. Insa nu este pentru noi fiindca:

- Salariu mediu brut Polonia = 800 de euro;
- Salariu mediu brut Romania... 478 de euro!

Ieri dupa voley, la o bere, aflu de la un angajat al casei de pensii ca in sectorul 2 existau pana luna trecuta doua pensii de... un miliarddouasutesidouazecisipatru de milioane... si ceva maruntis. De luna trecuta incepand nu mai sunt doua. Sunt trei!

.

Istorie pe sarite

Cat timp vom continua sa ne denigram, sa spunem ca dintotdeauna am fost un popor de nimic, cum aud prea des imprejur, vom fi asemeni unui individ care nu se respecta si sufera cand ceilalti il trateaza si ei, firesc, la randul lor, fara respect. Si totusi strainii au tot spus.


Flavius Vegetius
"Dacii, moesii, tracii n-au fost în toate vremurile aşa de războinici, că istoria legendară a făcut să se afirme că însuşi zeul răboiului s-a născut în ţara lor?"

Antonio Veranzio 1504-1573
"s-a temut Süleiman ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Valahia sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere"


Ferdinand Lot, "Revue historique"
"Ceea ce interesează istoria europeană este rezistenţa faţă de turci a grecilor, sîrbilor, a ungurilor, a valahilor, a moldovenilor şi în sfârşit, a ruşilor, din secolul al XIII-lea pînă în secolul al XVI-lea. Graţie jertfelor "Balcanicilor" şi ale slavilor din răsărit, civilizaţia occidentală a putut să se continuie în Europa occidentală şi de acest fapt germanii, italienii, francezii etc. nu îşi dau destul seama."

geologul german Haquet, despre anii petrecuţi în Transilvania, 1763-1764
"Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb. Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului, chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani. Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi, unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara
Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc, românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii. Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare. Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni, din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte: Eu mor fericit, pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee, nici copii.
Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun. Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate. Oricât de duri ar fi aceşti oameni, eu am putut observa, în cei doi ai pe care i-am petrecut printre ei, trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat. Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare. Orice ar fi, naţiunea română are, prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării, meritele sale proprii."

Abdolonyme Ubicini, 1886
"Românii, în decursul acestui lung interval, au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor. (...) Timpul n-a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa daco-romanilor. Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare"

Prof. Dr. Julius Jung, 1877
"Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă, au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă. În recensăminte, de pildă, domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt in realitate."

Carl F. Marienburg
"în secuime peste 60.000 de români întrebuinţează chiar şi în vatra familială limba maghiară, ne mai având altă dovadă a naţionalităţii lor, decât religia lor ortodoxă".

Etienne Györffy
"Ungurii nu iubesc munţii; satele lor sunt situate, mai ales, la şes sau în ţinuturi puţin deluroase. Când ei locuiesc în regiuni muntoase, ei se aşează, mai ales, în văile largi. Numai secuii şi o parte din locuitorii Paloc-ului trăiesc în regiuni relativ mai ridicate"

Huszti Andras
"Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor."

mărturia Luciei Caranicolov deportată la 9 ani, "Destine spulberate", Chişinău, 2005:
"Tatăl meu, care fusese ofiţer în armata româna, a înţeles că se va întâmpla ceva rău. Era atât de stresat, încât n-a luat nimic cu noi în căruţă. Eu [Lucia Caranicolov, 9 ani] eram numai în cămaşa de noapte, cu picioarele goale. Nişte vecini au vazut ce se întâmpla şi au aruncat în căruţă pătucul meu şi o plapuma. În afară de asta n-aveam nimic, absolut nimic. A fost o tragedie ce nu poate fi descrisă în cuvinte.
Tata şi cu mine am fost încărcaţi într-un vagon, dar când am ajuns la graniţa cu Ucraina, toţi bărbaţii au fost coborâţi din vagon şi eu am ramas printre oameni străini. În timpul deportărilor în masă din 1949, familiile erau exilate împreuna, dar în 1941 fiecare bărbat era separat de familie şi împuşcat. Ştiţi ce-au făcut cu ei? Erau interogaţi, apoi duşi în pădure, dezbrăcaţi, împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună. Fiecare om avea o etichetă la mână cu numele său. Aceasta a fost soarta tatălui meu. Dar despre acest lucru am aflat mult mai târziu"

Kohn Abrest
"Aceşti bieţi ţărani, cu mantălile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se râsese atâta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că le curge în vine tot sângele vechilor daci."

Flori pentru femeile din birouri

.

Un tanar (cel putin aparent, mai ales daca nu i se vedeau firele de par albe), iesea de dimineata de la metrou, pasind eficient spre cladirea cu multinationale.
Tiganca cu flori ii spuse “Hai la mama sa’ti dau flori sa dai la femeile din birouri. Ca sa te iubeasca!”
Dupa cativa pasi tanarul se gandi sa se intoarca.
Ar fi chiar frumos.
Sa intre cu flori, sa se duca tinta... dar nu la femei. Ci la cele mai mari curve. Adica la anumiti manageri. Sa le zica: Mi s’a spus sa iau flori pentru voi. Ca prinde bine.
Dar nu vroia sa fie iubit de ei.
Asa ca tiganca ramase cu florile nevandute. Chiar colorau frumos trotuarul.

.

Fuga inutila

.

Unu’ pe nume Bartholomew cică zise:

“Cei mai mulţi dintre noi ne petrecem întreaga viaţă fugind de sentimente cu credinţa greşită că nu putem suporta suferinţa. Dar suferinţa ai suportat’o deja. Ceea ce nu ai făcut a fost să simţi ceea ce eşti tu dincolo de suferinţă.”

Daca suna prea abscons, puteti cere detalii la biroul de miscare.

.

Continuare cu scari

.

Iar discutia din articolul anterior apare doar dupa ce dau crezare cifrelor studiului.

Pen’ca!

Cele cateva studii pe care le’am citit in ultimii cativa ani aratau hibe structurale, de conceptie, incredibile. Astfel incat rezultatele erau nu firesti, nu logice, ci pescuite din marea de posibilitati, in functie de inspiratia autorului studiului / cartii.

Adica.

In studiul care arata cum ca dom’le cei care isi noteaza (ahhh... tar and cement / joe dolan in casti, n’am mai auzit’o de mult) aaa... ce spuneam...? A! Deci cei ce isi noteaza obiectivele le ating intr’o proportie mai mare, spune studiul.
Insa conform istoricului, tare greu mi’e sa cred ca autorii nu au ignorat ipoteze de genul:
- Cei ce noteaza constientizeaza mai bine atingerea scopurilor.
- Cei ce noteaza se raporteaza la notite, nu la toate scopurile, cand fac afirmatia ca le’au atins.
- Cei ce nu noteaza tind sa ignore scopurile atinse, avand ramase active pe retina cele pe care inca le mai au de atins impreuna cu cele noi.

Ca asa se face faimoasele studiile. Pe banda rulanta, din nevoia de carti scrise pentru bani, faima, cv ori motive diverse, nu din nevoia de adevar, ori din nevoia de a impartasi chestii interesante la modul bai, uite am descoperit america!

Fiindca oricum adevarul a fost trecut in randul magdalenelor (pe care totusi nu tre' sa le omori cu pietre), iar pe america o stie deja toata lumea. Din poze. (hmmm... the ubiquitous mr. lovegrove / dead can dance, tot in casti)

Si ca am zis de banda rulanta! Mai fratilor, dar niminia nu se’ntreaba de ce au fost schimbate scarile rulante de la metrou cu unele mai inguste? De ce, crescand numarul de bipezi, s’au inlocuit scarile care permiteau un sir static si unul miscator, pentru grabiti, pentru urgente... cu scari care permit o persoana si jumatate? Ca nici nu’ti mai e clar. Ii faci loc vreunuia sa treaca pe langa tine sau...? D'abea ce incepusera sa invete si meltenii sa lase liber un loc pentru cei ce chiar au de ajuns undeva.

Asta... in timp ce in cor de urlete de criza si de greve by metro-angajati... se schimba brusc scari pe care nu le'am vazut sa se defecteze, sa creeze probleme. Si nu se schimba scari. Se schimba toate scarile! Pen'ca e criza si nu ie bani!

.

Studii si concluzii

.

Din categoria m’a făcut societatea om de şti’nţă!

Ie plină lumea de “Un experiment facut la Universitatea Yale in anii 60 a demonstrat ca cei care-si pun planurile pe hartie sunt si cei care le realizeaza in timp. Atunci cand luati loc si va puneti pe hartie telurile, va plasati in topul celor 3%. Deci nu e de mirare ca daca veti proceda la fel, veti incepe in curand sa aveti aceleasi rezultate ca si ei !”.

Frumos, nu?

Logic, demonstrativ. Persuasiv, cu autoritate. Doar e Yale, ce puşca ei!? Ethos de la mama lui! (în fine, de la strănepoata, căci ethosu’ fu instaurat ca şi concept (sau paradigmă) mai demultişor, iar Yale ăştia sunt ceva stră-stră-urmaşi)

Yale sau laye (româneste laie)? Cu articol nehotărat o. Adică o laie!

Apăi pentru că!

Nu vi se pare aşa, mai de bun simţ afirmaţia că oamenii care îşi urmăresc scopurile ceva mai insistent, au printre altele şi mania de a le scrie, printre alte preocupări care sunt efect al modului lor de a fi...? Şi că atât scrierea de hârtiuţe ca şi atingerea scopurilor sunt ambele efecte, urmări ale unei tipologii umane?

Adică da, statistic vorbind, cei ce notează îşi ating scopurile cu o rată mai mare decat ceilalţi! Dar astea sunt doar cifre care trebuiesc interpretate! Iar intrepretarea galinacee zice: păi ating fiindcă notează. Fiindcă prin natura lor, găinile văd doar bucăţile fizice din realitate şi le interpretează în ordonarea lor temporală.
Dacă însă, măcar şi ca găină, ne suim puţin pe gard şi privim chestiunea în ansamblu, înţelegem totuşi că a nota obiectivele este un efect, nu o cauză! Este - ca şi atingerea scopurilor - efectul felului de a fi, de a se comporta al oamenilor respectivi. Dacă eşti genul care îţi urmăreşti scopurile ceva mai maniacal, apăi vei face o grămadă de chestii. Notarea lor va fi una. Iar notarea este un efect al modului tău de a fi, nu o cauză per se a atingerii scopului.

Iar acum, tu ca om normal (adică nu acei 3% compulsivi-obsesivi – sau maniacali, mai simplu) copiezi una din acţiunile respectivilor... crezi că asta îţi va imbunătăţi rata de realizare a scopurilor?

Dacă următorul studiu va arăta că geniile au obiceiuri sociale bizare şi o uşoară smucitură de cap spre stânga... vei începe şi tu să smuceşti din cap la câteva minute, pentru a ajunge geniu?

Găinile zic că da.
Ba a naibii persuasiune, aţi observat cum a fost strecurată aluzia referitoare la excelenţă că astfel "va plasati in topul celor 3%"! Ei, acum deja aveţi şi motivaţie pentru a asculta ceea ce spune găina. Că doar veţi fi într'un top al naibii de select, doar 3%!

Your choice, ca de altfel... bi mai ghest! It uill bi veeeeri fan!

Cine face, cine este

.

Derivate din articolul anterior. (adica ideile continuate de la...)

La noi face cel ce este in timp ce la ei este cel ce face!

(referitor la manajeri, primari samd)

De asta se ajunge la noi sa fie mai importanta pozitia decat realizarile personale. De asta la noi un tiriplici este cineva pentru ca are functie de primar (ori manajer), chiar daca actiunile lui sunt de toata jena, in timp ce altul este un nimeni, pentru ca nu are functie, chiar daca actiunile lui sunt remarcabile.

Aici este preamarit cel ce este, indiferent de ceea ce face. In vest, se pare ca treaba este invers, ei il preamaresc pe cel ce face, si il pun sa si fie in acord cu ceea ce face.

Asta motiv iata este pentru care… mai taica…, la noi hai fara sisteme cu pozitii, cu functii ierarhice bazate pe competente. La noi… un sistem simplu, curat, autocratic. Cel putin aparent, la suprafata. Sefii sunt aia din vointa divina, na! Si cu cat mai divina, cu cat mai neinteleasa cu atat mai bine, pentru ca tare incurcate sunt incurcaturile... divine. Si atunci oamenii isi vad de treaba lor si fac, pentru ca nu isi mai bat capul cu cine este. S’apai daca guvernantii (manajeri ori alte oratanii) sunt alesi totusi in functie de competente… asta nu mai trebuie sa stie tot tugulanu’. Ca il perturbeste de la trebile lui. Il face sa se preocupe cu cum sa faca ca sa para ca este! Ca sa devina! Si asta tare incurcata dandanaie ajunge sa fie.

.

Io lumea reprosez cu maieutica

.

Mic explicaret.

Discutia pomenita adineauri era motivul pentru care timp de cateva zile spuneam oricui ca eu sunt lumea. (stiu ca afirmatia era perceputa total altfel, ca un egocentrism dus la extrem, ca un cult al personalitatii exagerat, dar nu aveam chef sa ma explic, si mi se'n'falfaie daca sunt perceput gresit ca om - ba chiar de dragul distractiei apasam pe aceasta directie)

Revin. Atata timp cat eu aleg sa ma schimb, sa schimb lucrurile, sunt lumea care se schimba, care cauta solutii si le incearca, le aplica.

Iar cei ce aleg sa nu caute solutii sa nu accepte solutii nu sunt lumea, ei sunt inertia!

Ah, si pentru ca tot pornisem discutia despre tare specifice noua (pana la proba contrarie), zilele trecute iar m’am intalnit cu raportarea noastra foarte implicata emotional in momentul unei contraziceri, sau fereasca sfantul, al unui repros!

Am avut discutia asta (adica cu subiectul asta) pana acum cu un olandez, cu un francez si cu un englez – oameni de afaceri. Care erau uimiti ca nu pot sa lucreze cu noi normal. De cate ori dadeau unui angajat o solutie, o sugestie, aceasta era primita ca o ofensa. Omul nostru vede peste tot reprosuri. In timp ce pentru vestici corecturile sunt acte inofensive, chiar benefice.

La noi insa exista o reactie emotionala foarte puternica, in fata unei corecturi. Imi place sa ma hazardez putin si fac legatura intre ortodoxie (care cere individului sa fie) si protestantism (care cere individului sa faca). Astfel incat o greseala personala pentru noi arata cum suntem, in timp ce pentru ei arata ce fac. Astfel incat inconstient corectura o raportam la persoana, in timp ce ei o raporteaza la un lucru exterior, care poate fi indreptat simplu.

Am bananait din nou prin subiectul asta pentru ca zilele trecute am pus cateva comentarii pe un blog. Vazusem ceva contrar lumii mele, asa ca am reactionat. Iar pentru a evita o opozitie deschisa (deh, chestii de politica sociala) am folosit putina maieutica (plus ca gasesc maieutica mult mai persuasiva decat opozitia directa). Printre altele, la un moment dat am uitat sa pun o propozitie la forma interogativa. Am uitat, pur si simplu.
Ei bine, dupa ce se incheie discutia, se trag linii si liniute… mi se spune ca am fost rigid. Raman masca. Cum poti fi rigid cand pui intrebari de genul “dar oare pamantul poate fi rotund?”… Inteleg, accept, pot fi acuzat de ironie sau de aroganta. Dar rigiditate?
In fine, intreb de ce si cum… si mi se arata fix propozitia pe care uitasem sa o transform in intrebare.

Acum legatura intre poveste si subiectul de mai devreme: in urma distractiei racontate, pe mess am fost intrebat daca eu trebuie sa taxez chiar asa, toate greselile.
La naiba!

Chiar si punand intrebari, tot a fost simtita ca o corectura, ca un repros, ca un atac personal.

Deh, intr’o agora de’a noastra, Socrate ar fi dat chix cu mareata lui tehnica de mosire de idei.

Fiindca la noi nu se discuta idei, nu se discuta lucruri, ci totdeauna se discuta persoane!

.

Schimbarea "lumii"

.

La noooi totul e posibil da’ sa schimbi ceva e aproape imposibil!
(Altar - La Noi)

Structura noastra ca indivizi sociali este diferita de cea a occidentalului, chiar diametral opusa in cateva puncte. Si firesc, nu’s aleatorii, ci structural legate.

Ca voila si iacata de par example doua dintre ele. Atitudinea supusa fata de un sistem. Ca este el lumea, ca este el compania, ca este el sistemul cutumelor sau mai stiu eu ce. Si a doua, obisnuinta superba de a’l nivela pe fiece mogaldeata ce scoate un pic capul deasupra mediei.

Avem dominanta (majoritara) o realtie filiala fata de orice sistem. Fata de lumea, organizatia, sistemul, ţara. Astfel ca orice initiativa de schimbare provoaca reactii “Da’ cum sa schimbi tu? Nu se poate!”. Chiar daca nu stim, ne comportam cu o doza de spiritualitate incredibil de mare. Aceasta stare nu este o tară, cum se spune peste tot. Cand i se da in cap fiecaruia ce da sa se inalte un pic, nu se face dintr’un defect psiho-sociologic. Ci este starea si lectia de umilinta care i se cere fiecarui ortodox. Starea de umilinta despre care iti povesteste fiece scoala spirituala estica. Este intelegerea partii fata de intreg. Acceptarea de catre individ ca este parte dintr’un intreg, caruia i se subordoneaza. De asta la noi lucrurile se intampla. De asta noi lucram foarte mult cu dat'uri imuabile. Fiindca nu individul care trebuie sa fie marunt face ceva, ci o vointa superioara.

De'abea incepusem sa scriu si m'am plictisit.

Iaca discutie cu sefuletul de echipa de la multinationala (asociata temei).

- Nu te mai lua de astia, lasa’i ma in pace ca nu rezolvi nimic.
- Mai, trebuie. Fiindca daca sunt lasati in pace, trepadusii astia incompetenti care sunt suficienti de smecherasi sa se fofileze ajung sefi. Astia sunt cei care, daca nu ii starpesti de la inceput si daca sunt lasati in pace ti se suie apoi in cap.
- Da mai, dar lasa’i ca o sa si’o fure ei!
- Cum? Daca tu imi zici sa’i las cand sunt in situatia de a si’o fura, si cand toti gandesc si fac ca tine, din motive de politica de birou, de la cine si’o vor fura? Cand? Managerii astia de trei lulele pe care ii vezi, de pe urma prostiei carora suferi direct, prin salariu, prin munca anapoda, prin reguli stupide sunt doar niste smecherasi de ieri carora nimeni nu le’a pus piedica atunci cand trebuia. Fiindca toti se poarta cocosati. Cu alifia in mana, pregatiti in fiece moment!
- Ba nu este coloana vertebrala, asta e! Si pe mine ma deranjeaza asta.
- Pentru ca toti gandesc la fel. Iar in momentul in care stai cu mainile incrucisate si te uiti fara sa faci nimic, nici nu mai ai dreptul apoi sa zici ca nu’ti convine. Eu vreau sa nu pierd acest drept! Vreau sa pot spune “Nu imi convine!”. Si sa stiu ca am facut tot ce am putut ca sa impiedic sa se intample ceea ce stiam ca nu imi va conveni. Si cine te opreste pe tine sa ai coloana vertebrala? Asa am ajuns sa mergem pe strada printre scuipatori de seminte impartind puli in toate directiile!
- Da mai, dar tu vrei sa schimbi lumea! Asta nu se poate!
- Dar cine pana mea este lumea asta? Lumea asta nu exista! Lumea inseamna doar tu si eu si el si ea. Si alt el si alta ea. Daca tu crezi ca e o imposibilitate schimbarea lumii, daca tu crezi ca te vei schimba doar odata cu lumea, sau dupa ce se schimba ea gresesti! Lumea se schimba in functie de tine, nu tu in functie de ea. Lumea esti tu si cei de langa tine. A schimba lumea nu este asa o mare inginerie. Te schimbi tu si apoi le ceri celor din jurul tau sa se conformeze. Daca nu sa se schimbe si ei ca tine, cel putin sa’ti accepte felul tau de a fi! Sa permita felului tau de a fi sa existe! Devine insa o mare inginerie schimbarea lumii doar in momentul in care tu si ceilalti ganditi si sunteti convinsi de faptul ca lumea nu se schimba de catre oameni!
- Da, aici iti dau dreptate…

Insa eu am renuntat si la umilinta si la rabdare.
Se vede treaba ca iar am ratat functia de sfant.

…cu rabdarea – ca facui ieri o macheta, un avionel cu j’de bucatele de plastic de dimensiuni uimitoare. Mai mare era uneori bavura decat piesa pe care o scoteam. Si cineva mi’a zis foarte uimita “Oau, deci poti sa ai rabdare! Incredibil!”. Da, pot avea rabdare, insa cu oamenii nu o mai folosesc de regula, pentru ca nu mai cred ca foloseste. Cu un avion de plastic, nici macar nu o consider rabdare, este singurul fel in care poti face ceva bine. (am mai scris despre principii de care odata integrate, nu mai ai nevoie de ele la nivel rational, le aplici doar cand este cazul si o faci natural, fara sa cogitezi asupra situatiei)

Am plecat de la una si am ajuns la alta. Asa ca trebuie sa spun ca a mea curte e demna de un mic Tepes. O mica padurice de tepi de aproape un metru inaltime, golite de frunze.

.

"Evolutie"

.

Patru generatii in curgere
Sub cuvinte,
sub timp,
sub cuvintele timpului:

Cunoaste!
Gandeste!
Descurca’te!
Arata bine!

cei ce cunosteau au fost surclasati de cei ce gandeau.
cei ce gandeau au fost depasiti de cei ce se descurcau.
cei ce se descurca devin perimati in lumea care roteste dupa cei ce arata bine.

copii au fost crescuti cu "respecta'l pe cel ce cunoaste"
apoi copii au fost crescuti cu "respecta'l pe cel ce gandeste"
apoi copii au fost crescuti cu "respecta'l pe cel ce se descurca"
apoi copii au fost crescuti cu "respecta'l pe cel ce arata bine"
(cred ca in loc de respecta'l pe era mai potrivit ia aminte la)

.

Pentru IT'sti

.

Ctrl+V fericit!

.

Trestia

.

Am sapat la trestie. Nu, nu glumesc. Chestia aia mladioasa, care daca ar gandi ar fi om, dupa cum spunea un filfizon, sau un filosof, nu’i prea clar. Eh, asa pasnica cum pare… daca vrei sa ii dai rimuv… ai pus’o!
Imediat de la suprafata pamantului incepand (in jos) face niste tuberculi lemnosi impletiti unii cu altii… de te uiti la cazma, te uiti la ceea ce credeai ca e pamant… si te duci sa cauti toporul! Pe care daca ai noroc, nu’l gasesti! Bine, nu’l gasesti pentru ca nu gasesti cheile de la pivnita. Pe care, de altfel, le’ai uitat in lacat de cateva saptamani, de cand ai descoperit cu uimire ca pisica diparuta de fapt nu disparuse de cateva zile ci fusese incuiata acolo.

Pana acum am gasit trei metode de a desface tuberculii cu pricina. Niciuna nu dureaza mai mult de 10 minute. Merge la inceput extraordinar de eficient, iti zici cu bucurie “evrika!”, dupa care, la transa urmatoare incepe sa mearga mai prost, si tot asa, pana cand o abandonezi pentru ca simti ca bati pasul pe loc.

Bine, de fapt toata tevatura asta cu ingrijirea junglei din spatele casei pare sa fie doar o alta metoda de a bate pasul pe loc, de a te refugia in nothing box (vezi mark gungor – tale of two brains). Sau n’o fi. Chiar o fi o reechilibrare a… fiintei(?) prin contactul cu natura pana la epuizare.

Io… mai mult sau mai putin epuizat. Dar sapa cu siguranta! Si’a dat obstescul sfarsit in a doua zi de munca. Maine cred ca ma duc sa cumpar alta. Ca sa am preocupare in zilele ce vor veni. Sper sa nu ploua. Azi a tras o rapaiala, am continuat sa sap linistit, pana cand am descoperit ca mi’a udat sculele atat de tare incat imi alunecau din maini. Foloseam, pentru a incolti trestia, urmatoarele: lopata – una bucata, sapa – una bucata, cazma – una bucata, - fierastrau de mana – una bucata, satar mare – una bucata.
Si tocmai cand am terminat de strans catrafusele, s’a oprit ploaia. Un curcubeu imens abia avea loc in curte. Deh, e curtea mica. Am scos din nou sculele si am continuat. Sapa a zis pas, a muscat din coada. Ah… si era o coada veche, slefuita de timp, de munca, se simtea excelent in palme. Voi lua una, care pentru cativa ani mai mult ca sigur va fi rugoasa, greoaie.

Povestea nu are final, poate petnru ca nici n'am terminat inca de scos toata trestia. Se opreste brusc, asa.

.