Io lumea reprosez cu maieutica

.

Mic explicaret.

Discutia pomenita adineauri era motivul pentru care timp de cateva zile spuneam oricui ca eu sunt lumea. (stiu ca afirmatia era perceputa total altfel, ca un egocentrism dus la extrem, ca un cult al personalitatii exagerat, dar nu aveam chef sa ma explic, si mi se'n'falfaie daca sunt perceput gresit ca om - ba chiar de dragul distractiei apasam pe aceasta directie)

Revin. Atata timp cat eu aleg sa ma schimb, sa schimb lucrurile, sunt lumea care se schimba, care cauta solutii si le incearca, le aplica.

Iar cei ce aleg sa nu caute solutii sa nu accepte solutii nu sunt lumea, ei sunt inertia!

Ah, si pentru ca tot pornisem discutia despre tare specifice noua (pana la proba contrarie), zilele trecute iar m’am intalnit cu raportarea noastra foarte implicata emotional in momentul unei contraziceri, sau fereasca sfantul, al unui repros!

Am avut discutia asta (adica cu subiectul asta) pana acum cu un olandez, cu un francez si cu un englez – oameni de afaceri. Care erau uimiti ca nu pot sa lucreze cu noi normal. De cate ori dadeau unui angajat o solutie, o sugestie, aceasta era primita ca o ofensa. Omul nostru vede peste tot reprosuri. In timp ce pentru vestici corecturile sunt acte inofensive, chiar benefice.

La noi insa exista o reactie emotionala foarte puternica, in fata unei corecturi. Imi place sa ma hazardez putin si fac legatura intre ortodoxie (care cere individului sa fie) si protestantism (care cere individului sa faca). Astfel incat o greseala personala pentru noi arata cum suntem, in timp ce pentru ei arata ce fac. Astfel incat inconstient corectura o raportam la persoana, in timp ce ei o raporteaza la un lucru exterior, care poate fi indreptat simplu.

Am bananait din nou prin subiectul asta pentru ca zilele trecute am pus cateva comentarii pe un blog. Vazusem ceva contrar lumii mele, asa ca am reactionat. Iar pentru a evita o opozitie deschisa (deh, chestii de politica sociala) am folosit putina maieutica (plus ca gasesc maieutica mult mai persuasiva decat opozitia directa). Printre altele, la un moment dat am uitat sa pun o propozitie la forma interogativa. Am uitat, pur si simplu.
Ei bine, dupa ce se incheie discutia, se trag linii si liniute… mi se spune ca am fost rigid. Raman masca. Cum poti fi rigid cand pui intrebari de genul “dar oare pamantul poate fi rotund?”… Inteleg, accept, pot fi acuzat de ironie sau de aroganta. Dar rigiditate?
In fine, intreb de ce si cum… si mi se arata fix propozitia pe care uitasem sa o transform in intrebare.

Acum legatura intre poveste si subiectul de mai devreme: in urma distractiei racontate, pe mess am fost intrebat daca eu trebuie sa taxez chiar asa, toate greselile.
La naiba!

Chiar si punand intrebari, tot a fost simtita ca o corectura, ca un repros, ca un atac personal.

Deh, intr’o agora de’a noastra, Socrate ar fi dat chix cu mareata lui tehnica de mosire de idei.

Fiindca la noi nu se discuta idei, nu se discuta lucruri, ci totdeauna se discuta persoane!

.