Postări
Citesc randuri pe care mintea nu le doreste. Se lupta impotriva lor cu tot ce are la dispozitie. Imi transforma cuvinte, frazele devin lipsite de sens, randurile sar, cuvintele se amesteca, danseaza zanatice in traiectorii frante.
Imi dau seama ca nu pot citi, ca nu vreau citi. Stiu deja mesajul, detaliile sunt doar... detalii.
Inchid mailul, iau mecanic un magneziu. Preventiv. Am trecut cu totul in comportament mecanic, rece. Dedesubt e furtuna si refuz sa o aud. La un moment dat o sa pocneasca ceva daca tot fac asta.
Si incep sa scriu, asta e scaparea mea. Incet-incet parca aud ceva. Aud ca sunt trist. Din spatele tristetii apare si... ‘opa-‘opa! hei, prea mult! Nu... e prea mult. Inchidem iar busonul, nu vrem sa auzim. Cine stie unde ajungem daca ascultam... directiile sunt prea vertiginoase.
Totusi vad din cand in cand si cateva puncte de furie razbatand. Monitorul secundar care imi umple cu verde campul vizual imi pare cel mai nimerit de a primi atentia mea, l’as sifona serios.
Apar ceva probleme curente de munca, reactionez cu un calm sictirit. Nu e bine. Le expediez, si din neatentie iar razbate ceva de dedesubt. Ca urasc cretinii. Mai cu seama acei cretini care nu sunt vazuti ca atare datorita unei poleiri pacalitoare. Trebuie sa fii cretin ca sa... te integrezi. As vrea sa dispara cretinii. Chiar daca nu ar mai avea apoi cine sa ne lege la sireturi. Imi asum acest risc. Sunt dispus sa'mi leg singur sireturile cu conditia ca sa dispara cretinii.
Apare iar un telefon cu probleme de serviciu. Reactionez socant de lucid. In mod obisnuit am nevoie de un timp cam mare pentru a face schimbarea de sistem de referinta pentru fiecare noua problema. Acum, intr’o fractiune de secunda intrerup persoana care m’a sunat si ii fac o recapitulare limpede a situatiei pe care ea incerca sa mi’o prezinte. Recapitulare care rezolva si problema in acelasi timp.
Un nou mail. Personal. Mi se spune ca am dreptate in legatura cu normele, cu ceea ce spuneam despre norme pe blog. Si ca invata odata cu mine. Nu inteleg. Despre norme? Da, am scris parca ceva... ce am scris? Nu mai stiu. Sa intru pe blog sa ma uit. Nu, pentru ca nici nu conteaza. Conteaza doar sa scriu in continuare. Ca sa nu explodez, sa nu’mi pierd controlul. Nu pot pune un steag pe birou care sa anunte ca nu recomand nimanui sa vorbeasca cu mine acum? Si un autoreply la mail: idiotii pazea! nu azi! nu va recomand! Ca pana acum cei care au venit cu probleme la mine s’au nimerit sa fie oameni competenti. Momentan singurii pe care ii cunosc pe’aici. Insa nu stiu cum as reactiona in fata unei nesimtiri generate de idiotenie. Au venit iar mailuri. Pe adresele de serviciu. Nici nu le deschid. Tocmai ca sa nu... A iesit soarele. Rece, alb, orbitor. Realizez ca maxilarul imi sta inclestat. Stomacul ma doare. Somatizare, evident. Da, o sa pocneasca ceva prin masinaria asta la un moment dat.
M’am riscat. Am citit mailurile. A fost in regula. Inofensive, le stiam deja ca vor veni. Insa de peste birou imbecila lumii iar imi spune ca nu intelege ce i’am scris intr’un mail. Este doar o idioata care nu intelege niciodata nimic. Altii lucreaza cu ea prin metoda taci si lasa ca e bine.Inchid ochii la fiecare 4-5 cuvinte pe care le spun pentru a imi controla cuvintele pe care urmeaza sa le spun, pentru a imi putea auzi forta cu care vorbesc, si o pastrez la un nivel de vorbire taraneasca – adica dezarmonios de tare, dar nu urlat, oricum sunt obisnuiti cu asta, pentru cei de aici e ca acasa.
Incet-incet muschii simt ca mi se relaxeaza. Corpul a obosit. Ramane in urma o durere de cap naucitoare. Evident, dedesubt e inca furtuna, dar carapacea se inchide din ce in ce mai puternic. Iar eu raman in afara mea.
Un meserias repara o usa. Cateva lovituri de ciocan. Taranii de birou gasesc motiv sa se opareasca cu totii. "Vai!" "Cum!?" "Hă-hă!" Sa va ia dracu’! Faceti pe mironositele, ca da cineva cu un ciocan 3 secunde, va urlati ca sunteti oamenii de birou, sariti imediat sa va afirmati noua "calitate", sa jigniti pe altul pentru munca "de jos" pe care o face TOCMAI pentru ca ati crescut cu nasu’n curu’ vacii!
O duc bine!
Imi dau seama ca nu pot citi, ca nu vreau citi. Stiu deja mesajul, detaliile sunt doar... detalii.
Inchid mailul, iau mecanic un magneziu. Preventiv. Am trecut cu totul in comportament mecanic, rece. Dedesubt e furtuna si refuz sa o aud. La un moment dat o sa pocneasca ceva daca tot fac asta.
Si incep sa scriu, asta e scaparea mea. Incet-incet parca aud ceva. Aud ca sunt trist. Din spatele tristetii apare si... ‘opa-‘opa! hei, prea mult! Nu... e prea mult. Inchidem iar busonul, nu vrem sa auzim. Cine stie unde ajungem daca ascultam... directiile sunt prea vertiginoase.
Totusi vad din cand in cand si cateva puncte de furie razbatand. Monitorul secundar care imi umple cu verde campul vizual imi pare cel mai nimerit de a primi atentia mea, l’as sifona serios.
Apar ceva probleme curente de munca, reactionez cu un calm sictirit. Nu e bine. Le expediez, si din neatentie iar razbate ceva de dedesubt. Ca urasc cretinii. Mai cu seama acei cretini care nu sunt vazuti ca atare datorita unei poleiri pacalitoare. Trebuie sa fii cretin ca sa... te integrezi. As vrea sa dispara cretinii. Chiar daca nu ar mai avea apoi cine sa ne lege la sireturi. Imi asum acest risc. Sunt dispus sa'mi leg singur sireturile cu conditia ca sa dispara cretinii.
Apare iar un telefon cu probleme de serviciu. Reactionez socant de lucid. In mod obisnuit am nevoie de un timp cam mare pentru a face schimbarea de sistem de referinta pentru fiecare noua problema. Acum, intr’o fractiune de secunda intrerup persoana care m’a sunat si ii fac o recapitulare limpede a situatiei pe care ea incerca sa mi’o prezinte. Recapitulare care rezolva si problema in acelasi timp.
Un nou mail. Personal. Mi se spune ca am dreptate in legatura cu normele, cu ceea ce spuneam despre norme pe blog. Si ca invata odata cu mine. Nu inteleg. Despre norme? Da, am scris parca ceva... ce am scris? Nu mai stiu. Sa intru pe blog sa ma uit. Nu, pentru ca nici nu conteaza. Conteaza doar sa scriu in continuare. Ca sa nu explodez, sa nu’mi pierd controlul. Nu pot pune un steag pe birou care sa anunte ca nu recomand nimanui sa vorbeasca cu mine acum? Si un autoreply la mail: idiotii pazea! nu azi! nu va recomand! Ca pana acum cei care au venit cu probleme la mine s’au nimerit sa fie oameni competenti. Momentan singurii pe care ii cunosc pe’aici. Insa nu stiu cum as reactiona in fata unei nesimtiri generate de idiotenie. Au venit iar mailuri. Pe adresele de serviciu. Nici nu le deschid. Tocmai ca sa nu... A iesit soarele. Rece, alb, orbitor. Realizez ca maxilarul imi sta inclestat. Stomacul ma doare. Somatizare, evident. Da, o sa pocneasca ceva prin masinaria asta la un moment dat.
M’am riscat. Am citit mailurile. A fost in regula. Inofensive, le stiam deja ca vor veni. Insa de peste birou imbecila lumii iar imi spune ca nu intelege ce i’am scris intr’un mail. Este doar o idioata care nu intelege niciodata nimic. Altii lucreaza cu ea prin metoda taci si lasa ca e bine.Inchid ochii la fiecare 4-5 cuvinte pe care le spun pentru a imi controla cuvintele pe care urmeaza sa le spun, pentru a imi putea auzi forta cu care vorbesc, si o pastrez la un nivel de vorbire taraneasca – adica dezarmonios de tare, dar nu urlat, oricum sunt obisnuiti cu asta, pentru cei de aici e ca acasa.
Incet-incet muschii simt ca mi se relaxeaza. Corpul a obosit. Ramane in urma o durere de cap naucitoare. Evident, dedesubt e inca furtuna, dar carapacea se inchide din ce in ce mai puternic. Iar eu raman in afara mea.
Un meserias repara o usa. Cateva lovituri de ciocan. Taranii de birou gasesc motiv sa se opareasca cu totii. "Vai!" "Cum!?" "Hă-hă!" Sa va ia dracu’! Faceti pe mironositele, ca da cineva cu un ciocan 3 secunde, va urlati ca sunteti oamenii de birou, sariti imediat sa va afirmati noua "calitate", sa jigniti pe altul pentru munca "de jos" pe care o face TOCMAI pentru ca ati crescut cu nasu’n curu’ vacii!
O duc bine!
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
spui, semnezi.