Incheiere de socoteli?

o

Intre nefericire si mizerie este o legatura subtila, intima.

nota. A nu se citi aceste randuri in vreo stare de tristeala. A nu se citi de asemenea in vreo stare de veseleala. A nu se citi in principiu...

I. (Schimbarea)
Aseara mi’am vazut din nou, superputerea, in actiune. La fel ca la protejatii lui Xavier, nu o folosesc eu pe ea, voluntar, ci ea pe mine, ca sa se manifeste, din cand in cand.

Superputerea mea este de a ingheta zambetul fara griji al cuiva. Al oricui. Ma uit direct la un om si... puf! Il vad metamorfozandu’se. Parca filmat cu incetinitorul, trece de la zambet la stanjeneala, dupa care la tristete. Nu la compasiune pentru naiba-stie-ce exprima fata mea, ci la tristete.

Iar asta nu prea mi se pare ca facand parte din ceea ce as fi vrut sa fie panoplia mostenirii mele.

Ultima relatie a avut substanta. Adica m’a schimbat. Pe de o parte e bine. Inseamna ceva! Nu mai avusesem parte de schimbari de mult timp. Incepusem sa ma prafuiesc. Initial credeam ca mi’a schimbat raportarea la mancare. Sau mai precis, la actul de a manca. Dar vad ca a fost doar o inertie, ca unul din acele vechi motorase de masinuta, care odata turat, pastra o vreme forta de a continua o vreme pe cont propriu. O colega de birou, A., mi’s spus cu cateva zile in urma ca m’am schimbat puternic. Si nu era vorba de mancare. Azi de dimineata mi’am dat seama care a fost schimbarea.
Nu ma mai scuz fata de mine pentru ceea ce gandesc. Nu incerc sa’mi mai amagesc gandurile pe care le consider contraproductive, nepotrivite.

Am gandit (simtit oare?) ca vreau pustiu imprejurul meu, am inchis usa tuturor care erau prea aproape. Am simtit ca vreau sa imi reiau automutilarea (psihica si fizica) prin infometare, am incetat sa mai mananc. (realmente nu este infometare, deoarece superputerea mea secundara este cea care imi ascunde senzatia de foame necontrolabila. In loc, raman doar senzatii vagi de foame moderata, ce pot fi ignorate cu succes, mai ales ca tonusul interior oricum ma impiedica sa inghit ceva consistent)

Acest lucru, noua mea atitudine, imi da posibilitatea de a fi mai real. Mai real in raport cu mine, nu cu realitatea decorurilor in care crede lumea inconjuratoare. Cred ca asta poate fi considerata inca o realizare a autenticitatii despre care se vaitau existentialistii. (prima fusese din partea de bine a lumii, am povestit de ea pe primul blog, cu secole in urma).

Spuneam ca ieri mi’am vazut superputerea la lucru, din nou. De cateva saptamani merg la niste cursuri de salsa, pentru ca sor’mea avea nevoie de partener. Din nou superputerea mea, alta, cea care ma “ajuta” sa vad mai mult decat trebuie, mi’a tras clapa. Nu in sensul ca a lipsit, ci dimpotriva, s’a manifestat neintrebata. Si mi’a aratat stupizenia omniprezenta a comportamentului omului comun.

Ca sa fiu cinstit, probabil n’ar trebui sa spun ca omul comun are un comportament stupid. Ci doar ca are un comportament care imi displace. Pentru ca da, A. avea mare dreptate sa puna la status citatul nu-stiu-cui legat de faptul ca exista un tip de discriminare care ma deranjeaza. Discriminarea contra mea.

II. (R. ca pretext pentru cateva subiecte)
Si vorbesc despre discriminarea rasei mele, nu a mea personala. Discriminarea celor care nu’si ascund capul in nisip, autovrajindu’se cu tot soiul de cioburi colorate. Discriminarea celor care daca au fost blestemati sa aiba idei, nu fac din ele jocul de domino al momentului.
R. imi povestea zilele trecute ca este pentru el un modus vivendi de a se contrazice cu interlocutorul, cu prietenii la o bere, indiferent de teza sustinuta. A povestit din proprie initiativa. Daca as fi incercat sa’l fac sa marturiseasca asta, as fi avut mult de furca. Si am avut pornirea de a'i smulge aceasta marturisire, mai demult. Pentru a'i arata ca asta inseamna un lucru simplu: R., nu ai principii. Pentru tine adevarul nu este un principiu, ci o jucarie de moment. Este adevarat ca noi ca oameni avem dificultati serioase in a stabili un adevar general valid, insa de aici si pana la a’l trimite bufon la circ, sa primeasca suturi in cur pentru amuzamentul maimutelor... e grotesc. Si trist pana dincolo de moarte.
Il intrebasem ceva mai devreme pe R. care p*** mea e rostul nostru. Stiam dinainte raspunsul lui, pe drum catre pub imi spusesem ca “eh, nu’l mai intreb asta, pentru ca nu’mi va raspunde ceva util”. Si totusi, intr’un moment de destindere, mi’a scapat intrebarea (aparent... ma cam freaca subiectul!). Firesc, am primit dupa cateva cuvinte in ping-pong, raspunsul tern, pe care stiam ca mi’l va da. Ca sa ne simtem bine. Burta mea. Si culmea, iti spun asta desi nu sunt un hedonist. R. mon ami, raspunsul asta ba chiar te defineste a fi unul. Raspunsul acesta confirma subordonarea fata de placere a principiilor. Ceea ce de altfel concluzionam si mai devreme, din alta directie. De asta devin principiile jucarele, fiindca tu pretuiesti mai mult starea de bine personal decat altceva, exterior. Nu ca ar fi ceva rau. Pentru tine, daca poti sa traiesti intre niste limite atat de inguste. Nu ca ar fi ceva bine. Pentru societate... care compusa din asemenea indivizi se transforma in homo homini lupus.
Pentru mine insa... cu toata harmalaia de input’uri de la superputerea mea (aia care’mi permite sa vad mai mult decat melteanu’) creaza o cacofonie ce’mi rapeste dorinta de a zambi. Exista in miscarile fiintei sociale comune o asemenea lipsa de eleganta, de armonie, incat... lehamite.
Oricum R., de fapt aceasta atitudine a ta este lucrul caruia trebuie sa’i multumesti (daca vrei) pentru faptul ca sunt ani buni de cand ai trecut in categoria celor “imperecheati” (ma refer la relatie, nu la sex, la sex ma voi referi imediat). Da, stiu ca ti’am demonstrat in pub altceva, si anume ca dupa futaiul initial, care s’a datorat tupeului pur, in anii urmatori acestuia ai avut parte de sex datorita totusi inteligentei, fiindca partenera a ramas langa tine datorita inteligentei tale (si a ei, evident). La mine e invers. Futaiul initial se datoreaza inteligentei. Lipsa celor urmatoare se datoreaza... superputerilor mele. (firesc, am exceptat exceptiile)

III. (Magnetismul)
R. a avut parte de sex si relatie nu datorita atributelor care il catalogheaza ca tip meritoru, si credeti’ma ele exista, desi nu l'am pus intr'o lumina prea frumoasa mai devreme! Ci datorita exclusiv tupeului si ca un caz destul de izolat ce se afla, ulterior, inteligentei. Si asta nu este o presupunere ce poate fi gresita, ci sunt afirmatiile partenerei. Insa eu stiu ca mai este ceva la mijloc.
Fiindca magnetismul social are la baza un ingredient atat de simplu, incat este barbar. Gradul ridicat de interes alocat burtii proprii. Fiindca acela ce se intereseaza de starea sa de bine, isi canalizeaza majoritatea resurselor in acea directie (asta nu a fost o demonstratie, a fost o exprimare redundanta). Dar vine si argumentatia, prin aceea ca individul care pune pe primul plan binele personal, firesc, va obtine maximul posibil in conditiile sale.
Femeile fiind tare sensibile la acest aspect (aspectul starea de bine - hai sa’i mangaiem orgoliul lui darwin si sa spunem ca ele fac asta nu din superficialitate ci din nevoia instinctuala de a proteja puii care evident sunt luati in calcul datorita altei nevoi instinctuale – cea de propasire a speciei) spuneam deci, femeile fiind tare sensibile la acest aspect se vor intovarasi cu precadere cu acest tip de masculi. Iar castigatoare vor fi cele mai placute dintre ele. Iar acolo unde sunt femei, mai ales placute, vor fi si mai multi barbati!
Fiindca si ei la randul lor sunt sensibili la acest aspect (aspectul femeie – si sa il gadilam din nou pe darwin, sa spunem ca sensibilitatea barbatilor nu se datoreaza faptului ca acestia ar fi de’a dreptul obsedati... ci tot vreunor nevoi instinctuale).
Si asa se formeaza gramada sociala, centrata in jurul burtosilor. Nu neaparat ca atribut fizic, ci mental. R. absolut intamplator, le posezi pe ambele (intamplator ca exemplu ales, nu ca o vreo lipsa a corelatiei intre cele doua).

IV. Si sfarsitul
Am doua variante.
Fie imi opresc din nou creierul, superputerile, imi inchid ochii, si traiesc din nou ca o leguma comuna, centrata pe verbul a avea, foarte de succes de altfel ca formula, din cate a aratat istoricul personal, in 3 ani de astfel de comportament obtinand bunuri la care nici nu visam in alti vreo 10 ani de munca silnica, insa cu ochii deschisi, cu principii frumoase, demne de o lume armonioasa.
Fie, varianta a doua, in urmatoarea dimineata in care cea mai evidenta solutie pentru sfarsitul tuturor chinurilor, neputintelor, luptelor cu morile de vant, fiind o moarte calma...
Fiindca daca e sa compari usturimea scurta a unei lame de ras cu toate traumele pe care le car dupa mine si toate tampeniile care curg de’a’mpulea... imi bag, firesc, p***!
Unde sunt razboaiele de alta-data? M’as fi dus ca bezmeticul pentru o cauza, as fi gasit un sens vietii. Sau mortii.

V. (Post...coitum)
Din Paler.
Care citeaza o tanti de 29 de ani spunand intr’o scrisoare: “Dar nu mai am chef sa rad. Nu mi’a fost si nu mi’e teama de moartea propriu-zisa. Insa de moartea prin indobitocire mi’e teama. Simt ca ma lasa puterile, si cel mai tare ma doare cand fiica mea imi reproseaza ca nu mai rad. Cum sa’i spun ca nu mai stiu sa rad deoarece, dupa ce ea adoarme, ma gandesc mereu ce va fi maine? Cum sa’i explic ca nu pot rade decat cei linistiti ori cei nebuni care nu stiu pe ce lume traiesc? Nimic nu mai e clar si drept. Don Quijote, pe care’l invocati dumneavoastra, era fericit! Dar cum poti sa te bati constient cu morile de vant? Regret, nu se poate.”
Paler care il mai citeaza si pe Andrei, un tovaras epistolar. “Din nenorocire, eu nu pot fi intelept ca batranul chinez. Multa vreme, nereusind sa ma regasesc, am dus’o intr’o furie absurda, pe care nu mi’o potolea decat alcoolul. Si nu prea vad cum as evita concluzia ca tot ce mi s’a intamplat acolo (in romania) a distrus, cumva, in mine puterea de a ma integra aici. Cei care mi’au facut viata parf ar fi fericiti sa afle ca n’a fost nevoie sa mi se scoata inima. E de ajuns sa stau pe ruinele unei existente distruse. Si stii ce ma roade cel mai mult? Viata tatei a avut un sens. Asa cum a fost, mai scurta decat a mea. A existat in ea o credinta, dusa pana la sfarsit.”

VI. (Chestie dupa)
Probabil ca este la mijloc si moartea tatalui meu care mi’a aratat, spre deosebire de cazul lui Andrei, ca viata unui individ deosebit chiar se poate termina fara sa fi avut vre’un sens, fara sa fi capatat un sens, fara sa ramana o urma memorabila, in directa legatura cu calitatea omului. Inca o bucata de idealism zdrentuita. Viata unui om poate trece fara sa insemne nimic, chiar daca omul este unul care iese din comun. Si tata nu a iesit din comun pentru ca era tatal meu, ci pentru ca... in momentele de luciditate alcoolica (sau luciditate nealcoolica?) imi trantea niste adevaruri de o limpezime care ma amutea. Si nu o limpezime neasteptata in raport cu starile de betie ci in raport cu tot ceea ce cunoscusem eu. Iar pe tabla de sah pur si simplu il pierdeam, iar eu stiu ce inseamna sa nu pot urmari gandurile cuiva pe tabla de sah!

Si probabil mai este la mijloc si Paler. Este a doua oara cand reactionez asa in timp ce citesc o carte a lui. Prima a fost viata pe un peron – pe care de doua ori am inceput’o si de fiecare data m’am oprit fiindca simteam apropierea de o zona prea periculoasa. Insa schimbarea mea recenta m’a facut sa ma raportez mai direct si fara ocolisuri, fara protejeli, la ambient.
Si Paler nu este nociv cum este cioran sau freud sau tanarul werther al lui goethe. El nu sustine, ca ei, o teorie, o optica in stare sa’ti insufle anumite ganduri. Ci el doar imi spune ca toata mizeria pe care o vad non-stop este reala. Nu am o imagine a lumii distorsionata de trecutul meu, ci am o imagine reala, corecta. Iar asta devine greu de inghitit.

nota. Fereasca’l sfantu’ pe vreunu’, ori vreuna, sa se apuce sa comenteze vaicarit ca viata e frumoasa, sau ca va trece, sau alte bazaconii similare, ca sar pe el ca pe saltea relaxa!

o