La Paris, birjar!

o

Imi displac pinguinii plecati in transhumanta concediilor peste hotare. Graba masei de a se conforma modei zburatacirilor de bon-ton. Fara vre’un filtru personal, fara vreo pornire personala. Ci doar in vitutea pornirilor sociale. De imagine, de inregimentare. Cu cat au fost in mai multe locuri, cu atat stralucesc mai tare, cu cat au fost in locuri mai exotice, mai neobisnuite, cu atat aura lor capata magnetisme decisive pentru potentialele obiecte ale ritualurilor de imperechere. Calatorii facute doar pentru panoplia personala. Nu pentru vreo motivatie profunda, nu pentru a satisface o chemare interioara, ci pentru ceea ce inseamna ele, cel mai ades pentru potenta pe care acestea o confirma. Atat siesi cat si celorlalti.

De cate ori ii intreb, primesc raspunsuri goale. Care denota in primul rand lipsa de imaginatie. Desertul cu camilele sale arata mai bine in imaginatia mea decat in realitate. Mai plin de ganduri, de miscare, de intamplari. Parisul mi’e mai misterios. Mai plin de intrigi, conspiratii, grupuri secrete, rafinament, eleganta, mahalale vii. A ma duce acolo si a simti lipsa contactului cu ele n’ar face decat sa saraceasca. Desertul, parisul.

Febra calatoriilor as fi inteles’o daca nu am fi avut televiziunea guvernata de teleobiectiv. Dinainte de plecare stii mult mai bine ce vei gasi acolo. Iar acolo vei regasi ceea ce deja stii, doar daca ai noroc. Pui de leu luptandu’se cu coada mamei lor, elefant alergand, zguduind pamantul. Nu mai poti spune ca te duci sa calatoresti pentru a vedea lucruri noi, surprinzatoare. Cele mai surprinzatoare lucruri le’ai vazut deja cu o acuratete pe care ochiul liber nu ti’o va oferi niciodata.

Nici argumentul aventurii nu mai sta astazi in picioare. Standardele occidentale au disparut lumea lui phileas fogg. Singurele surprize sunt intarzierile avioanelor, care te pot obliga sa mai cheltuiesti inca una sau doua sute de euro pentru inca o noapte la hotelul aeroportului. Iar aventura va fi deplina prin despagubirea oferita de compania aeriana. Pana si samburele de aventura promis de receptionerul aparent drogat, care la miezul noptii, de revelion, in amsterdam, la hotel de cinci stele (Victoria, parca), iti spune ca nu sunt camere disponibile. Iar camera pe care ai rezervat’o, pentru care ai primit confirmare telefonica cu cateva ore in urma, pe care ai si platit’o... nu exista. Nu, nu va fi nicio aventura. Vei pierde vreo trei sferturi de ora vorbind aiurea, in cele din urma schimbandu’ti hotelul: la Hilton, birjar! Nu te vei certa cu niciun luntras pentru taxa bosforului si nu vei porni catre celalalt mal in sens opus, ocolind intreg pamantul, cautand sa mergi numai pe uscat (tot jules verne).

Exista un singur argument pe care il astept de fiecare data cand ii intreb “de ce te duci?”. Un singur lucru da noima dorintei de a fi in locuri atat de departate. Si inca nimeni nu mi l’a oferit. Nimeni nu mi’a spus ca vrea sa simta acele locuri. Sa perceapa vibratia diferita de acolo. Vibratia care se presupune ca ar fi initiatica, din piramide, vibratia specifica fiecarui spatiu ce a creat un sistem de sine statator, complex.
Iar in cele din urma, pana si aceasta ar fi doar o curiozitate relativ inutila, o excentricitate, fiindca vibratia care ti se potriveste, care iti foloseste pentru incarcarea bateriilor, pentru echilibrul personal, este cea din apropierea locului unde te’ai nascut. Este cea pe care o gasesti in interiorul civilizatiei din care faci parte. Muntii nostrii iti vor oferi implinirea pe care alpii o ofera doar celor de acolo.

(si fiindca veni vorba de excentricitati, la inceput calatoriile la mari distante erau apanajul excentricilor, acum lipsa acestora determina atributul de excentric. doar ca nu mai este folosit acest termen.)

Asta noapte am visat ca plecam la paris. De fapt, am visat o serie interminabila de probleme legate de plecarea in sine. Banii si bagajul cu acte nu puteau fi in acelasi timp cu mine. In momentul in care recuperam un lucru, renuntam la celalalt. Iar eu nu puteam fi niciodata unde trebuia, la timpul la care trebuia. Plus ca totul se petrecuse atat de subit incat eram convins ca din clipa in clipa mi se va spune ca avionul a plecat deja. Iar urmatorul va fi peste minim 24 de ore, iar eu peste 24 de ore sunt destul de sigur ca nu voi mai avea chef sa plec. Ajung dupa o vanzoleala personala crunta (ceea ce nu’mi sta deloc in fire) la un ghiseu, ce coincidenta, la air france, sunt pe punctul de a plati, femeia imi raspunde calma, deci gata cu stresul, m’am incadrat totusi in timp, iar banii... ah, firesc iar i’am lasat undeva cu bagajele prin aeroport, nu inteleg de ce, ma intreb ce am de sunt atat de incoerent in actiuni, fix bagajul cu acte / bani a disparut, ba nu, uite’l totusi mai intr’o parte, greu vizibil, hai sa ma adun, sa elimin haosul, imi suna telefonul cu o stridenta mai neplacuta ca oricand, desteptarea. Pisica incepe sa ma spele pe perciuni, continua mai sus cu bretonul sau ce’o fi acolo, iar eu ma gandesc la paris.

Cu tot pericolul de a demitiza parisul, vreau sa merg acolo. Este prima data cand din proprie initiativa vreau sa ajung undeva. Trebuie sa ajung la paris. Ceva ma cheama acolo. Nu’mi dau seama ce, voi afla, probabil, ulterior.

o