Inviolabilitatea "Lumii"

.

Cand te intrebi despre fericire si despre cum ar arata o lume mai buna, cica te infigi in filosofie. Nu inseamna automat ca esti si capabil pentru a produce opinii utile, dar daca ai folosit usile potrivite deja nimeni nu mai intreaba despre acest amanunt. Ajungi direct in biblioteca.

Poate daca ma straduiam, cream si eu un obiect de decor, bun de pus in raft. Iar daca ma straduiam si mai tare, eram chiar si controversat. Asta’i culmea realizarii in epoca actuala. Pentru a fi controversat trebuie sa ai promovarea necesara. Dar asta tine mai putin de tine, cat de ocaziile pe care ti le ofera viata. Insa tu poti sa te asiguri ca esti controversant. Asta ajuta! Si te contrazici tu pe tine insuti, insa atat de indirect incat sa nu poti fi prins cu fofarlica. Doar cat sa atragi in jurul tau tabere contrare.

Insa nu m’a interesat prezenta in biblioteca. M’a interesat realmente ce lume mai buna poate oferi / asigura premizele fericirii indivizilor ei.

Evident, un raspuns complet, creat la nivel de idee este imposibil. Fara testari, fara incercari, fara tatonari, fara un parcurs evolutiv, orice presupunere poate fi gresita, deoarece natura umana are darul de a reactiona diferit fata de anticiparea logica (spre norocul nostru).

Insa pe parcurs, am tot gasit cate o virgula ici si colo, care mi’au dat suficiente motive pentru a le aseza pe raftul cu chestii ok, de pus in practica.

Moment(e) in care m’am lovit de... cei multi. Cei multi nu vor sa se schimbe o iota. Cei multi considera lumea ca fiind o entitate de sine statatoare, imuabila, de nealterat. Le este imposibil sa conceapa ca lumea inseamna de fapt el, ea, ea, el, ea. Si’atat! Un sir finit de ele si ei. Confunda lumea cu divinitatea.

Iar aceasta confuzie imi pare ca se face mai des aici, in estul ortodox, decat in vest. Cei vre’o mie si jumatate de ani de ortodoxism au modelat conceptia populara despre lume astfel incat a fost asociata cu vointa divina si pusa in randul dezastrelor naturale cu care te bate la talpi, din cand in cand, divinitatea. Ceea ce in fond nu consider ca ar fi o idee atat de gresita, numai gradul de implicare si inviolabilitate a vointei divinie in acest punct imi pare exagerat. Suntem mai confucianisti decat... poporul chinez(!), desi noi il avem in biblioteca pe Eminescu, nu pe Confucius!

Omul comun nu vrea o lume mai buna. Omul comun nu vrea sa fie fericit... cu un motiv. Vrea sa fie fericit in pofida anti-motivelor. (asa le puteti intelege si pe femeile care se marita cu gorile, plangandu'si nefericirea after party, asa le puteti intelege pe femeile care batute, raman langa batausi)
Pentru fiece imbunatatire a traiului acestuia, omul comun s’a opus vartos.

Nici nu am pus bine pe blog articolul despre stupizenia sistemului birocratic de la noi si am inceput sa primesc sfaturi despre cum sa ma serpuiesc, despre cum sa ma contorsionez astfel incat sa fac sluj in fata sistemului pentru a’mi fi din nou permis sa respir aerul fara stres al actelor in neregula. Am fost socat sa vad ce solutii imposibile mi se ofera. Apoi am clocotit instantaneu vazand ca in spatele acelor sfaturi era mai mult decat convingerea inutilitatii luptei impotriva sistemului, era groaza ca cineva chiar spera si incearca sa schimbe ceva!

Acum ma gandesc ca orgoliul joaca un rol important aici. Daca ingustii care baga capul intre umeri si scot spaga din buzunar ar vedea pe careva reusind fara sa dea spaga, sau ca a reusit ceva mai important de atat... concluzia directa este ca acel cineva este mai tare decat ei. Iar in lumea asta nimeni nu are voie sa fie mai tare decat ei!
Spaima nu era legata de speranta mea de a reusi sa schimb ceva, spaima e legata de eventuala mea reusita care le’ar arata micimea lor!

Insa in acest moment gasesc ca mi’am pierdut timpul cautand cum putem face lumea mai buna. Dar altceva nu stiu sa fac. Altceva nu simt ca ar avea rost sa fac. Orice altceva sunt mici porcarioare inutile.

.