Viaţă

o

A fost la un moment dat o fetita… un mic soare. Era dragalasa, curata, pura, frumoasa, mica, vesela, inocenta, incredibila. Degaja o lumina calda, vioaie...

Este mult de’atunci.

Era atat de curata incat mi’era teama sa ma ating de ea ca sa nu o murdaresc. Cu mizeria cunoscuta intim de’a lungul vietii mele. De’asta, mai tarziu, am si scos din celine:


“Dupa un oarecare timp de viata comuna, noi eram desigur tot asa de fericiti s-o avem printre infirmierele noastre, dar nu ne puteam invinge teama ca intr-o buna zi ne va stanjeni ansamblul infinitelor noastre precautii sau pur si simplu ca va lua act intr-o zi de mizera noastra realitate… Ea nu cunostea inca Sophie, multimea stătutelor noastre renunţări! O banda de rataţi! O admiram, atat de vie pe langa noi, numai vazand-o cat de simplu se ridica sa vina la masa noastra sau plecand iar. Ne fermeca…
De fiecare data cand facea aceste gesturi atat de simple, eram bucurosi si surprinsi. Ca si cum ne-am fi apropiat din ce in ce mai mult de poezie, numai admirand’o, atat era de frumoasa si atat de mult mai inconstienta ca noi… Ritmul vietii ei ţâşnea din alte izvoare decat ale noastre… Târâtoare, ale noastre, pentru totdeauna si mâloase…” (Calatorie la capatul noptii)


Era atat de mica incat dupa ce am realizat ca o vad atat de aproape de copil, atat de putin ca femeie… mi’am pus intrebari serioase. Stiu ca am tot soiul de porniri sexua…tive la limita, dar si in directia asta oare? Fiindca asta n’ar mai fi la limita, ci mult dincolo de ea.

Si nu mica prin varsta fizica. Avea deja 20 sau 22 de ani. Eu nu stiu cat aveam. Banuiesc ca vreo 26. Dar diferenta dintre vietile noastre era de negandit.

Eu la 14 ani plecasem de’acasa. Am supravietuit apoi in pieptanari si ferentari… in mod sigur nu cu ceea ce invatasem in piata romana, unde copilarisem. Supravietuisem pana atunci unui tata vitreg care ma lovea zilnic, iar cand ma batea speram doar sa scap cu viata, neschilodit. Iar uneori nu atat cu viata, cat neschilodit... Mai supravietuisem unei mame amorale, apoi dupa 14 ani unui tata betiv care ma tinea noptile treaz urland si distrugand ceea ce’i cadea in mana prin casa. I’am supravietuit tanarului werther al lui goethe, lui cioran, lui freud, care ar fi putut darama si ultima reduta interioara, folosindu’se de logica, de psihologie, de ganduri, de idei! Muncisem mai apoi in restaurante, o lume a golaniei fardate, mersesem cu baietii din tura, dupa munca, la curve, pe matasari, ca asa se facea. In armata ma imprietenisem cu noroiul, cu tarana. Apoi lucrasem orice, chiar si pe santiere, laolalta cu fosti puscariasi, care erau priviti ca lideri de grup. Stiti cum e sa tii deasupra capului o fieratanie de cateva sute de kilograme impreuna cu un puscarias? Punand baza pe el pentru viata ta? Si viceversa? Devii frate cu el. Vibratia lui se amesteca cu a ta. Cunoscusem profund mizeria. Mizeria fizica, mizeria umana, mizeria ca traire, si cea din gandire.

Iar ea la 22 de ani era inca un boboc luminos neatins. Crescuta de o bunicuta iubitoare, intr’un glob de cristal, pe o perna de matase. Si cu parinti iubitori, grijulii, protectori. Si nu era pura fiindca era virgina, ci era virgina pentru ca era pura.

Si mi’era frica sa nu o murdaresc. Cu durerile mele, cu istoriile mele. Cu viata mea. Numai 4-5 ani diferenta. Insa doua vieti distanta. Doua lumi distanta. Cel putin.

Dupa trei luni a plecat plangand. I se intorsese in genunchi singura si marea ei iubire de pana la mine. Plangea zicandu'mi ca ii vor lipsi dureros ochii mei.

In asta seara am vazut’o din nou, intamplator. Aveam vreo doua ore de pierdut, asa ca mi'am planificat o plimbare prin magazinul victoria sa ma uit dupa un palton lung, de pus peste costum. Urmata de o oprire pe lipscani, cel mai probabil in irish pub, cu un white russian in fata.

La sfarsitul plimbarii prin magazin, coborand la parter, vad o figura familiara. Trec, mai fac doi-trei pasi si ma opresc ganditor. Ma rasucesc si incerc sa sa o privesc de la distanta. Cand coboram scarile, ea asteptand liftul, ma privise parca mai intens, apoi isi lasase faţa in jos, ca si cum si’ar ascunde’o. Iar cand m’am intors lent catre ea, era cu spatele spre mine, indaratul unui om de serviciu ce plimba niste lopeti de zapada. Chiar se ascunde sau sunt paranoic? Ah, dar cum o cheama oare? Aha! Mili! Mi’am compus un zambet formal, nepericulos si am facut un pas spre ea. Era atenta, imi asculta pasii, caci s'a intors imediat spre mine si m'a privit direct, fara surpindere. Am intrebat “Mili?”. Mi’a raspuns tot cu o intrebare “Liviu?”. In curand vor fi zece ani de'atunci. Langa mine, oarecum in spatele meu, simt o prezenta nemultumita, foindu'se. Cu o clipire scurta, peste umar, vad un barbat cu un copil in brate. Deci am la dispozitie doar cateva secunde. Secunde din cele scurte.
Si atunci m’am uitat la ea. Lumina din ochii ei disparuse. Era obosita. Oboseala adanca, nu din cea simpla, cotidiana. Cateva suvite, altadata buclate, acum drepte, altadata de o culoare calda, acum negru strident, ii ajungeau obosite, triste, pe obrajii palizi, altadata calzi. Ii disparuse caldura, ii disparuse bucuria vietii care odinioara ma facuse fericit si nefericit in acelasi timp. Fericit pentru ca imi hranea cu lumina viata, nefericit, pentru ca imi arata distanta dintre noi, pentru ca acea lumina vie si vesela imi povestea despre balaurul nefericirii care crescuse in mine.
Ca sa nu creez momente penibile am rupt rapid contactul vizual. vedeam prea mult, mi se nasteau intrebari prea bruste. M’am dat un pas lateral in spate, privind spre barbatul cu copil in brate, zambitor, inofensiv, intrebator. Da, mi l’a prezentat. Da, sotul ei. Un tip insipid - incolor - inodor, genul aproape bucalat cuminte-temator (genul temator din cauza constientizarii impotentei proprii, nu datorita vreunei istorii personale marcante), cu ochelari rotunzi cu rama subtire, plicticos pana la moarte si’napoi, tern, fara personalitate, moale, inexistent. Unul ca asta!? Cu cineva ca Mili?! Am incercat sa ma joc cu copilul, era apatic (ciudat, de regula copii se sperie de mine). Am pendulat rapid privirea intre ei, in timp ce intrebarile de rigoare “ce mai faci?” creau raspunsuri conventionale, goale. Ochii ei imi spuneau oboseala, poate chiar tristete. Ochii lui imi spuneau nemultumire si teama. In legatura cu prezenta mea... Deja teama! Cu tot zambetul meu inofensiv. Poate si ochii mei spuneau ceva nepotrivit. De asta ii si mutam rapid, continuu. Colturile gurii le pot ridica pentru un zambet inofensiv. Ochii… nu's sigur ca ii pot controla atat de bine.

Dupa primele raspunsuri conventionale de ambele parti, am incheiat rapid, si am plecat grabit. Timp de patru pasi, pana am iesit din raza lor vizuala. Bobocul vesel de soare nu mai este boboc, nu mai are lumina, nu mai este vesel… este obosit. Si… unul ca el?! …ca sot?!

La bar, am cerut portie dubla de vodca in white russian.

De ce dispare lumina vesela?

o