..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

luni, 15 februarie 2010

Viaţă

o
A fost la un moment dat o fetita… un mic soare. Era dragalasa, curata, pura, frumoasa, mica, vesela, inocenta, incredibila. Degaja o lumina calda, vioaie...

Este mult de’atunci.

Era atat de curata incat mi’era teama sa ma ating de ea ca sa nu o murdaresc. Cu mizeria cunoscuta intim de’a lungul vietii mele. De’asta, mai tarziu, am si scos din celine:


Dupa un oarecare timp de viata comuna, noi eram desigur tot asa de fericiti s-o avem printre infirmierele noastre, dar nu ne puteam invinge teama ca intr-o buna zi ne va stanjeni ansamblul infinitelor noastre precautii sau pur si simplu ca va lua act intr-o zi de mizera noastra realitate… Ea nu cunostea inca Sophie, multimea stătutelor noastre renunţări! O banda de rataţi! O admiram, atat de vie pe langa noi, numai vazand-o cat de simplu se ridica sa vina la masa noastra sau plecand iar. Ne fermeca…
De fiecare data cand facea aceste gesturi atat de simple, eram bucurosi si surprinsi. Ca si cum ne-am fi apropiat din ce in ce mai mult de poezie, numai admirand’o, atat era de frumoasa si atat de mult mai inconstienta ca noi… Ritmul vietii ei ţâşnea din alte izvoare decat ale noastre… Târâtoare, ale noastre, pentru totdeauna si mâloase” (Calatorie la capatul noptii)


Era atat de mica incat dupa ce am realizat ca o vad atat de aproape de copil, atat de putin ca femeie… mi’am pus intrebari serioase. Stiu ca am tot soiul de porniri sexua…tive la limita, dar si in directia asta oare? Fiindca asta n’ar mai fi la limita, ci mult dincolo de ea.

Si nu mica prin varsta fizica. Avea deja 20 sau 22 de ani. Eu nu stiu cat aveam. Banuiesc ca vreo 26. Dar diferenta dintre vietile noastre era de negandit.

Eu la 14 ani plecasem de’acasa. Am supravietuit apoi in pieptanari si ferentari… in mod sigur nu cu ceea ce invatasem in piata romana, unde copilarisem. Supravietuisem pana atunci unui tata vitreg care ma lovea zilnic, iar cand ma batea speram doar sa scap cu viata, neschilodit. Iar uneori nu atat cu viata, cat neschilodit... Mai supravietuisem unei mame amorale, apoi dupa 14 ani unui tata betiv care ma tinea noptile treaz urland si distrugand ceea ce’i cadea in mana prin casa. I’am supravietuit tanarului werther al lui goethe, lui cioran, lui freud, care ar fi putut darama si ultima reduta interioara, folosindu’se de logica, de psihologie, de ganduri, de idei! Muncisem mai apoi in restaurante, o lume a golaniei fardate, mersesem cu baietii din tura, dupa munca, la curve, pe matasari, ca asa se facea. In armata ma imprietenisem cu noroiul, cu tarana. Apoi lucrasem orice, chiar si pe santiere, laolalta cu fosti puscariasi, care erau priviti ca lideri de grup. Stiti cum e sa tii deasupra capului o fieratanie de cateva sute de kilograme impreuna cu un puscarias? Punand baza pe el pentru viata ta? Si viceversa? Devii frate cu el. Vibratia lui se amesteca cu a ta. Cunoscusem profund mizeria. Mizeria fizica, mizeria umana, mizeria ca traire, si cea din gandire.

Iar ea la 22 de ani era inca un boboc luminos neatins. Crescuta de o bunicuta iubitoare, intr’un glob de cristal, pe o perna de matase. Si cu parinti iubitori, grijulii, protectori. Si nu era pura fiindca era virgina, ci era virgina pentru ca era pura.

Si mi’era frica sa nu o murdaresc. Cu durerile mele, cu istoriile mele. Cu viata mea. Numai 4-5 ani diferenta. Insa doua vieti distanta. Doua lumi distanta. Cel putin.

Dupa trei luni a plecat plangand. I se intorsese in genunchi singura si marea ei iubire de pana la mine. Plangea zicandu'mi ca ii vor lipsi dureros ochii mei.

In asta seara am vazut’o din nou, intamplator. Aveam vreo doua ore de pierdut, asa ca mi'am planificat o plimbare prin magazinul victoria sa ma uit dupa un palton lung, de pus peste costum. Urmata de o oprire pe lipscani, cel mai probabil in irish pub, cu un white russian in fata.

La sfarsitul plimbarii prin magazin, coborand la parter, vad o figura familiara. Trec, mai fac doi-trei pasi si ma opresc ganditor. Ma rasucesc si incerc sa sa o privesc de la distanta. Cand coboram scarile, ea asteptand liftul, ma privise parca mai intens, apoi isi lasase faţa in jos, ca si cum si’ar ascunde’o. Iar cand m’am intors lent catre ea, era cu spatele spre mine, indaratul unui om de serviciu ce plimba niste lopeti de zapada. Chiar se ascunde sau sunt paranoic? Ah, dar cum o cheama oare? Aha! Mili! Mi’am compus un zambet formal, nepericulos si am facut un pas spre ea. Era atenta, imi asculta pasii, caci s'a intors imediat spre mine si m'a privit direct, fara surpindere. Am intrebat “Mili?”. Mi’a raspuns tot cu o intrebare “Liviu?”. In curand vor fi zece ani de'atunci. Langa mine, oarecum in spatele meu, simt o prezenta nemultumita, foindu'se. Cu o clipire scurta, peste umar, vad un barbat cu un copil in brate. Deci am la dispozitie doar cateva secunde. Secunde din cele scurte.
Si atunci m’am uitat la ea. Lumina din ochii ei disparuse. Era obosita. Oboseala adanca, nu din cea simpla, cotidiana. Cateva suvite, altadata buclate, acum drepte, altadata de o culoare calda, acum negru strident, ii ajungeau obosite, triste, pe obrajii palizi, altadata calzi. Ii disparuse caldura, ii disparuse bucuria vietii care odinioara ma facuse fericit si nefericit in acelasi timp. Fericit pentru ca imi hranea cu lumina viata, nefericit, pentru ca imi arata distanta dintre noi, pentru ca acea lumina vie si vesela imi povestea despre balaurul nefericirii care crescuse in mine.
Ca sa nu creez momente penibile am rupt rapid contactul vizual. vedeam prea mult, mi se nasteau intrebari prea bruste. M’am dat un pas lateral in spate, privind spre barbatul cu copil in brate, zambitor, inofensiv, intrebator. Da, mi l’a prezentat. Da, sotul ei. Un tip insipid - incolor - inodor, genul aproape bucalat cuminte-temator (genul temator din cauza constientizarii impotentei proprii, nu datorita vreunei istorii personale marcante), cu ochelari rotunzi cu rama subtire, plicticos pana la moarte si’napoi, tern, fara personalitate, moale, inexistent. Unul ca asta!? Cu cineva ca Mili?! Am incercat sa ma joc cu copilul, era apatic (ciudat, de regula copii se sperie de mine). Am pendulat rapid privirea intre ei, in timp ce intrebarile de rigoare “ce mai faci?” creau raspunsuri conventionale, goale. Ochii ei imi spuneau oboseala, poate chiar tristete. Ochii lui imi spuneau nemultumire si teama. In legatura cu prezenta mea... Deja teama! Cu tot zambetul meu inofensiv. Poate si ochii mei spuneau ceva nepotrivit. De asta ii si mutam rapid, continuu. Colturile gurii le pot ridica pentru un zambet inofensiv. Ochii… nu's sigur ca ii pot controla atat de bine.

Dupa primele raspunsuri conventionale de ambele parti, am incheiat rapid, si am plecat grabit. Timp de patru pasi, pana am iesit din raza lor vizuala. Bobocul vesel de soare nu mai este boboc, nu mai are lumina, nu mai este vesel… este obosit. Si… unul ca el?! …ca sot?!

La bar, am cerut portie dubla de vodca in white russian.

De ce dispare lumina vesela?
o

5 comentarii:

  1. Pentru ca este lasata sa dispara, de aia.

    Genul asta de lumina se intretine, nu prea cred ca exista de la sine, no matter what. Daca nu e intretinuta cum trebuie (foarte mult dinauntru, dar destul de mult si din afara; de cele mai multe ori oamenii care lumineaza asa sunt extrovertiti) se duce.

    Just like that.
    Si apoi apar intrebarile.

    RăspundețiȘtergere
  2. pai asta era cam clar... ti'as recomanda sa nu te mai implici in manualele de psihologie atat de tare... ajungi sa explici neexplicand (asta face psihologia clasica, spune aceleasi lucruri cu alte cuvinte).
    intrebarea era mai dilematica.
    de ce dispare... adica de ce trebuie sa dispara... cum de e facuta lumea asta incat o asemenea lumina vesela sa dispara?... iar pe de alta parte cum ajunge sa dispara, realmente, faptic... in conditiile in care resursele erau atat de... depline (din nou depline la mine simte nevoia de grad de comparatie). cum anume ajunge sa se schimbe o viata in asemenea masura?
    ps. exceptand teoria cu individul supraprotejat care dand cu ochii de lumea reala descopera ca nu are dezvoltat un sistem imunitar necesar. fiindca este o teorie prea simplista. si am ceva banuieli ca nu e reala.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu, nici eu nu cred in teoria individului supraprotejat, intr-adevar e simplista. Pot accepta ca genul asta de individ e mai inclinat catre culori decat ceilalti, insa asta e doar o idee, nu am niciun argument. E doar un "feeling".

    Nu zice nimeni ca trebuie sa dispara ceva. Daca ma intrebi pe mine as zice ca taman din contra, ar trebui sa nu dispara. Dar asta e alta poveste.

    Oricum nu potentialul sau resursele sunt cele care se duc. Alea exista, latent. Se duce dorinta de a te mai manifesta in directia aia colorata. Nu mai vrei, si nici culorile nu mai ies. Le blochezi tu (un TU generic. Si crede-ma, eu chiar nu vorbesc din carti, vorbesc din trairi. Stii asta al naibii de bine). Pentru ca atunci cand au iesit s-au lovit de ceva ce trebuia sa fie altfel, ce ti-ai fi dorit sa fie altfel. La nivel de traire se intampla atunci un soi de ... revolta, sa zicem. Ceva de genul "sa-mi ascund culorile, ca uite ce se intampla cu ele cand ...". Si atunci nu le mai arati, le tii acolo in tine, chestie care te usuca pe interior. pentru ca tu nu esti asa, si stii asta , insa nu poti, nu vrei altfel. Cel putin o vreme.

    Bine, iti dai seama ca asta este o parere subiectiva, bazata pe ceva trait. Si nici nu e destul loc acum (si poate nici timp) pentru a detalia asa de profund cum iti place tie. Altii or avea alte variante.

    Cat despre felul in care e lumea facuta .... Cum e facuta? Cum se intampal sa te simti placut langa un om si apoi just like that sa nu-l mai vrei langa tine? Asta cum de dispare? :)

    E destul de zis pe temele astea :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Oricum nu potentialul sau resursele sunt cele care se duc. Alea exista, latent. Se duce dorinta de a te mai manifesta in directia aia colorata.

    Exact - asta'i mutarea intermediara, asta'i pasul intermediar. Nedumerirea este legata in pasul urmator de cum ajunge o asemenea persoana sa se puna in situatia de a fi demotivata de ambient?... Iar asta este o intrebare cu raspuns ceva mai trist cred eu, implica disfunctionalitati de fond ale societatii... asta fiind si motivul pentru care lasasem intrebarea in aer, si nu am vrut sa raspund la ea din start.

    RăspundețiȘtergere
  5. Si asa iar ajung la o demonstratie din gama: uite cum inteligenta, capacitatea de a vedea lucrurile mai inapoia lor te duce implacabil catre tristete.

    RăspundețiȘtergere

spui, semnezi.