Naivitatea de langa noi

o

De cateva saptamani am o noua dilema care mai apare printre ganduri, din cand in cand, ca reclamele in timpul filmelor sau in pauze. Bine, niste reclame cu o frecventa ceva mai de bun simt.

Noua venita prin preocuparile mele de background este naivitatea feminina. Aruncati cu pietre in mine pentru ceea ce spun, dar femeile au o naivitate specifica lor. Care nu are legatura cu vre’un tip de prostie ori ceva similar. Este doar felul lor de a infrumuseta lucrurile. Si este un fel tare util. Sunt capabile astfel sa creada in frumusetea unor elemente ale lumii materiale (inclusiv oameni) cu toate ca au aflat deja ca nu este asa. Sunt constiente de uratenia lucrurilor, si cu toate astea sunt capabile de a le valoriza cu plus-frumusete. Si considera ca ignorand raul, acesta se va atenua pana la disparitie.

Dilema mea nu este legata de intrebarea oare exista aceasta naivitate? si nici de intrebarea cum este posibila ea? Ci de cum ma descurc eu cu...

Fiindca aceasta naivitate este cea care imi incalzeste viata uneori, fie ca o face indirect, colorand frumos lumea imprejur, eventual chiar si pe mine, fie ca o face direct – cand o remarc si imi creaza o senzatie cald-dulce-moale, ca atunci cand vezi un ghemotoc de mâţă mergand vartos prin covorul moale catre noul sau prieten, piciorul mesei! Este o frumusete curata, imaculata, pura a lumii.

Dar aceeasi naivitate este cea care reuseste sa ma aduca la disperare in alte, multe, dati.

Deci cum ma raportez eu la ea? O accept sau ma impotrivesc ei? Voila the question!

o