Apres moi, le deluge

.

De dimineata computerul este pornit, cu degetul mare de la piciorul drept, in drum spre baie.
A aparut de curand o noua preocupare, aflarea noutatilor din viata sociala personala, la prima ora, cu ochii zgaiti in monitor.
Tocmai scriam raspunsuri, cand... pica curentul. Probabil tensiuni prea mari... in viata sociala pe care tehnica n’a putut sa le mai incapa...

Si fiindca este un router implicat, pica si internetul.
Si curentul insista sa stea picat pana cand pica si ups’ul (ceea ce totusi n’ar insemna mare lucru, avand in vedere ca bateria este prea veche - folosesc ups’ul mostly pentru protectie la fluctuatii).
Am terminat la timp cu dusul. Se opreste si apa! Asta deja este prea mult, nu o mai inteleg...

Opresc boilerul, ca sa nu fie fara apa cand revine curentul, mananc doua felii de pepene (ultimile) si plec. Las si pisica sa iasa. Cine stie ce mai cade pe'aici?

.

Schimbare

.

"Companie, esti nebuna?! Iesi din porumb!"
– Un capitan –

Si lumea se dadu peste cap. Si cel obisnuit a fi lasat in izolarea sa, se trezi in mijlocul atentiei. Unde intorcea privirea, gasea pe cineva privind la el. Companie, esti nebuna?! Cine si de ce si cum a intors polii magnetici?

Si de ce nu m’a anuntat si pe mine? Companieee... la stangaaa... FUGA! Eu de ce n’am auzit asta? M’am trezit deja cu compania in porumb. Intai am crezut ca este vorba de unul din acei rataciti, apoi de doi... apoi am vazut ca era intreaga companie. Eu am ordonat asta? Iesi din porumb!... nu sunt obisnuit cu asaceva. Imi altereaza realitatea pe care o cunosc. Ma deruteaza.
Incet-incet ma obisnuiesc cu asta. Imi place, firesc. Companieee... ramai in porumb, mi’e bine asa. Companie, fii nebuna!

.

lapte

.

mi'o pierit avantul. de scris.

si zic numa' ca az' dimineata danone m'o pacalit.

am luat lapte. ca's mare consumator de bauturi d'astea periculoase. am ales o cutie pe care nu vedeam o marca cunoscuta. avea o culoare voioasa... scria ceva inofensiv pe el... casa buna sau lapte bun...

si cam cand terminam io de baut descopar si sigla... danone! mica, ascunsa... astia stiau ca le evit io produsele si d'asta pe lapte si'au ascuns marca.

.

Tren

.

Am fost prin tara. Tura doi. Cu trenul. Intarziere la dus – o ora. Ca braga! La intors – doua si juma’! …probabil tot ceva cu braga, in versiune moderna.

La intoarcere… Kafka! Citeam si o carte a unui tip care dupa ce ca nu lua cele mai inteligente decizii, incerca din rasputeri sa fuga de realitate creandu’si o alta varianta a ei, fabuland si acceptand constructii neverosimile in locul evidentei. Si culmea, luand decizii bazate pe realitatea creata, nu pe cea fizica! In conditiile in care facea asta prin rusia, si printr’o inchisoare rusa… mein got, suprinzator ca inca exista - trebuie sa fi avut un inger pazitor tare harnic! (cartea este nonfictiune!) Revenind, spectacolul halucinant din carte cu care ma armonizam – ca orice cititor care abordeaza cititul ca drog – imi crea si mie stari paranoice asemeni personajului principal. Paranoic-kafkiene.

Astfel incat ridicand ochii din carte, una din vocile mintii mele imi spune: trenul in care esti nu ajunge nicaieri, se misca dubios cateva minute, apoi se opreste pentru un timp necunoscut, se misca ciudat, stii unde esti? Ma uit pe geam si nu se zareste NIMIC. Geamul este negru, nu se vad lumini, nu se disting umbre, nu exista stele, nu exista luna… NU EXISTA CER! Sunt nicaieri. Si o tensiune ciudata imi cuprinde sinapsele.

Imi dau seama ca sunt efectul cartii gandurile care imi spun ca acest tren a ramas blocat sine die intr'o falie a neantului. Si intorc privirea spre interiorul vagonului, pentru a repopula lumea inconjuratoare cu elemente coerente. Inauntru…splendoare in iarba! Un tigan a inceput sa patruleze inainte-inapoi pe culoarul dintre scaune, nu mai are stare. Il astepta un bairam cu populatie feminina de trei ori mai numeroasa decat cea masculina – il auzisem mai devreme vorbind la telefon “Aha, deci sunt trei pizde la un barbat, sa’si aleaga, ha-ha-ha! Da, vin, sunt pe drum…!”

Inca un tip s’a ridicat in picioare, o femeie urata il abordeaza. E un tip bine facut, cu trasaturi atragatoare. El accepta si continua discutia, probabil din plictiseala. Si probabil ca face bine la orgoliu, chiar si urata fiind. Dupa cateva secunde, un tip urat se ridica de pe bancheta urmatoare, simtindu’se mai indreptatit, considerand ca e mai corect ca el sa aiba parte de femeia urata, ca doar se potrivesc mai bine. Ii dau dreptate, insa nu le spun nimic. Tipul bine face o jumatate de pas inapoi, atat cat ii permite latimea culoarului dintre scaune, pentru a’i face loc noului sosit in discutie. Da, corect, si el e de acord. Tipa urata e singura careia aparent nu ii convine turnura. Continua sa stea cu corpul deschis catre primul, cu al doilea comunicand doar la nivel verbal. Trece taxatoarea care ne spune ca intarzierea este de “peste o suta de minute”. Peste o suta. O mie este peste o suta. O vesnicie, de asemenea. Conform calculelor mele ar fi cam 150 sau mai mult, depinde de locul in care nu aflam. Daca ne mai aflam undeva. Intru in vorba cu tiganul. Pe un ton forte, cu o privire care degaja forta, pentru ca m’a deranjat la el o anume uitatura aruncata cuiva pe peron, cand ne’am urcat. Si vroiam sa’i arat ca nu’i de capul lui pe lumea asta. Pentru o secunda face ochii mari de mirare, apoi imi raspunde si continua discutia cu mine. Mai are putin si imi vorbeste cu dumneavoastra, ceea ce ma racoreste cumva. Ma simt bine astfel timp de cateva replici, dupa care il concediez ducand discutia intr’o zona in care el evident nu avea obisnuinta de a intra. Nu m’am inselat. Da din umeri incurcat si se retrage.

Tipul bine s’a asezat si se uita la un film cu bruce willis. Il invidiez. Este unu noaptea, trebuia sa fi ajuns inca de la unsprezece fara ceva... oboseala a inceput sa ma doara fizic, si nu mai gasesc cu ce sa uit de ea. Ma mai gandesc din nou la carte. In acest moment o vad mai mult strigatul de ajutor prin care cel ce o scrie spune celorlalti ca este la un pas de a pierde controlul realitatii. Iar ceilalti il bat pe spate si ii spun ca scrie bine. Da, scrie bine. Dar nu de asta are nevoie. Si’mi aduc aminte de discutiile cu Werner care era uimit de rolul social al prietenului, in societatea noastra. Prietenii la noi sunt pentru a ascunde lucrurile urate, pentru a indulci problemele, pentru a te sustine atunci cand faci o prostie. In Olanda – spunea Werner – prietenii sunt primii care te trag de maneca si au grija de tine si efectiv nu te lasa sa iti pui in pericol viata in mod gratuit, si te trimit la doctor cand este nevoie. Poate acum din cauza oboselii vad lucrurile gresit. Trenul iar a mers cativa metri si s’a oprit. Din sens opus trece in viteza un marfar.
Deci exist! …inca mai existam…

.

Alt om

.

Pot exista (si uneori o fac) ca fiind alt om. Decat cel care aici pe blog are nevoie sa se descarce din cand in cand, decat cel cu o nevoie stringenta de a amenda in forta nesimtirea, prostia voita, rea-vointa…

Am fost la mare. Ma indreptam spre vama, intrebandu’ma daca totusi nu ar fi mai interesant sa’mi regasesc vara de dupa bac din neptun. Sau urmele inca neamintite din copilarie, din eforie. Insa cand am dat cu ochii de 2 Mai m’am oprit natural, fara sa mai fie nevoie sa stiu unde vreau sa merg.

Timp de 7 zile toti oamenii dimprejur mi’au spus ca sunt alt om. Si nu intelegeam. Eram confuz, derutat, bucuros. Cei din jur imi spuneau ca vad in mine un om care imi facea placere sa fiu, si chiar daca simteam ca sunt eu, nu intelegeam de ce pana acum mi se spusese altceva, ades chiar contrariul. Prea multi oameni imi spuneau acolo acel lucru, inca si mai multi imi spusesera aici altceva. Nu puteau gresi nici unii, nici ceilalti.

M’am intors in bucuresti. Am simtit, la prima iesire pe strada, cum hamuri invizibile imi prind umeriii, stomacul, chipul, in pozitii ce nu’mi sunt proprii, ce nu’mi sunt firesti.

Mai degraba aici sunt alt om… nu acolo. Acolo sunt eu, aici… e mult de spus. Nu ma pot opri sa nu empatizez cu cei dimprejur. Iar aici e un babilon urat, care ma urateste si pe mine. Sunt oameni urati, pe care ii simt in mine doar trecand pe langa ei. Rezonez cu fiecare trecator de langa mine si ma simt murdar. Si ma uratesc simtind mizeria din mine, din ei.

Fie trebuie sa gasesc un mod selectiv de izolare… fie sa plec. In 2 Mai, pentru totdeauna. Pe plaja, nu in sat.

.

.

Am plecat.

Cred ca la mare.

.

Orson Scott Card

.

De ce spun ca a inceput sa dea rateuri.

Era unul din putinii scriitori care nu imi era predictibil si totusi ramanea coerent. Acum a devenit si predictibil si incoerent. Mai are doar aroma lui.

In ceea ce priveste beletristica (si filmele artistice) am observat trei categorii: cea mai raspandita – cele predictibile; doi – cele cu inconsecvente; trei – cele care sunt facute in ciuda logicii, asta fiind insasi scopul lor.

Iar coerenta este una din partile careia acord multa atentie.

Mi’a atras atentia asupra acestui fapt o prietena, cu multi ani in urma. Prietena care dupa ce am iesit de la un film, mi’a spus ca au fost secunde bune in care a fost jeanta ca era cu mine, dupa care brusc s’a simtit prost pentru ca a gandit urat despre mine pe o baza gresita. Pentru ca si’a dat seama ulterior ca de fapt ei erau cei lenti. Ei, adica toata sala de cinema, care a inceput sa rada cu un decalaj de multe secunde fata de mine, la o anumita scena. Era o scena in care la inceput totul se prabusea, tot chinul de pana atunci al unui intreg sat devenea inutil... o scena care incepea tragic, foarte tensionant, urmand ca printr'un artificiu totul sa se rezolve si sa revina la viata.

Nu erau ei lenti. Ci abordarea mea era defectuoasa. Cand citesc o carte sau vad un film de regula anticipez urmarea, mai tot timpul eu ma uit de fapt la posibilele urmari decat la punctul respectiv. Astfel ca in scena respectiva inainte ca pe ecran sa apara un motiv de ras, inainte ca sa apara rezolvarea, eu am ajuns la concluzia ca cea mai probabila continuare era x, iar in momentul in care am verificat si cu stilul in care se petrecusera pana atunci intorsaturile de situatii am fost convins ca va urma acel motiv de detensionare, de ras.
Prietena mea a crezut ca au inteles ei mai greu. Insa de fapt eu anticipasem desfasurarea scenei. Pentru ca deja il intelesesem pe cel ce facuse filmul cum gandea.

Asta fac mai mereu. Cu cartile, cu filmele. Ii inteleg pe producatori cum gandesc si o iau inaintea lor.
Uneori e placut, alteori e plictisitor de’a dreptul.

Insa orson a reusise in vreo sase carti sa ma surprinda (si sa ramana coerent). Si imi placea asta la nebunie. Acum nici surprinzator, plus scapari de coerenta. Probabil ca a avut probleme cu banii si a trebuit sa mai scoata o carte repede… ca nu cred ca s’ar fi prostit brusc omu’! Nu in halul asta.

.

de la certitudini la barfa

.

Certitudinea. (ca si subiect de cogitare)
Nevoia de certitudine. (atat in particular cat si la modul general)
Paralizia incertitudinii. (ca efect pentru unii)

Sunt certitudini exterioare si certitudini interioare.

Fiindca lumea curenta a fost dezbracata de certitudini, incerci metode de a trai fara ele.

Ambele (si cele interioare, si cele exterioare) pot fi depasite, ca o surplomba intr’o catarare, nu prin nivelarea peretelui ci prin cautarea unor metode care sa anuleze lipsa punctelor de sprijin.

Si astfel ajungi sa mergi orbeste. Fara nicio diferenta fata de tontii care au certitudini. In cazul lor fiind date de lipsa de perspectiva. De ingustimea imaginatiei. De lipsa intelegerii ca “poate fi si altfel”. Si de lipsa deschiderii care iti spune ca si dupa ce ai gasit 10 feluri in care “poate fi si altfel”, tot nu ai acoperit toate posibilitatile.

Asa ca fie esti limitat de natura si actionezi pe baza unor convingeri date de prostie, fie te limitezi singur, ca sa poti actiona cumva. Si inchizi ochii si arunci cu zarul. Ca sa nu stai la nesfarsit numarand posibilitati de realitati alternative.

Numai ca nu pot toate numerele sa fie norocoase. Astfel ca atunci cand afli ca a fost un loz necastigator, in cel de’al doilea caz, adica daca ai ales sa inchizi ochii, nu te poti ascunde de sentimentul de vina. Stii ca ai tras un loz necastigator pentru ca poate ai inchis ochii prea tare. Cat de mult sa strangi din ochi?

Riscul surpolmbei nu e ca in alpinism. Nu este de moment, ci este ulterior finalizarii.

Azi am facut update la lie to me. Am descoprit ca seria a doua a ajuns la episodul 17. intr’unul din episoade exista urmatoarele replici:
“un bun jucator de sah gandeste cu 5 mutari inainte”.
“cei grozavi gandesc doar cu una inainte. dar este intotdeauna cea corecta.”
(In realitate… motivul pentru care atunci care eram chemat nu am reinceput sahul de competitie a fost o partida in care aflasem ca negrul s’a ridicat de la masa fiindca vazuse matul in 24 de mutari al albului! – pe o tabla din care lipseau doar cateva piese usoare)

Fiindca si eu am ales sa pun totul (numai) in mutarea urmatoare. In sah ai un singur individ pe care trebui sa il anticipezi si e ok. Dar in viata reala nu poti sta sa anticipezi mutarile tuturor celorlalti inainte sa mai faci un pas. Viata si sahul au multe zone in care nu trebuie facuta migrarea de principii. Si probabil fac asta si de la niste reguli luate din castaneda care mi s’au parut utile.
Dar asa atunci ajungi sa ai mutari prea incarcate, prea greoaie.

Introducand de ce’ul in povestea asta… toata atentia asta asupra lipsei certitudinilor o fi data de vreun element necognoscibil sau vine ca un efect al unei preocuparii excesive din perioada de formare a patternurilor mele mentale? (matematica si sahul m’ar fi obisnuit cu flexibilitatea interpretarii, literatura m’ar fi obisnuit cu existenta certitudinilor – cartile de regula oferind toate aspectele implicate). Sau preocuparea asupra incertidudinilor vine din insecuritatea fizica din aceeasi perioada, timp in care in loc sa fiu pretejat de catre familie, eram agresat tocmai de ea? Imposibil de zis. La nivel logic oricare din ele poate fi sursa importantei pe care o acord certitudinilor.

Pentru ca am amintit de carti: nenea orson scott card cu cele doua volume (amintirea pamantului si chemarea pamantului) a inceput sa dea rateuri. Sunt bunicele, dar nu se compara cu stapanul cantecelor sau cu povestile lui ender.

Iar lie to me pune ca element clar al descrierii unui psihopat pasiunea lui pentru vivaldi. Dah, inca o picatura strecurata aproape subliminal ca “astia care asculta muzica d’aia sunt periculosi”. Nu ma asteptam in lie to me la mesaje d’astea.

Si feast of love – film. Dupa cateva scene de sex inca din deschidere... ma plictisise. Chiar l’am oprit. Intre scenele cu pricina nu se mai intampla nimic interesant. Dar fiind la indemana am zis hai sa’l vad totusi daca are si idei in el. Si surpriza – a avut! Chiar mai multe si chiar sunau bine – chiar daca luate serios mi’am dat seama ca sunt mai mult sonore decat reale / utile. Ca de pilda:
- Kathryn a zis cã nu am vãzut-o niciodatã. Poate cã n-am vãzut-o nici pe Diana. Eu doar cãutam o frânturã de fericire, asa cã am închis ochii si am sãrit.
- Bine, deci data viitoare...
- Sã nu sar, stiu.
- Nu, nu, nu, nu. Sari! Dar sãri cu ochii deschisi.
Plm. Cu ochii deschisi nu mai sari niciodata! Ramai ca trestia intrebandu’te despre o gramada de lucruri pe care nu le poti sti cu certitudine niciodata.

Si oricum, una e sa sari cautand o frantura de fericire, alta e sa repeti isprava in acelasi loc dupa ce te’ai prins ca acolo apa e mica si sunt bolovani pe fund. Nu mai poti avea aceeasi incredere ca sa sari. Asta si ca sa raspund celei care imi spunea cu cateva zile in urma ca vrea sa avem o discutie lamuritoare, ca ma viseaza des, (ca el iar iese din peisaj)… cum tot iese de vreo 3 ani. Adica una e sa nu ai certitudini la un anumit nivel… alta e sa nu vezi lucruri simple.

Revenind la actiune, in lipsa certitudinilor, cred ca este necesar si suficient sa rezonezi cu lucrurile. Nu analiza, nu gandire. Atunci actiunile personale au cea mai mare sansa de armonizare cu mediul inconjurator. Iar cand nu poti rezona, inchizi ochii si sari. Ca tot dracul ala e! Si'atat.

.

N’am somn

.

Azi mers la munca cu bicicleta.
Intors de la munca. Cu bicicleta.
Mers la antrenament cu bicicleta. Undeva aici am avut senzatia ca mi s’au terminat bateriile (distantele fiind cred de vreo 15-20 de km). Si totusi.
Firesc, antrenament. Fara probleme.
Intors de la antrenament. Cu bicicleta.
Intretinut in noapte… nu cu bicicleta.
Si e 1 noaptea.
Si nu am somn.
Cred ca ma apuc sa citesc.
Am gasit o noua carte de orson scott… si card. Mai precis doua. Amintirea pamantului si chemarea pamantului. Pentru ca am cautat pe lipscani haine pentru antrenament si am gasit carti.
Insa evit. Pentru ca maine iar munca, iar antrenament…
Asa ca stau si ascult greierii. Cu o bere alaturi.

Doo fimei au la ora asta wiew my webcam. Hm…! Pac! Una a disparut.

Azi am cetit ceva. O beletristica asa ca la mama ei. Cu fraze scrise bine, cu cunoasterea scrisului, si fara mari dileme existetiale, ci doar asa, ceva acolo de fundal, de forma, pentru a evita plictisul. Un titlu ceva cu mutilarea… something. Scuze, dintotdeauna am stat prost la acest capitol. Nu stiu sa spun ce am citit, cine a scris beletristica… inofensiva. Cum se numeau personajele… nici atat!

……………………………………….

Ok. Au fost tandreturi cu pisica. Nu mai avusese parte de ceva vreme. Varii motive. Si parca pleoapele s’au ingreunat. Voi incerca sa profit de treaba asta.

later edit
cartea se numeste un caz de mutilare. by graham greene.

.

Corporatistul din lift

.

Azi am vazut corporatistul model – undecover.

In lift. Batea spre 40 de ani. Avea in maini micul dejun etalon: o cafea (chestie fara de care nu esti integrat), un iaurt danone cu efecte magice (adica om suficient de ingust incat sa creada in reclame, chiar si in cele ale lui danone), o cutie de plastic cu sandwich in ea. Chestii scumpe, proaste, ineficiente. Era imbracat office-rezonabil.

Pana aici lucrurile stau relativ acceptabil.

Insa.
Avea o pozitie a corpului de parca nu il tineau picioarele decat din lehamite. Statea asezat pe el ca funia in sac. Fiecare parte a corpului statea pe partea de sub ea.
Iar pe fata i se citeau una bucata nefericire si una bucata oboseala. Ambele cronice. Pe snurul piuitorii atarnate la gat scria honeywell.

Nu poti generaliza pornind de la un individ, e corect. Dar cand am dat cu ochii de el am avut o puternica senzatie de uite numitorul comun - etalonul!
Fiindca la acest om ajunsese la suprafata ceea ce majoritatea tine ascuns. Ceea ce fiecare recunoaste in discutii tete-a-tete..

.

Despre lichele

.

Imi cer scuze.

Exista evenimente care imi scapa. Imi cer scuze.

Exista oameni care incearca sa faca ceva si nu sunt destul de atent la ei incat sa nu pierd kairosul (momentul potrivit de a actiona). Imi cer scuze.

Domnul Liiceanu a scris un Apel catre lichele in ’90. Am aflat despre el mult mai tarziu. Prea tarziu, pentru ca mi’ar fi fost de folos ca unealta pe cand incercam si varianta de om politic (in disperare de cauza, in lupta cu lichelele, nu din dorinta de a face bani din politica, asa cum vad ca sunt motivati toti oamenii, pardon, lichelele politice).
Politica nu este o sursa de venit, este forma prin care este gestionat prezentul si viitorul unui neam. A privi ca sursa de venit politica arata din start o mojicie interioara groteasca, inumana.

In 2008 a scris din nou despre lichele. Am aflat abia in aceasta seara. http://www.realitatea.net/cotidianul--gabriel-liiceanu-scrie---din-nou-despre-lichele_280871.html

Doua lucruri: primul este ca singurul loc unde am fost trimis sa gasesc textul este pagina
http://old.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html
care invariabil (!) afiseaza eroarea : Too many connections.

Ce este mai credibil?

Ca sunt atat de multi romani care la doi ani dupa publicare acceseaza cu asemenea insistenta pagina respectiva sau ca lichelele s’au asigurat ca libertatea presei este… eliberata?
(ce, mai exista cenzura? nu mai exista cenzura! - alexandru andries)

Al doilea lucru se refera la afirmatia domnului Liiceanu: politetea este slabiciunea intelectualilor umanisti de o anumita calitate… ti’e jena sa spui adevaruri in fata… noi suntem neputinciosi prin exces de politete, de buna-crestere!

Nimic mai adevarat. Insa! In momentul in care putregaiul este atat de virulent, cand este evidenta nevoia unei corectii, iar cand mai mult, cunoastem si care aspect ne impiedica sa aplicam corectia… cum sa nu consider mai importanta corectia decat propria liniste morala… cum sa nu consider ca este mai important sa lupt pentru insanatosirea sociala decat disconfortul dat de alungarea temporara a politetii, sau cel dat de alterarea imaginii mele in fata cercurilor educate, politicoase pana la impotenta?


Intelectualul este dator societatii sa ii ofere solutii. Pur si simplu din perspectiva morala pentru ca el este cel care are capacitatea. Si daca ar fi nevoie, in plus, prin faptul ca a ajuns intelectual primind din partea societatii cunostinte acumulate in secole de experienta. Intelectualul trebuie sa dea ceva inapoi. Iar daca prin metoda politicoasa acesta nu’si atinge tinta, tot intelectualul este cel care trebuie (fiindca are capacitatea intelectuala necesara) de a'si traduce mesajele intr’un limbaj potrivit audientei!
Intelectualul oricum este izolat fata de mase, de la sine, datorita limbajului aparent steril, astfel ca este util si justificat eforul de a traduce, intr’o formula eficienta, mesajele necesare societatii.

Iar daca asta duce la discutia despre calitatea (dubioasa a) intelectualului care a parasit cutuma / calea politetii… cred ca in astfel de timpuri este justificabila alegerea. Azi, daca duhoarea nu o consideram prea mare inseamna ca ni s’a atrofiat simtul olfactiv!
Revenind, calitatea intelectualului va ramane evidenta, nealterata, prin fondul mesajului, prin valoarea mesajului ca si continut, nu ca forma.

Cred ca, in astfel de timpuri, intelectualul poate considera ca se afla in plin razboi cu licheaua, un razboi pentru supravietuirea ultimelor urme de bun-simt, iar daca ultima varianta este inecarea lichelelor sub valuri de foc, pentru curatarea sociala dupa modelul dat de Nero… disconfortul dat de iesirea din politete este justificat, justificabil, indreptatit.
(pentru cei ce nu fac declicul, eu nu am porniri piromanice, ci fac referire la anihilarea / discreditarea totala a nesimtitilor din viata publica prin argumentari suficient de puternice, adica lipsite de delicatetea politetii)

.

Niste chestii si o nechestie

.

Ca mai bei la o nunta e o chestie. (Palinca, fiindca e buna si atunci de ce sa mai schimbi macazu’?)

Ca dupa a doua masura de palinca te apuca scrisu’ si mazgalesti o hartiuta cu diversi gandacei e o chestie.

Ca revezi un om grozav si vorbiti sa tineti legatura si iti notezi, cu el de fata verificand corectitudinea, adresa lui de mess e o chestie.

Dar ca dupa doua zile scoti hartiuta din buzunar si vezi ca e goala pe partea pe care stiai ca ai scris diverse… asta NU MAI E CHESTIE!

.

Necuantificabil pentru multi

.

Cugetarea trebuie sa fie insotita de echilibru pentru a se indrepta catre intelepciune.

Cugetarea fara echilibru duce la nebunie
Echilibru fara cugetare duce la naivitate.

Si mai trebuie sa fie ceva. Nevoia cautarii. Nevoia intelegerii. Nevoia lui “de ce”.

De cand cu explozia informationala tinerii s’au trezit in fata unei avalanse de teorii, multe contrare, fara o voce care sa aiba autoritatea de a da echilibru, de a decide care sunt teoriile corecte, care sunt teoriile incolacite, care sunt cele sucite... Tofler a inteles ceva, dar s'a oprit la partea... cuantificabila.

Pentru sanatatea mentala, majoritatea lor a ajuns sa considere ca Totul este relativ. Firesc, fiind abia la inceput, nu aveau cum sa inteleaga si efectele negative - asupra spiritului, asupra psihicului - ale acestei relativizari absolute a conceptiilor despre viata, despre lume, despre oameni.

Asa ii inteleg pe cei care desi au inteligenta, desi il au pe “de ce”, s’au oprit in mijlocul pietei si afirma ca asta este maximul cunostintelor ce poate fi obtinut – si anume zgomotul pietei in care fiecare isi striga ideea lui.

Sau probabil ca nu au o cantitate suficienta a de ce’ului. Dupa ce au observat ca intreband punctual despre un lucru si altul si au aflat ca aceasta abordare creste sirul raspunsurilor lipsa in loc sa il scada... nu au avut necesitatea de a il trece pe de ce la nivelul urmator: sa intrebe de ce se intampla asta?

Jung este ceva mai uman. El ii considera fara curaj.

Fara curajul de a’si asuma o pozitie decisa personal, interior. Fara curajul de a se arata in fata societatii ca un punct solid, ca identitate reala. Pentru ca ridicand un stalp in interiorul societatii, amenintarea eroziunii este iminenta. Curentii – vanturile si apele – societatii vor crea vartejuri in jurul identitatii aparute.

Dar cred ca nu este buna optica lui Jung in acest caz. Pentru ca in urma cu ani de zile dupa ce am ajuns si eu la aceeasi constatare (la Jung am regasit’o azi de dimineata, in metrou) mi’a creat reactii violente in fata acestora.
Pentru ca ii vedeam cum vin si ma acuza de eroare indivizi care nu au avut nici macar curajul de a’si asuma o afirmatie pozitiva, daramite o identitate. Indivizi pentru care adevarul nu exista, exista doar argumentul pentru demolarea oricarei constructii, maine anuland argumentul pe care l’au folosit ieri, doar pentru ca au o noua constructie de macinat, parandu’li’se natural ca sa faca acest lucru, considerand ca nu exista nici o fisura in argumentatiile lor fara numitor comun fiindca... nimic nu este adevarat. Exact ca un vartej care erodeaza un obstacol, atacandu’l din fiecare directie.

Nu spun ca afirmatia lui Jung nu este reala. Spun doar ca este mai putin utila. Iti zice de ce multi indivizi se opresc in mijlocul pietei, invartindu’se ca titirezul, cu pretentia ca au dreptate afirmand ca nimic nu este corect (chiar propria afirmatie anulandu’se pe sine este considerata ca fiind demonstratia perfecta). Zice ca asta se intampla fiindca le lipsesc boasele (de fapt de lipsa boaselor se leaga explicit nietzsche, jung ramane la termenul curaj). Dar afirmatia lui Jung nu iti spune si de ce sunt atat de multi eunuci in piata.

Doar in alta parte Jung povesteste despre efectele scoaterii mitului din viata omului. Mitul nu in sens de fabulatie, ci in sens de narare a unui aspect fundamental al oranduirii existentei.

Societatea de azi (cea larg raspandita - occidentala) nu mai preamareste echilibrul. Nu da timp cugetarii.
Intelepciunea este o cenusareasa pe care nici printul nu o mai doreste de cand are un hard de un terra cu pronache si o multime de tipe dornice de a'si arata curburile si demonstra capacitatile.

.

Nocturna

.

M’a prins noaptea tarziu prin oras, fara masina, fara bicicleta.

Si as da un milion sa dorm la un hotel (pe care il vad peste drum), dar nu as da 150 de mii unui taximetrist ca sa ma duca acasa. In sistemul meu de valori, una merita, cealalta nu. Evident, sistemul meu de valori tine mai putin cont de bugetul meu. Mai mult de corelari… bizare.
Si poate de faptul ca urasc taxiurile.

Dar asa ajung sa ma gandesc ca este chiar superb afara, iar o plimbare benevola, lunga, noaptea prin Bucuresti poate fi chiar ceva inedit.

Celine totusi gresea cand afirma “vrei sa inveti? Dar si asa stii prea mult pentru ceea ce esti!”- afirmatie de care m’am legat cinic de mai multi ani. Gresea pentru ca atunci cand spunea “cine esti” lua in discutie persoana sociala. Nu persoana interioara.
Bine… acum… in directia asta reapare cealalta problema: ce puii mei faci cu o discrepanta prea puternica intre persoana sociala si cea interioara – in afara de strigate tacute in noapte…?
(ps. si in afara de constatarea tensiunii tip “butoi de pulbere” pe care o descoperea / descria gustave le bon…)

Atitudinea civica (aia activa, utila, necesara bla-bla), desi este des mentionata ca o carenta data de infantilitatea experientei noastre sociale in ale democratiei, in mod paradoxal, ea a fost pierduta plenar tocmai si fix si taman de cand avem parte de… democratie! Ura!

Forta unei argumentari este data, se zice, de pathos, ethos si logos. Adicatelea de autoritate, emotie si ratiune. In imperiul incompetentei, argumentatia in fata “varfurilor”… fereasca sfantu’ sa contina logos! Fiindca devine instantaneu plictisitoare si… incongruenta cu situatia deoarece “eu nu ascult amanunte, eu gandesc deasupra amanuntelor!”. Deh, o mica confuzie intre ce inseamna amanunt si ce inseamna informatie…
Astfel incat te poti folosi cu succes de emotia (pathosul) trezita de vorbirea franca, verde, vorbire care iti creaza per se “ultimul cuvant” intr’o discutie, prin incremenirea celorlalti.

De la unirii am luat totusi un taxi. Partea frumoasa a traseului se terminase.

A fost o plimbare buna. Nu mai bananaisem de mult cu mintea aiurea.

Si a fost de asemenea o zi buna. Mi s’a spus de doua ori, de catre doua persoane diferite, ca sunt… “usor de iubit”. Stiu ca sunt erori date de distanta, dar tot gadila placut urechea.

.

ne lipsesc ritualurile de trecere

.

Izolarea este cel mai bun leac. Acolo te regasesti. Acolo te intalnesti cu tine insuti. Iti afli cele mai adanci motivatii. In izolare poti sa cerni, si afli cine esti tu si cine sunt ceilalti in tine. In izolare iti regasesti fortele, pentru ca ele sunt singura ta sansa de a iesi la liman, pentru ca stii ca un ajutor extern nu are cum sa existe.
In izolare iti regasesti identitatea, iti regasesti fortele.

Cu cateva saptamani in urma, dupa o intalnire for the fun cu o psiholoaga, ce mi’a fost terapeuta candva, am primit oficial diagnosticul de depresie. Si credea suficient de tare in el incat sa’mi cera sa’i scriu mail la fiecare doua zile, ea plecand intr’o vacanta mai lunga.

Dupa o explozie spre exterior, spre cativa cunoscuti apropiati, am inceput sa ma retrag.

La mine cea mai eficienta metoda in ceea ce priveste punctele dureroase a fost confruntarea cu ele, contemplarea lor pana la epuizare. Pana la epuizarea lor.

Despresia insa era doar o mare inapetenta. Un pustiu in care nu aveam cu ce sa ma confrunt, nu aveam ce contempla. Exista sansa ca aceasta contemplare sa aiba alt final decat celelalte de pana acum.

Dar m’am retras pana cand s’a facut liniste imprejurul meu, incat sa’mi pot auzi cele mai mici, cele mai ascunse soapte.

Si am auzit mai intai cum am considerat inca din copilarie ca trebuie sa ma tampesc pentru a fi de’o teapa cu ceilalti, pentru a fi din aceeasi lume cu ei, pentru a fi acceptat ca membru comun. Si am auzit cum asta m’a deranjat, ajungand sa fiu nemultumit de mine insumi.
Si am auzit cum in adolescenta, cand am fugit de acasa am hotarat ca nu voi mai simti durere, pentru a ma asigura ca bataile primite in copilarie s’au incheiat. Si astfel am ajuns sa traiesc sub o sabie a lui damocles – a durerii de care trebuia sa ma feresc pentru a nu reincepe cosmarul copilariei.

……..

M’am regasit sub o forma in care nu m’am mai cunoscut niciodata. Dintr’un anumit punct de vedere sunt tot ce poate fi un barbat. Sunt complet. Momentan simt ca am pierdut copilul jucaus, ca nu mai am tzintzi ani, ca pana mai ieri-alaltaieri. Si nu ma simt vesel. Dar ma simt mai intreg decat oricand.

.

To job or not to job!

.

Acum cateva saptamani m’am simtit atat de viu cum nu ma mai simtisem demult. Gasisem in firma un caz care imi permitea sa’mi pun liber in miscare toata inteligenta pentru a opri o treaba urata. Insa s’a terminat si acel subiect. Idiotul a jucat cea mai puternica (si riscanta) carte… si a pierdut pe mana lui. Iar daca doar s’a calmat o perioada si incearca sa ma sape… oricum mi se falfaie. Sunt altii mult mai puternici care vor sa ma vada zburat. Sa stea la coada. Sau sa stea linistit. Oricum se pare ca asta va fi cursul – atata vreme cat politica de baza este nu clatina barca, lasa’ne sa o gaurim cu model!
Acum se pare ca e timpul meu sa fiu narodul care joaca a carte mai mare si mai riscanta. Pentru ca in mod sigur nu sunt genul care sa aiba doar grija fundului propriu in momentul in care ceva rau / gresit se intampla.

.

Andre Rieu

.

Fara doar si poate umorul este de multe ori simplu. Prea simplu. Straveziu, nenatural, fortat.
Fara doar si poate este muzica usurica. Mostly valsuri, arii de opereta, teme din musical’uri. Sau chiar din muzica usoara.
Fara doar si poate este intr’o forma accesibila masei.

Dar! Orice concert al lui Andre Rieu este o bucurie rara. Tocmai am vazut concertul de la Melbourne. Superb.

.

Doi catelusi

.

Doi caini de pripas au aparut prin jurul casei.
Pui.
Cred ca au fost totusi adusi un vecin ca sa scape de liota de pisici care isi facuse veacul aici si se bateau pe teritoriu cand ti’era lumea mai draga.

Si da, au disparut pisicile. A mea insa a ramas pe pozitii si ii trateaza cu un dispret trufas. Ceea ce e totusi firesc, fiind pisica mea!

Oricum, sunt doi. Unul frumos, cu blana mai stufoasa, moale, labele groase, o fatuca dulce. Celalalt maidanez standard. Cu blana scurta, aspra, in tonuri de gri depresiv, un cap comun, urat.

De cate ori intru / ies din casa ma joc cu ei. Voit in mod egal, ignorand atractia mai mare a celui alb.

Cu timpul comportamentul lor s’a diferentiat.

In prima faza amandoi erau la fel de jucausi, pentru a observa agresivitatea mai mare a celui alb fiind necesara o atentie sporita.

A doua faza ar fi cea in care cel alb se simtea deja indreptatit sa primeasca toata atentia, probabil ceilalti vecini tratandu'l (aparte) iar cand apaream eu care faceam astfel incat sa ma joc in mod egal cu amandoi, cel frumos se razbuna pe cel urat, incepand sa’l muste pana cand acela schelalaia.
Cel urat a devenit pasiv, cuminte, fiind recunoscator pentru fiecare atingere primita. Cel frumos in schimb, agresiv, cerea cu tupeu si mai multa atentie, si mai multa, si mai multa.

Azi ar fi trebuit sa’i filmez. M’am dus la ei, si dupa ce i’am alergat putin i’am domolit usor si le’am pus la dispozitie o mana sa vad care le este pornirea, ce tip de joc initiaza.
Cel frumos o musca intr’una. Asta era modul lui de a se juca.
Cel urat o lingea intr’una. Cred ca nu se juca. Doar se bucura de atentia primita.

Au abia o luna, presupun.

.

Jung despre Freud

.

"Alta era situatia cu privire la continutul refularii. Aici nu’i puteam da dreptate lui Freud. El considera trauma sexuala drept cauza a refularii, ceea ce mie nu’mi ajungea. Activitatea mea practica ma pusese in fata multor cazuri de nevroze in care sexualitatea juca doar un rol secundar, factorii care stateau in prim-plan fiind de alta natura – de exemplu, problema adaptarii sociale, a reprimarii determinate de anumite evenimente tragice, a existentelor legate de prestigiu etc. mai tarziu i’am infatisat lui Freud astfel de cazuri; dar el nu accepta drept cauze valabile alti factori in afara de sexualitate."

Pai na – ca orice bolnav (vom vedea mai tarziu) Freud nu vedea decat ce’l macina pe el. Sexualitate si’atat.
...Ca impreuna cu Adler a inteles ca exista mecanismul refularii nu’i mare minune. Asta am inteles si eu de unul singur inca din adolescenta, prin simpla autoobservare. Dar sa ajungi la continutul refularii este partea care presupune cu adevarat anumite aptitudini. Ceea ce Freud nici macar nu a catadicsit sa caute prea mult – a pus sexualitatea by default pe post de raspuns.

"M’a impresionat ce mi’a spus despre teoria sexuala. Cu toate acestea, cuvintele lui nu’mi puteau indeparta ezitarile si risipi indoielile, pe care i le’am spus si expus in mai multe randuri; de fiecare data insa, el le’a pus pe seama lipsei mele de experienta. Freud avea dreptate: pe’atunci nu aveam inca suficienta experienta… spre a’mi motiva obiectiile. Am realizat ca teoria lui sexuala era extrem de importanta pentru el, in sens personal si filozofic deopotriva."

Teoria asupra sexualitati era importanta pentru el la nivel personal. Ii arata cu ce forta il macina obsesia si frustrarile. Pe el, ca individ. Insa refuza sa recunoasca asta in el si proiecta asupra tuturor celorlalti propria problema. Iar o gramada de momai cu dinti de lapte dupa ce au fost impresionati de acea teorie au luat’o ca sanatoasa! Boala unuia a fost ridicata la rang de metoda terapeutica de catre toti flenduristii pusi pe impuscarea francului prin sarlatanii, carora le era lene sa isi dezvolte o cultura de un minim bun-simt… sau bunul simt insusi.

"Am inca vii in amintire vorbele lui Freud:
- Dragul meu Jung, promiteti’mi sa nu renuntati niciodata la teoria sexuala. Este lucrul esential. Vedeti, trebuie sa facem din ea o dogma, un bastion de neclintit.
Mi se adresase plin de patima si pe tonul unui tata care ar zice: “Si promite’mi un lucru, dragul meu fiu: ca vei merge in fiecare duminica la biserica ”
- Un bastion… impotriva cui? l’am intrebat, putin mirat.
- Impotriva torentului negru de noroi… mi’a raspuns.
Aici a ezitat o clipa, pentru a adauga inapoi:
- … al ocultismului.
Mai intai au fost “bastionul” si “dogma” care m’au alarmat; caci o dogma, adica o profesiune de credinta indiscutabila, se elaboreaza numai acolo unde se vizeaza o data pentru totdeauna inabusirea indoielilor. Asta insa nu mai are nimic de a face cu judecata stiintifica, ci numai cu o sete personala de putere."

Pai am zis eu cumva vreodata ca Freud a facut stiinta? Nu cred. Pur si simplu a cautat putere, iar sexul fiind in acea vreme subiectul cel mai bun pentru a’l propulsa, coroborat cu problema lui psihica… ta-daaaam!
Si o precizare. Ceea ce Freud numea ocultism insemna spiritualitate. Dar nu prea putea saracul sa rosteasca acest termen. De aceea a si ezitat inainte de a’l rosti si a ales altul. Iata ce spune Jung about that: “Ori de cate ori iesea la iveala la un om sau intr’o opera de arta expresia unei spiritualitati, el o suspecta si lasa sa se inteleaga ca ar fi vorba despre “sexualitate refulata”. Ce nu se putea eticheta direct ca sexualitate era etichetat de el drept “psihosexualitate””. Boala lui Freud era atat de puternica incat era dispus sa distruga tot ce a creat omul: “Am obiectat ca ipoteza lui, gandita logic pana la capat, ar duce la o judecata cu efect distrugator asupra culturii. Cultura ar parea ca o simpla farsa, ca un rezultat morbid al sexualitatii refulate:
- Da, a confirma el, asa este. E un blestem al sortii, impotriva caruia suntem lipsiti de orice putere.”
Deci da! Asta este evident iubitul manelistilor. Asta e regele lor, idolul lor. Nu cultura, just sexualitate. Si ceva agresivitate, pen’ca sexualitatea primitiva (descatusata de orice cultura) merge mana in mana cu ea.
Si chiar daca injuriem personajul, banuindu’l de o asemenea inteligenta / cultura incat sa consideram ca ar fi facut referire nu la cultura in acceptiunea larga a termenului, ci la acea cultura care inca din primele clipe de viata ne creeaza o paradigma puternica, ne dicteaza ce si cum vedem pe parcursul vietii, tot nu’i putem da dreptate. Sa’l fi citit pe Castaneda. Ar fi aflat ca exista cai de a te detasa si de acea cultura, nu esti neaparat robul conceptiilor primite in perioada infanta. (Si oricum acea cultura "toxica" este necesara pentru supravieturirea indivizilor comuni.) Ah… dar el avea o problema cu cultura, deci nu putea sa’l citeasca pe Castaneda. N’am facut calculul, cred ca aparusera deja cartile respective sau deja apareau la acea vreme. Dar oricum, erau si alte izvoare din care gasea respectiva informatie, Castaneda a fost doar extrem de limpede si credibil, pentru ca venea din directia stiintei oficiale occidentale (fiind profesor de antropologie, intr’o universitate, in americania).

“Abia mult mai tarziu, cand am reflectat la caracterul lui Freud, ele au capatat pentru mine importanta si si’au dezvaluit intreaga semnificatie. Ma frapase mai ales o trasatura de caracter: amaraciunea lui Freud. Ma frapase inca de la prima noastra intalnire. Mult timp ea mi’a ramas de neinteles, pana ce am fost in stare s’o vad in corelatie cu atitudinea lui fata de sexualitate. (come on… Freud insusi putea totul in legatura cu sexualitatea, asta arata din prima secunda ca la el insusi chiar se intampla acest lucru) E adevarat ca pentru Freud, sexualitatea insemna un numinosum, insa in terminologia si in teoria sa ea este exprimata exclusiv ca functie biologica. Numai agitatia, emotia cu care vorbea despre ea te lasau sa intuiesti ca ea atingea in el o coarda mult mai launtrica, facand’o sa vibreze. La urma urmei, el vroia sa’i invete pe ceilalti – asa, cel putin, imi dadea mie senzatia – ca, privita din interior, sexualitatea contine si spiritualitate sau ca are un sens intrinsec. Terminologia lui concretista era insa prea ingusta pentru a exprima aceasta idee.”

Si uite asa imi aduc aminte una din primele idei pe care mi le’a provocat Freud. Ca a gasit undeva niste texte vechi care explicau psihicul uman. Si asemeni lui Pitagora, a lansat acele idei in lumea stiintei oficiale de la acea vreme, dar ca si cum ar fi productie proaspata, ascunzand sursa lor reala. Insa avea o problema. Textele proveneau din zona spirituala. Daca ar fi asa, avea toate motivele sa fie trist, sa vrea sa decimeze spiritualitatea si cultura, fiindca daca acestea ar fi ajuns la mare cinste s’ar fi descoperit ca ideile prezentate de el ca proprii se regasesc pe de o parte in texte mult mai vechi si pe de alta parte sunt denaturate in mod grotesc. Iar toata autoritatea lui ar fi fost spulberata, acesta fiind lucru cel mai tragic ever pentru el.
Fiindca da, in multe locuri se afirma ca exista spiritualitate in sexualitate. Si e lesne de inteles ca sexul fiind in sine un act de creatie nici nu sunt multi pasi de parcurs pentru a intelege legatura. Dar una e sa afirmi ca sexualitatea are aspecte spirituale, alta este sa negi spiritul ca sa pui in locul sau o pula (adica sexul gol).

In timp ce “Freud facea nereu caz de ireligiozitatea sa”, “...observasem la Freud o iruptie de factori religiosi inconstienti. In mod evident, el vroia sa ma recruteze pentru a face amandoi front comun impotriva continuturilor inconstiente amenintatoare.
Impresia pe care mi’a lasat’o aceasta discutie a contribuit la confuzia mea; caci pana atunci eu nu atribuisem sexualitatii importanta unei chestiuni fluctuante, nesigure, careia trebuie sa’i ramai fidel, de teama sa n’o pierzi. Pentru Freud, sexualitatea insemna, pare’se, mai mult decat pentru alti oameni. Ea era pentru el o res religiose observanda (un lucru ce trebuie respectat cu religioziate)”

Da. Freud il omorase pe Dumnezeu si pusese in locul lui sexul. Cu aceeasi valorizare. Multimea imbecila saliva la vazul acestui lucru. Nietzsche observand asta spunea “Dumnezeu a murit”. Multimea imbecila se uita apoi stramb la Nietzsche nepricepand (fireste) ca ei sunt cei ce au aprobat respectiva ucidere.

Iar in ceea ce’l priveste pe Freud… daca ma amuz putin cu corelarile logice, pot spune ca avea el privea sexualitatea ca fiind ceva fluctuant, nesigur, caruia trebuie sa’i fi fidel ca sa n’o pierzi… pentru ca avea probleme cu potenta! Si mai apoi atribuia sexualitatii loc primar in viata sa, forta determinanta a vietii sale, Dumenzeu atotputernic in deciziile sale (apare si aceasta corelatie, n’am mai pus citatul) pentru ca… avea sifilis! Iar sifilisul dispunea de corpul si mintea vajnicului nostru impotent dupa bunul sau plac. Asa ca Freud trebuia sa gaseasca o metoda de a imbuna boala sexuala. Idolatrizand sexul, ridicandu’l la rang de substitutio domine.

Intrebat de Jung despre un anumit domeniu “sub influenta prejudecatii sale materialiste, el a respins intregul complex de probleme ca fiind un nonsens, invocand in sustinerea punctului sau de vedere un pozitivism atat de superficial, incat doar cu greu m’am abtinut sa’i dau o replica mai severa. Au mai trecut cativa ani pana ce Freud a admis seriozitatea si existenta” respectivului domeniu.

Apai io incep sa cred ca sifiliticul impotent era de fapt un om al vremilor de azi, ajuns printr’o bizarerie a sortii la inceput de veac trecut.

In cadrul analizei viselor Freud refuza la un moment dat sa ofere informatii din viata particulara lui Jung motivand: “ – Doar nu’mi pot risca autoritatea!”. Deci omu’ se simtea atat de cu musca pe caciula incat pana si in procesul de psihanaliza refuza cautarea adevarului, pentru propria sa sanatate! Adica si la nivel intim, secret, refuza sa cunoasca pe motiv de autoritate. “Freud plasa autoritatea personala mai presus decat adevarul.” Asta Jung a spus, nu eu.

“Dupa cum am mai spus, Freud nu a fost in stare sa’mi interpreteze visele de’atunci decat incomplet dau chiar deloc. Era vorba de vise cu continut colectiv, cu o abundenta de material simbolic.”
Pai nu. Ca daca nu era cu sex nu era deloc. Ca doar despre Freud e vorba in propozitie…

Ahhh… deliciu ce urmeaza!
“Am devenit atunci constient cat de puternic percepeam diferenta dintre atitudinea intelectuala a lui Freud si a mea. Eu crescusem in atmosfera intens istorica a Baselului de la sfarsitul secolului trecut si acumulasem, datorita lecturii vechilor filozofi anumite cunostinte din domeniul istoriei psihologiei. Daca reflectam la vise si la continuturile inconstientului, asta nu se intampla niciodata fara sa recurg la comparatii istorice; in vremea studentiei, folosisem de fiecare data in asemenea ocazii vechiul lexicon de filozofie al lui Krug. Cunosteam in special autorii secolului al XVIII-lea, precum si pe cei de la inceputul secolului al XIX-lea. Aeasta lume alcatuia atmosfera camerei mele de zi de la etajul intai. In schimb, avem impresia ca “istoria spirituala” a lui Freud incepea cu Buchner, Moleschott, Dubois-Reymond si Darwin.”
Adicatelea dusmanul culturii era incult? Ah… ce suuurpriza! Na ca nu ma asteptam ca cel ce uraste cultura sa fie in fond un incult. Care… eventual se ascunde sub formula “nu citesc ca sa nu fiu pervertit cultural, ca sa nu fiu manipulat cultural”… formula pe care am gasit’o la deja multi papitoi care se fandosesc cu inteligenta lor pe care o considera arhisuficienta in intelegerea omului si a vietii.

Si spuneam ceva despre boala psihica a lui Freud:
“Acum ochii meu vedeau clar: el insusi suferea de nevroza, si anume una usor de diagnosticat (adica puternica), cu niste simptome foarte neplacute, asa cum am descoperit in timpul calatoriei noastre in America.”
Deci Freud, autointitulatul doctor de chestii psihice avea psihicul buba. Iar solutia lui a fost:
“Ma invatase atunci ca lumea intreaga e putin nevrotica si de aceea trebuie sa fim toleranti.”
Ha-ha-ha-ha-ha!!! Deci bolnavul minimizeaza importanta propriei boli pretextand ca lumea intreaga e bolnava. Si solutia e toleranta. Parca m’am mai lovit de subiectul asta. Toleranta… da! Suntem intr’o societate in care toleranta fata de prostie, fata de proasta crestere, fata de incultura a dus la stabilirea unor norme care ingradesc omul cu mintea intreaga si il forteaza la alienare! Nu mai poti citi un ziar fara a fi ametit de greseli gramaticale. Nu mai poti deschide televizorul sau radioul fara a’ti ameninta mintea cu tot felul de aberatii demente.

“Nu eram insa nicidecum gata sa ma multumesc cu atat, ci vroiam sa stiu mai degraba cum se putea evita o nevroza. Vazusem ca nici Freud, nici elevii lui nu puteau intelege ce insemna pentru teoria si practica psihanalizei faptul ca nici macar maestrul nu reusea sa iasa din propria nevroza.”
Deci sleahta de manelisti considera ca nebunul ii poate insanatosi la nivel sufletesc pe ceilalti… mirobolant! Si mai considera ca metoda terapeutica e buna, chiar daca nu'i foloseste nici macar autorului ei.
“Cand si’a anuntat apoi intentia de a identifica teoria si metoda si a le dogmatiza, n’am mai putut colabora cu el si nu mi’a ramas alta cale decat aceea de a ma retrage.”
Adica atunci cand nebunul a trecut de la ideea mea fixa la trebuie ca toti sa aiba aceasta idee fixa Jung s’a retras. Iar manelistii si’au impanzit maneaua peste tot. La dracu’… paralela e prea plina de realitate.

.

Jung - amintiri vise reflectii 3

.

“Am constatat ca nu ajungi nicaieri daca nu vorbesti despre lucrurile stiute de toti. Cel naiv in aceasta privinta nu intelege ce jignire inseamna pentru semenul sau sa i se vorbeasca despre ceva ce lui ii este necunoscut.”

Formularea este un pic gresita. Corect ar fi fost: nu ajungi sus daca nu vorbesti despre lucrurile stiute de toti, in card cu ei.
Iar a doua fraza se poate simplifica in: ascunde faptul ca stii, pen’ca ei se vor simti jigniti aprioric de cunoaterea ta!

“Angajarea la o clinica depindea insa in mare masura de protectia de care te bucurai sau de simpatia personala a sefului.”

Ha! ‘Alde Radu, se aude? ...si restul. Inainte sa aruncati cu vorbe gen “numai la noi…” aflati intai cum e si pe la altii! Ceea ce spune nenea Jung mai sus se petrecea in Elvetia… da?! Elvetia, mon cher!

“Singurul lucru cert care se putea constata la el era ca lasa impresia unui ambitios aproape monomaniac care, aparent, nu arata interes pentru nimic altceva in afara datelor, a faptelor si a cunostintelor medicale.”
Asta mi’a adus aminte de cativa colegi.
“La putini ani dupa absolvirea studiilor s’a imbolnavit de schizofrenie.”
Ei, asta e doar un model dorit azi!

“- Stiti, Jung, ce ati descoperit la aceasta pacienta este cu siguranta interesant. Dar cum de ati rezistat oare sa petrecetiore si zile in sir cu femeia asta fenomenal de urata?
Probabil ca l’am privit destul de uimit, caci un asemenea gand nu’mi trecuse niciodata prin minte. Pentru mine ea era, intr’un anumit sens, o fiinta batrana si prietenoasa, intrucat avea idei fixe atat de frumoase si spunea lucruri atat de interesante. Si, la urma urmei, faptura omeneasca rasarea si la ea dintr’un nor de nonsens grotesc.”

Adicatelea nenea Jung, in urma unui caz, desluseste cateva lucruri deosebit de interesante. Insa cand i le comunica lui Freud, acesta din urma da atentie mai mult femeii ca obiect sexual. Ca atatica putea saracu’… mai putin la el ‘nteresu’ despre psihologie ori adevar (vom vedea mai tarziu). Ma’ mult cu sexu’ – si... aaa... numa’ cu sexu’. Asta e tot ce era Freud capabil sa vada.

“In cazul pacientilor cultivati si inteligenti, psihiatrul are nevoie de mai mult decat de simplele cunostinte de specialitate. El trebuie sa inteleaga, eliberat de toate presupunerile teoretice, ce’l determina si ce’l zbuciuma in realitate pe bolnav, altfel provoaca rezistente superflue. Doar nu se pune problema confirmarii unei teorii, ci aceea de a face in asa fel incat un pacient sa se inteleaga pe sine insusi, in calitate de individ. Acest lucru nu este insa posibil fara comparatia cu punctele de vedere colective, despre care doctorul ar trebui sa aiba cunostinta. Pentru aceasta nu este suficienta o simpla formatie medicala, caci orizontul sufletului omenesc cuprinde infinit mai mult decat cel limitat al cabinetului de consultatie al doctorului.”

Adica mes amis psiho si psihi, cu o facultate, cateva cursuri extra si niste doua-trei chestii citite nu va faceti tamaduitori de oameni. Decat pentru marea masa de rumegatoare. Si nici pentru acelea nu bag mana in foc ca ar functiona asta schema simpla.
Atata vreme cat nu exista daca nu o neliniste macar o dorinta de cautare, de intelegere a complexitatilor misterelor din lumea de langa noi, legata strict – dupa cum se pare – cu lumea din noi… aqua chiorisima.
Ca iata si mai mare treaba pe care o zice nenea Jung!

“Am constatat adesea ca oamenii se imbolnavesc de nervi atunci cand se multumesc cu raspunsuri insuficiente sau false la intrebarile vietii. Ei cauta pozitie, casatorie, reputatie, succes exterior si bani si raman nefericiti si nevrotici, chiar daca au obtinut ce cautau. Asemenea oameni sunt inclestati de obicei intr’o prea mare ingustime spirituala. Viata lor n’are destul continut, n’are sens.”

Pai si sa ne gandim ca de vreo generatie-doua autoporeclitii comunisti au avut ca scop major interzicerea cautarii raspunsurilor pentru intrebarile vietii. Prin metode coercitive directe. Iar prietenii lor de betie, capitalistii, au facut acelasi lucru, insa prin metode coercitive indirecte.
Bun. Acum ne este mai usor sa intelegem de ce am ajuns sa traim intr’o lume de cacat!

Miturile au aparut odata cu omul. Convingerea ca exista o lume nevazuta langa noi este o constanta a existentei umane. Numai ca de cativa anisori s’au trezit cativa ‘telijenti sa se rada de ceea ce nu se vede cu ochiul liber ca de niste nerozii jenante. Cum si de Galilei au ras. S’au oprit dupa ce le’a aratat telescopu’. Dar cestalalt telescop nu mai este exterior. Nu poate fi dat. Ti’l creezi singur sau stai ca orbetele. Si razi de cei ce vad, fireste.
Iar cum presiunea sociala este mare, cu timpul oamenii au trecut de la a nu vorbi despre mituri, la a le ignora, la a le uita. Iar in lipsa lor dezvolta comportamente grotesti, insa laudate la teve! Asa ca don't worry, be happy!

“Printre pacientii asa-zis nevrotici din ziua de azi, nu putini la numar sunt cei care pe vremuri nu ar fi ajuns nevrotici, adica in conflict cu ei insisi. Daca ar fi trait intr’un timp si intr’un mediu in care omul era inca legat prin mit de lumea stramosilor si, astfel, de natura traita si nu doar vazuta din exterior, atunci ar fi fost crutati de dezbinarea cu propria persoana. Este vorba despre oameni care nu suporta pierderea mitului, nu gasesc drumul spre o lume pur exterioara, adica spre imaginea despre lume furnizata de stiintele naturii, si nici nu sunt satisfacuti de jocul cu cuvintele – joc intelectual al fanteziei care nu are catusi de putin de a face cu intelepciunea.” (aici ref si adam si eva / rebreanu)

Pai da! In sfarsit am gasit pe cineva care o spune fara sa poata fi acuzat de naluciri.

“Conversatiile cele mai frumoase si incarcate de semnificatii si de consecite pe care le’am purtat in viata mea sunt anonime.”

Da. Acestea sunt cele mai frumoase conversatii. Si tocmai am reusit sa mai provoc una saptamana trecuta. Cu vechiul amic Radu… si cu audienta nemultumita, un pustiu’ autosuficient, plin de iel.
Audienta care mi’a amintit de cateva saptamani urmatoarea teorie: cei cu copilarie la tara au o nevoie inconstienta de a vorbi mai tare. Si mai mult decat atat, considera tonul molcom - elevat de vorba ca fiind fandosit. Ca deh’, ce stie taranu’ ce’i satelitu’? Si da. Am verificat in jur – inca nu am gasit exceptie!

Si vom avea cred urmatoarea postare dedicata dragutului de Freud.

.