singura discutie

.

si scot din tolba singura discutie reala pe care am avut'o cu tatal meu. restul au fost nimicuri jenante. (jenante pentru nivelul intelectului pe care se presupune ca l'ar avea mon pere...)
iaca bucata dintr'o chestie pe care vroiam s'o scriu, dar mi'e clar acum ca nu va ajunge la a vedea lumina vre'unui tipar. asa ca macar pe un amarat de blog sa putrezeasca.

"Astãzi, într-un crãciun pe care-l credea cã va fi la fel ca multe altele trecute, a avut prima conversaţie cu tatãl lui. La aproape 27 de ani. Când turbarea aproape cã îl învinsese şi cogita care clacare e mai acceptabilã. De douã ori renunţase la a-şi vizita pãrintele, de fiecare datã se întorsese din drum dar, pânã la urmã, intrã în casa tatãlui, cu “presiunea la maxim”. Discuţia se purtã la început întreruptã de un du-te vino al fiului, din bucãtãrie cãtre o camerã a lui, unde tot cãuta o cravatã. Si n-avea rãbdare s-o gãseascã, drept care se reîntorcea în bucãtãrie la discuţia care ar fi trebuit sã fie simplã, fadã şi enervantã. Ca de obicei. Amândoi erau jucãtori de şah cu valoare mult peste medie, drept care discuţiile lor erau distruse de tacticile de apãrare a zonelor “strategice”. Deveneau doi monoliţi impenetrabili. Numai cã tatãlui bãutura îi biruise constanţa, iar fiul avea forţa tinereţii de partea lui.

- Tie nu ţi-e milã de mine? (mãcar din milã sã mai treci pe-aici) întrebã tatãl pe jumãtate glumeţ, deschizând uşa.

- (o deschidere cu atac camuflat de aparentã renunţare la orgoliu. patetic) Lasã cã mai milã mi-e de mine. (uite ceva nou, cum rãspunzi la asta? hm, parcã ai bãut deja) Stau doar cinci - şase minute, sunt furios (şi n-are rost sã mã descarc pe tine).

- Au! Ia zi cine, ce te-a supãrat!

- Tot! spuse fiul fãcând un cerc larg cu mâna. (sper sã înţelegi din prima, n-am chef sã repet asta)

cum?

- Dar trebuie sã fie ceva care…

- (n-ai înţeles. sau nu mã crezi!) Tu nu înţelegi cã tot?, îl întrerupse puţin nervos. 

Işi pierduse de mult rãbdarea de a continua sã vorbeascã atunci când nu era ascultat la modul real. şi nici nu vroia de fapt sã vorbeascã. 

- (bineinţeles cã ceva anume a declanşat furia, dar sunt multe care se revarsã) Lumea imbecilã în care trãim!

- Si tu crezi cã eu am trãit în altã lume?

- (asta ce înseamnã, unde vrei sã ajungi?) Si dacã tu ai trãit în aceeaşi lume, eu nu mai am voie sã fiu dezgustat de ea? (na simplã intãrire de poziţie)

- Dar asta este lumea! Cauţi o alta mai bunã? întrebã tatãl.

- Nu am unde sã mã duc! rãspunse calm fiul, uitându-se cu sictir pe geam, peste casele de vis-à-vis, la cerul greu, de iarnã. Parcã uitându-se dupã o altã lume şi demonstrând cã nu se vede alta.(simţeam cã îmi vei spune ceva, dar împingi discuţia cãtre o explicaţie banalã. uite cã îţi dau rãspuns la explicaţia pe care o pregãteşti, sãrim peste ea.)

- Dar vrei o alta mai corectã, mai frumoasã şi aşa mai departe?

(nu ţi-ai dat seama, continui explicaţia) Da, normal! (fie, accept, încetinim ritmul, ãsta sa fie cadoul meu de craciun)

- Pãi nu e mãi tãticule, asta e singura, spuse tatal.

- Si eu ce-am zis, încã de la început, urcã fiul tonul ameninţãtor – ameninţa cã îşi pierde rãbdarea – n-am spus cã n-am unde sã mã duc? Am înţeles unde vroiai sã ajungi, (ţi-am dat rãspunsul direct pentru a treia mutare, ce naiba pierdem timpul cu intermediare? la tabla de şah totdeauna gândeşti cu minim 5-6 mutãri mai mult decât mine, aici ce te opreşte?) Dar chiar dacã ştiu cã asta e singura opţiune, dorinţele mele tot rãmân. Aceleaşi!

- Pãi nu trebuie, zise tatãl moale, rugãtor.

- Diferenţa dintre trebuie şi nu trebuie se face la un nivel (intelectual şi poate moral). Dorinţele, nevoile pe care le simt mai necesare ca aerul vin din altã parte. Sunt din planuri diferite. Vorbea nervos, în picioare, nu putea sã se aşeze. Simţea cã explodeazã. (mai necesare ca aerul, da, pentru cã dacã rãmân fãrã aer, mor, dar asta nu e o tragedie atât de mare ca o confirmare a lipsei Ordinii universale, a Binelui, a Dreptãţii, a Frumosului…)

- Fir-ar sã fie, ai luat ce e mai prost de la mine, e vina mea. Si ADN-ul meu poate, …

- Nu e vina ta. (suntem biete furnici în faţa existenţei, n-aveai cum influenţa ceva la nivelul ãsta. Si ne certãm cu muşuroiul) De la începutul discuţiei se uita pe geam, parcã cu toatã fiinţa lui. Tot ce spunea, toatã furia şi toate reproşurile vroia sã zboare cãtre cei mulţi.

- Ba da. Si eu de la tata, şi el de la taicã-sãu… şi tu de la mine.

(asta este ceva nou. se vede cã despre bunic nu ştiam ceva important. trebuie sã fiu singur, sã pot gândi, sã le aşez cap la cap…ce idiot sunt! simţeam cã bunicul a cochetat cu insasi înţelepciunea dar visam ca prostul cã societatea l-a lãsat în pace!)

          - Ia lucrurile mai uşor, spune-ţi cã asta e lumea în care eşti …

         - Asta mi-am spus pânã acum! îl întrerupse întorcându-se spre tatã cu totul. cu corp, cu atenţie, cu intenţie. Dar nu mai pot! Gata! Vreau sã se ducã tot… (la 27 de ani. Oare tata ce vârstã avea când a clacat?)

- Zi-i. sã se ducã dracului. In paştele mã’sii. Zi!

         - Sã se ducã… spuse calm, ritmat, oarecum gânditor, fara intentia de a injura, întorcându-se cãtre fereastrã (n-ar rezolva nimic sã înjur acum. n-ar schimba lumea. cel mult m-aş comporta isteric. în faţa cui şi ce-ar schimba? inutil.)

- Hai, descarcã-te!

(nu cred în teoria “descãrcatului”, iar înjurãturile le folosesc pentru altceva, pentru spectatori). Scoase telefonul din buzunar şi-l închise. Pentru prima datã, din proprie iniţiativã, cu senzaţia cã îşi îndeplineşte o necesitate. Nu mai vroia sã audã pe nimeni, nu se mai simţea în stare de masca socialã. Si n-avea rost sã-i şocheze pe ghinioniştii care ar fi vrut sã schimbe felicitãri în ziua de Crãciun. Iar o persoanã destul de importantã pentru el încât sã o accepte oricând, exista, dar era imposibil sã-l sune. Era cu altul.

- Hai, descarcã-te!

- Dacã mã descarc îi omor. Vorbea calm şi încrâncenat totodatã. Cu ton de constatare, aproape în şoaptã, pentru sine. (poate cã nu la propriu, dar la figurat în mod sigur. chiar, ce le-aş face? … da, ştiu, le-aş distruge superficialele raportãri care le au vis-a vis de lumea înconjurãtoare. m-aş uita cu plãcere la ei cum s-ar zbate ca o gãinã decapitatã).

- Da, ce sã zic, se chinuia tatãl simţindu-se nenorocit, neputând sã-şi ajute fiul. I se puse un nod în gât. Tu crezi, mãi tatã, mãi, cã eu degeaba am ales sã beau şi sa fumez?

 (! deci şi tata a ales conştient o scenã socialã a clacãrii ! deja asta este o altfel de discuţie!)

         - Uite, spuse umplând iar paharul, uite, asta este … câte şuturi în cur şi-n gurã am luat, nu vorbesc la modul fizic, dar … eu am ales asta. Tu… hai sã-i omorâm, facem puşcãrie şi cu asta basta. chiar asta vrei? Nu, nu…

- Si ce, sã mã apuc şi eu sã beau?! intrebã fiul retoric şi puţin apatic dorind sã arate cã nu-l mai atrãgea bãutura.

- NU! In nici un caz. uitã-te la mine! Pentru prima datã în aceastã zi, tatal folosi un ton ce-l voia dur, tãios, categoric. Ton care altã datã apãrea doar în atacuri. Uitã-te la mine! NU! In nici un caz! Uitã-te la mine!

- (da, ştiu, nu e nevoie, ştiu cum arãţi şi treaz, şi beat, şi bãut, şi criţã) Eu nu vreau o astfel de viaţã! Spuse iar calm referindu-se la tot, la viaţa de afarã şi dinãuntrul acelei case, arãtând cu privirea spre casele apãsate de un cer gri. (unde dracu’ sã zbori, în lumea asta micã, plafonatã? plafonatã de cerul scund al oamenilor mici. da’ mulţi) Eu nu vreau o astfel de viaţã, repetã el.

          - Spuse “la mulţi ani” şi plecã. Se gândi cã îşi lãsase tatãl împovãrat, dar nu mai putea sta sã-l linişteascã, vroia sa fie singur. Curios, nu crezuse cã va simţi vreodatã nevoia tocmai a singurãtãţii..."

.